Mănăstirea Durău

Aflatã în cadrul comunei Ceahlãu din judeţul Neamţ, într-o poianã însoritã de la poalele munţilor Ceahlãu (Carpaţii Orientali), la 800 m altitudine, la 60 km Nord-Vest de municipiul Piatra-Neamţ, mănăstirea Durãu, care are în prezent 24 de maici ce duc o viaţã de obşte, este, se pare, o ctitorie (ca schit) de la începutul secolului 17 a unei fiice a lui Vasile Lupu. Acest schit apare menţionat documentar, pentru prima oarã, în 1779. Dupã douã secole de existenţã, maicile schitului s-au risipit, iar în 1802, ieromonahul Petru a reînviat aşezãmântul monahal aducând cãlugãri de la schitul Hangu şi de la alte schituri din apropiere. În perioada 1832-1835, pe locul vechii biserici din lemn a fost construitã actuala bisericã, ce poartã hramul “Buna Vestire”, prin strãdania câtorva cãlugãri de la schiturile Neamţ şi Secu, ajutaţi de cãlugãriţa Safta Brâncoveanu, pe cheltuiala negustorilor Vasile Iliovici şi a fraţilor Gheorghe şi Ioan Prosie din Piatra-Neamţ. Biserica “Buna Vestire” este ziditã din piatrã şi cãrãmidã având în cadrul ei elemente arhitectonice tradiţional moldoveneşti care se îmbinã cu altele mai noi, împrumutate din construcţiile monumentale laice. Planul bisericii este cel obişnuit, în formã de cruce cu douã abside laterale uşor pronunţate şi o a treia, la altar, în prelungirea cãrora se aflã corpul navei divizat în naos, pronaos şi pridvor. Acoperişul de tablã al bisericii, cu margini evazate, este dominat de trei trule înalte. Faţadele sunt compartimentate în panouri cu ajutorul pilaştrilor care susţin un antablament cu un profil zimţat sub streaşinã. În firidele de sus ale frontonului au fost pictate (dupã 1835) icoane în frescã. În zona centralã a faţadei existã o uşã masivã, sculptatã în lemn de stejar. Pereţii pridvorululi pãstreazã picturi originare (din 1835) executate în tonalitãţi sobre de cãtre monahii Macarie, Pimen şi Ghervasie, printre care se remarcã scenele “Judecata de Apoi” şi “Caznele iadului”. În anii 1935-1937, pereţii interiori ai bisericii au fost pictaţi (în cearã) de cãtre Nicolae Tonitza şi elevii sãi de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, printre care şi Corneliu Baba, fapt ce-i conferã o valoare crescutã a monumentului de la Durãu. Tonitza a concentrat întreaga desfãşurare picturalã în câteva scene mari în care a introdus, în locul portretelor tradiţionale, personaje şi elemente laice preluate din peisajul, din portul şi din tipologia umanã locale. Astfel, scena “Naşterea Domnului” din absida sudicã se desfãşoarã în aer liber, la poalele Ceahlãului, care se profileazã pe un cer înstelat. Pãstorii care au venit sã se închine Sfintei Fecioare Maria, care ţine în braţe Pruncul Sfânt, poartã costume populare specifice locuitorilor de pe Valea Bistriţei, fiind îmbrãcaţi cu bundiţe înflorate şi cãmãşi scurte puse peste iţarii strâmţi pe picior. Pictura muralã din interiorul bisericii a fost spãlatã cu multã grijã în 1969 de Teodor Varahil Moraru – unul dintre acei studenţi care l-au acompaniat pe profesorul lor în rodnica ostenealã din anii 1935-1937. Catapeteasma, sculptatã în lemn de tei, este poleitã cu aur şi pictatã în 1835 la Istanbul. În bisericã existã o icoanã mare a Maicii Domnului, considerată de credinciosi fãcãtoare de minuni, care dateazã din secolul 18. În a doua jumãtate a secolului 19, în jurul bisericii au fost construite chiliile, în mare majoritate (24 de case cãlugãreşti) demolate în 1964 de regimul comunist cu prilejul înfiinţãrii staţiunii climaterice Durãu, pe locul lor fiind ridicate mai multe vile pentru turişti (1964-1970). Turnul-clopotniţã de la intratrea în mânãstire, construit la începutul secolului 20, este de plan pãtrat, are trei niveluri şi gãzduieşte la primul etaj un paraclis cu hramul “Schimbarea la Faţã”, pictat în 1938 de Teodor Varahil Moraru. În cadrul acestui paraclis funcţioneazã o expoziţie de artã religioasã, printre exponate remarcându-se icoanele pictate pe scânduri groase de stajar şi o catapeteasmã din secolul 18, lucratã în stil popular, cu influenţe bizantine. Vechea clopotniţã dateazã din 1835. Vechea casã a stãreţiei este o construcţie din bârne lustruite, are un pridvor deschis şi un balcon-mansardã. Vilele nou construite, situate pe latura vesticã a incintei mânãstirii, care au aparţinut Oficiului Judeţean de Turism Neamţ, au intrat în patrimoniul mânãstirii Durãu în 1991. În anii 1959-1960 mănăstirea Durãu a funcţionat ca bisericã de parohie, apoi ca schit de cãlugãri, iar din 1991 a redevenit mănăstire de maici. De-a lungul anilor, mănăstirea Durãu a fost un loc de popas şi de întâlnire pentru numeroase personalitãţi literare, cultural-artistice şi politice. Mitropolitul Veniamin Costache şi-a avut reşedinţa la aceastã mânãstire (casa în care a locuit se mai pãstreazã şi astãzi), iar Ion Luca Caragiale, Barbu (Ştefãnescu) Delavrancea, Alexandru Vlahuţã, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Nicolae Gane, Gheorghe Panu, Aurel Bãieşu ş.a. şi-au adunat gândurile pe prispele caselor cãlugãreşti sau rãtãceau pe potecile Ceahlãului, având ca punct de plecare acest lãcaş spiritual. În afara incintei mânãstirii Durãu, spre Nord-Vest, a fost construit, dupã 1991, Centrul cultural pastoral “Daniil Sihastru” al Patriarhiei Române, cu mai multe sãli de conferinţe şi cu un paraclis propriu, sfinţit la 30 octombrie 1995 de cãtre Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Acest centru cultural pastoral reprezintã un loc de promovare a spiritualitãţii ortodoxe în dialog ecumenic naţional şi internaţional.