Situată în arealul satului Schitu Tarcău din comuna Tarcău, judeţul Neamţ, într-o zonă împădurită de pe valea râului Tarcău, la 43 km de municipiul Piatra-Neamţ, mănăstirea Tarcău adăposteşte o obşte de călugări. Iniţial a fost un schit de călugări, cunoscut sub numele de Schitul Tarcău, întemeiat la îndemnul mitropolitului Veniamin Costache în anul 1832, pe locul unui vechi schit care data din secolul 17. Biserica mănăstirii Tarcău, cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”, a fost construită din bârne de frasin pe o fundaţie de piatră în anii 1832-1833 (sfinţită la 9 iulie 1833), prin grija ieroschimonahului Avramie, cu contribuţia materială a unor donatori. Biserica nu are turle, este prevăzută pe latura de Sud cu un pridvor închis, adăugat în anul 1936, şi a fost declarată monument istoric în anul 2004. Turnul-clopotniţă a fost construit, tot din lemn, în anul 1868. Chiliile originare au fost refăcute în anii 1967-1968, iar după 1990 au fost construite câteva chilii noi şi un paraclis cu dublu hram – „Schimbarea la Faţă” şi „Sfântul Ciprian”. Până în anul 1900 schitul Tarcău a fost metoc al mănăstirii Bistriţa, iar în anul 1900 a fost trecut în categoria mănăstirilor, funcţionând ca atare până în anul 1945 când a redevenit schit, ca metoc al mănăstirii Bistriţa, din cauza reducerii numărului de călugări. La 28 octombrie 1959, schitul Tarcău a fost desfiinţat de autorităţile comuniste prin Decretul nr. 410, emis de Consiliul de Stat, fiind reactivat ca mănăstire în anul 1991. Mănăstirea Tarcău are în subordine schitul Brateş (aflat în satul Tarcău) cu biserica având hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitorie din anul 1940 a călugărului Veniamin Talpău. Schitul a fost redeschis în anul 1992.
