Comune (D) - România Geografică

Satele care intră în componenţa fiecărei comune sunt incluse, în ordine alfabetică, în tabelul “Localităţile componente” al fiecărui judeţ, în dreptul comunei de care aparţin.

DAGÂŢA, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Iaşi, alcătuită din 9 sate, situată în partea de Vest a Podişului Central Moldovenesc, la 191 m altitudine, la poalele Dealului Cetatea (460 m altitudine), în zona de izvor a râului Gârboveţ (afluent al râului Bârlad) şi pe râul Mănăstirea, la 76 km Sud Vest de municipiul Iaşi; 4 813 loc. (1 ian. 2019): 2 544 de sex masc. şi 2 269 fem. Staţie de cale feratã (în satul Dagâţa) şi halte de cale feratã (în satele Piscu Rusului şi Băluşeşti), pe linia Iaşi – Ciurea – Picioru Lupului – Rebricea – Buhăieşti – Dagâţa – Piscu Rusului – Sagna – Roman, inauguratã la 1 mai 1892. Exploatări de gresii, marne, argile (în satele Dagâţa, Mănăstirea, Piscu Rusului, Tarniţa). Morărit şi panificaţie. Ateliere de tâmplărie şi fierărie. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ. Creşterea ovinelor. Cămin Cultural. Bibliotecă publică, adăpostită într-o clădire reabilitată în anii 2021-2022, aflată în curtea şcolii, cu peste 9 000 de volume, în cadrul căreia există şi un muzeu sătesc numit “Cufărul cu tradiţii”. Fanfara civilă “Ciocârlia” (în satul Zece Prăjini). În arealul satului Boatca, în punctul numit Cetatea Mare sau Cetatea Gârbeşti, au fost descoperite vestigii din Neolitic, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), în perimetrul de Sud Est al satului Dagâţa au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări datând din a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr.-secolul 1 d.Hr.) şi din secolele 8-11 şi 16-17, iar în punctul numit “Saivane” din perimetrul aceluiaşi sat au fost identificate urmele unor aşezări din secolul 2 î.Hr. şi ruinele unei biserici medievale. Satul Dagâţa apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1469 cu numele Brudureşti, iar comuna Dagâţa a fost înfiinţată în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865 şi era formată din satele Dagâţa (reşedinţa comunei), Boatca şi Rusanu şi făcea parte din judeţul Roman. La sfârşitul secolului 19, comuna Dagâţa făcea parte tot din judeţul Roman şi era alcătuită din satele Dagâţa (reşedinţa comunei), Băluşeştii-Mici, Boatca, Ciurea, Crucea-Roşie, Lingurari, Mănăstirea, Ursari, Piscu Rusului şi Vovrieşti. La 25 septembrie 1925, prin Decret regal, satele Crucea-Roşie, Lingurari şi Ursari s-au unificat într-un singur sat cu numele Lingurari-Ursari, în timp ce satul Piscu Rusului a trecut în componenţa comunei Stăniţa, judeţul Neamţ. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dagâţa, în cadrul judeţului Roman, alcãtuitã din satele Dagâţa (reşedinţa comunei), Băluşeştii-Mici, Boatca, Ciurea, Lingurari-Ursari, Mănăstirea şi Vovrieşti, iar configuraţia actuală a comunei Dagâţa datează în urma aplicării Legii nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã în Monitorul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. De menţionat faptul că la 1 ianuarie 1965 numele satului Lingurari-Ursari a fost schimbat în Poienile, iar la 17 februarie 1968, satul Vovrieşti a fost transferat în componenţa comunei Băceşti, judeţul Vaslui. În satul Dagâţa se află conacul „V. Tăutu”, datând din prima jumătate a secolului 19, declarat monument de arhitectură, şi biserica având dublu hram – “Sfântul Ierarh Nicolae” şi “Izvorul Tămăduirii”, construită în perioada 1925-1938 (sfinţită la 8 septembrie 1938) pe cheltuiala enoriaşilor, pictată de Nicolae Cojomenco din oraşul Cernăuţi, şi înzestrată de boierul Nicolae Tăutu, iar în satul Boatca există biserica “Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov” (16 m lungime şi 6 m lăţime), zidită în anii 1998-2000. În satul Mănăstirea, înfiinţat în anul 1864, se află biserica din lemn cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, datând din anul 1723, declarată monument istoric şi de arhitectură, un Paraclis cu hramul “Maica Domnului Prodromiţa”, construit în anii 2015-2017 (sfinţit la 9 iulie 2017) şi o mănăstire de călugări, cu biserica din lemn şi vălătuci, cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, construită în anul 1959, cu pereţii interiori şi exteriori tencuiţi, cu o catapeteasmă din lemn de tei, sculptat, şi picturi interioare executate în tempera, în anul 1970, de către C. Zafiu. Biserica are un pridvor închis, deasupra căruia se află un turn pătrat, de mari dimensiuni, luminat de patru ferestre mici. Mănăstirea a fost înfiinţată în anul 1993 pe locul unei vechi mănăstiri care data din secolul 15.

DAIA, comună în partea de Sud Est a judeţului Giurgiu, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Burnas şi pe terasele de pe stânga fluviului Dunărea, la 52 m altitudine, pe stânga pârâului Valea Fântânelor şi pe pârâul Făgădău, la 12 km Nord de municipiul Giurgiu şi 54 km Sud de municipiul Bucureşti, capitala României; 2 492 loc. (1 ian. 2019): 1 227 de sex masc. şi 1 265 fem. Haltă de cale ferată (în satul Daia) pe linia Bucureşti – Jilava – Vidra – Grădiştea – Comana – Mihai Bravu – Băneasa – Daia – Giurgiu – Ruse (Bulgaria), inaugurată la 19/31 octombrie 1869. Nod rutier. Morărit şi panificaţie. Ateliere de tâmplărie. Culturi de grâu, porumb, orz, floarea-soarelui, mazăre, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Legumicultură; viticultură. Cămin Cultural şi biblioteca publică “Ion Mihai” (în satul Daia). Festivalul anual “Căluşul ca pe Vlaşca”. Ansamblul folcloric “Doina Dunării”. La circa 2 km Nord Vest de satul Daia, în punctul numit “Valea Fântânelor” au fost descoperite vestigiile unei aşezări din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène ( 450 î.Hr.-secolul 1 d.Hr.), iar în punctul “Valea Făgădău”, la circa 500 m de satul Daia au fost scoase la iveală urmele unei aşezări din Epoca mijlocie a bronzului, aparţinând Culturii materiale Tei (1900-1300 î.Hr.), precum şi vestigiile unei aşezări din secolele 8-9. Satul Daia apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1693, iar la sfârşitul secolului 19 exista comuna Daia, alcătuită din satele Daia (reşedinta comunei) şi Dăita, avea 1 040 locuitori, două biserici şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Daia, formată din satele Daia (reşedinţa comunei), Dăiţa şi Plopşoru şi avea 1 860 de locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Daia, în cadrul judeţului Vlaşca, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, iar satele Dăiţa şi Plopşoru s-au desprins din comuna Daia şi au format comuna Dăiţa cu reşedinţa în satul Dăiţa. În urma aplicării Legii nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, comuna Dăiţa a fost desfiinţată, satul Dăiţa a fost unificat cu satul Plopşoru şi acesta a trecut în componenţa comunei Daia. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968, Legea nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018, care care este în vigoare şi în prezent (2025), prevede şi existenţa comunei Daia, alcătuită din satele Daia (reşedinţa comunei) şi Plopşoru. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Daia a fost în judeţul Ilfov. În satul Daia există biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, datând din anul 1870, pictată în anul 1912, construită pe locul unei vechi biserici, care data din anul 1853, mistuită de un incendiu.

DAIA ROMÂNĂ, comună în partea de Sud Est a judeţului Alba, formată dintr-un sat, situată în Podişul Secaşelor, la poalele Dealului Ghirbom (474 m altitudine), la 90-312 m altitudine, în zona de izvor şi pe cursul superior al pârâului Valea Slatinei sau Daia (afluent al râului Secaş), la 27 km Sud Est de municipiul Alba Iulia, reşedinţa judeţului Alba; 3 133 loc. (1 ian. 2019): 1 551 de sex masc. şi 1 582 fem. Izvoare cu ape sărate. Culturi de grâu, porumb, orz, orzoaică, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, rapiţă, cartofi, fasole, dovleci ş.a. Pomicultură (meri, peri, pruni, nuci, caişi ş.a.). Expoziţie etnografică (peste 200 de exponate), adapostită în incinta Căminului Cultural, inaugurată în anul 2006. În clădirea Căminului Cultural, inaugurată în anul 1957, funcţionează şi o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1956 pe baza unor colecţii particulare, azi (2023) cu peste 10 000 de volume. Festivalul local “Tradiţia ne defineşte”, ediţia întâi, 17 octombrie 2023. Grupul vocal “Dalia”. În perimetrul comunei Daia Română, în anii 1967-1970, în punctul numit „Părăuţ”, au fost descoperite urmele unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Petreşti (sfârşitul mileniului 3 î.Hr.) şi vestigiile unor aşezări suprapuse (în punctul „Turnul”) din Epoca bronzului (Cultura materială Wietenberg, secolele 16–13 î.Hr.), din prima Epocă a fierului (Hallstatt, 1200–450/300 î.Hr.), din cea de-a doua Epocă a fierului (La Tène, 450 î.Hr.– secolul 1 d.Hr.) şi din perioada romană. Satul Daia Română apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1293, cu numele Daia, ca moşie a episcopului Peteru, iar în perioada 1550-1560 era consemnat ca târg. După actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, satul şi comuna Daia poartă numele Daia Română. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Daia Română, formată din satul cu acelaşi nume, statut reconfirmat şi de Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Daia Română se află o biserică ortodoxă, cu dublu hram – “Buna Vestire” şi “Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din secolul 17, reparată, reabilitată şi repictată în anii 2008-2011 şi sfinţită la 10 iulie 2011, precum şi biserica greco-catolică „Sfânta Treime”, datând din anul 1664, cu unele transformări şi extinderi din a doua jumătate a secolului 18 şi din anul 1900 şi pictată în secolul 18. Biserica posedă un pridvor semi-deschis (intrarea în pridvor se face prin intermediul unei deschideri largi, fără uşă şi ferestre) şi un Turn-clopotniţă pe pronaos, de formă pătrată, luminat de patru ferestre, terminate cu arcade. Pe cursul superior al pârâului Valea Slatinei sau Daia au fost create cinci lacuri de acumulare, cu o suprafaţă totală de 42 ha, utilizate pentru piscicultură şi irigaţii.

DALBOŞEŢ, comună în partea de Sud a judeţului Caraş-Severin, alcătuită din 7 sate, situată în Depresiunea Almăj, în zona etnografică Țara Almăjului, la poalele de Nord Vest ale M-ţilor Almăj şi cele de Sud Est ale M-ţilor Semenic, la 247 m altitudine pe stânga râului Nera şi pe afluentul său Șopot, la 82,4 km Sud de municipiul Reşita, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 1 593 loc. (1 ian. 2019): 770 de sex masc. şi 823 fem. Zăcăminte de lignit. Prelucrarea lemnului. Pomicultură (meri, peri, pruni). Cămine Culturale, în satele Dalboşeţ şi Șopotu Vechi. Bibliotecă publică, în satul Dalboşeţ, cu peste 10 000 de volume. Cor bărbătesc, înfiinţat în anul 1902. Fanfară civilă. În perimetrul satului Dalboşeţ, în locul numit Grădişte, au fost identificate vestigiile unei cetăţi din secolele 4-2 î.Hr., iar în zona Dragomireana au fost scoase la iveală urmele unei aşezări de tip “vila rustica”, întemeiată de romani. Satul Dalboşeţ apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1603, apoi în perioada 1690-1700 cu numele Delbocsecz, în a doua jumătate a secolului 18 figura pe harta Josephină a Banatului, întocmită în anii 1769-1773, iar în anul 1774 era consemnat cu denimirea Talposac, când a devenit sediul unei garnizoane militare, care avea menirea să apere hotarul Imperiului Austro-Ungar de invaziile otomane. Satul Șopotu Vechi a apărut menţionat documentar în anii 1603, 1607, 1690-1700, 1717 cu numele Schobaz, în 1723 cu toponimul Schobaths, în 1828 etc. În anul 1828, 1856 de persoane din satul Șopotu Vechi au părăsit localitatea şi au întemeiat o nouă aşezare, în zona de confluenţă a pârâului Buceaua cu râul Nera, cu numele Șopotu Nou, situată la 15,8 km Sud Vest de satul Șopotu Vechi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Dalboşeţ, formată din satul cu acelaşi nume, în timp ce satul Șopotu Vechi se afla, probabil, în componenţa altei comune. Configuraţia actuală a comunei Dalboşeţ datează în urma aplicării Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În afara vechilor sate componente ale comunei Dalboşeţ (respectiv Dalboşeţ şi Șopotu Vechi), Legea din 1968 a prevăzut şi includerea în această comună a satelor Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi Reşiţa Mică, toate înfiinţate în anul 1956. În satul Dalboşeţ, menţionat documentar, prima oară, în anul 1603, se află biserica „Naşterea Maicii Domnului” (23 m lungime şi 7,80 m lăţime), construită în anii 1828-1832, în stil baroc, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1765, incendiată de turci în anul 1780. Biserica a fost pictată în 1832 de D. Turcu, iar iconostasul pictat în anul 1910 de Bartolomeu Delliomini din oraşul Caransebeş şi spălate în anii 1975 şi 2006. Biserica a fost renovată în anul 2009 şi este dominată de un turn ridicat în anul 1894. În satul Şopotu Vechi, atestat documentar în anul 1603, există o biserică ortodoxă, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci (21,50 m lungime şi 7 m lăţime), zidită în perioada 1816-1828, în stil baroc, cu picturi murale interioare realizate în anul 1853 de Liubomir Alexandrovici din oraşul Timişoara şi iconostas construit din cărămidă în anul 1940. Ulterior, picturile murale interioare au fost acoperite cu zugrăveală albă, în anii 1939-1940 pictorul Nicolae Drăgilă a repictat biserica în ulei pe pânză, lipită pe zidărie, iar în anul 2008, biserica a fost repictată de Valeriu Dragomir. La Nord Vest a comuna Dalboşeţ se află Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa (→ râul Nera, Capitolul Hidrografie/Râuri, litera N).

DALNIC, comună în partea centrală a judeţului Covasna, formată dintr-un sat, situată în Depresiunea Târgu Secuiesc, în zona internă a Carpaţilor de Curbură, la poalele de Sud Est ale M-ţilor Bodoc, la 574-590 m altitudine, la confluenţa râului Dalnic cu pârâul Kanta, la 22 km Nord Est de municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna; 943 loc. (1 ian. 2019): 490 de sex masc. şi 453 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Produse lactate şi din carne. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de grâu, porumb, cartofi, sfeclă de zahăr, rapiţă, lucernă ş.a. Herghelie specializată în creşterea cailor de rasă Lipiţan, reînfiinţată în anul 1991 după desfiinţarea ei în anul 1963. Cămin Cultural. Agroturism. Vestigii neolitice, aparţinând Culturii materiale Ariuşd (ciocan din piatră, opaiţ ş.a.) şi din Epocile bronzului (două securi, topor şi ciocan din bronz), din Prima Epocă a fierului/Hallstatt (vase din lut din perioada 1200-400 î.Hr.) şi din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). În punctul numit “Valea Mică” au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice, lucrate la roată, de provenienţă dacică, aparţinând Culturii materiale Sântana de Mureş (secolele 3-4 d.Hr), iar pe Dealul Frumos a fost descoperit un tezaur monetar datând din secolele 1 î.Hr. şi 3 d.Hr. (o drahmă din argint de tip Dyrrhachium, o monedă din bronz emisă la Tarsus şi mai multe tetradrahme de Thásos. Satul Dalnic apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1332, cu numele Sacerdos de Dabunk sau Dalnuk într-un registru de dijme papale, apoi în anul 1334, cu denumirea Dalnuk, în 1547 cu toponimul Dalnok, în 1750 (Dalnik), 1787 (Tálnok), 1854 (Dalnoc), iar în a doua jumătate a secolului 18 era consemnat pe Harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufname, pg. 261 jpg) realizată în perioada 1769-1773. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Dalnic, formată din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului Trei Scaune. O dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România şi a altor Decrete, comuna Dalnic a fost desfiinţată şi transferată în comuna Moacşa, judeţul Covasna, iar în urma unui referendum din primăvara anului 2004, comuna Dalnic a fost reînfiinţată la 9 aprilie 2004 prin desprinderea satului Dalnic din comuna Moacşa, judeţul Covasna. În satul Dalnic se află o biserică reformată-calvină, construită (pe locul uneia care data din anul 1230) în stil gotic la începutul secolulu 16, finalizată în anul 1526 şi menţionată documentar în anul 1675, iniţial înconjurată de un zid de incintă, înalt de 8 m. Biserica a fost restaurată în anul 1864, moment în care a fost acoperită cu ţiglă, iar fragmentele zidului de incintă, ruinate de-a lungul timpului, au fost demolate în anii 1912-1914. Turnul-clopotniţă a fost construit în anii 1914-1922. Biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii şi restaurări după stricăciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. În satul Dalnic există mai multe conace: conacul „Gaál” (1844), naţionalizat de statul comunist la 11 iunie 1948, retrocedat urmaşilor familiei în anii 2000, pe care aceştia l-au vândut în anul 2012 Fundaţiei pentru Comunitate şi restaurat de această fundaţie în anii 2013-2014; conacul Beczásyi Lázár, azi (2023) declarat monument istoric, construit în anul 1885, aflat mijlocul unui parc dendrologic, amenajat în anul 1896 de un grădinar ceh, în care există arbori valoroşi, printre care Ginkgo biloba (relict terţiar de la sfârşitul Mezozoicului şi începutul Cuaternarului, respectiv de acum circa 6,5 milioane de ani în urmă), molidul de Arizona (Picea engelmanni), magnolia japoneză (Magnolia kobus), arţarul (Acer hyrcanum) – specie rară ş.a.; conacul „Hadnagy”, construit în anul 1908 de Hadnagy Gyula pe locul unui vechi conac construit în anul 1850 de Hadnagy István, naţionalizat de statul comunist la 11 iunie 1948, retrocedat urmaşilor familiei în anul 2002, pe care aceştia l-au vândut. La Dalnic s-a născut micul nobil secui Gheorghe Doja/Dózsa György (1470-1514), conducătorul Răscoalei ţărăneşti din Transilvania din anul 1514 împotriva marilor latifundiari maghiari. Înfrânt în luptele de la Timişoara din 15 iulie 1514 de către armata nobililor, condusă de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, Gheorghe Doja a fost prins, torturat şi executat la 20 iulie 1514 prin aşezarea lui pe un tron înroşit în foc. În memoria acestuia, la Dalnic a fost dezvelită o statuie în bronz (în anul 1976), operă a sculptorului Szabatka András.

DANEŞ, comună în extremitatea de Sud a judeţului Mureş, alcătuită din 4 sate, situată în Podişul Târnavelor, pe stânga văii râului Târnava Mare, în zona de confluenţă cu pârâul Laslea (satele Daneş, Criş şi Stejărenii) şi pe dreapta râului Târnava Mare (satul Seleuş), la 58 km Sud de municipiul Târgu Mureş, reşedinţa judeţului Mureş; 5 866 loc. (1 ian. 2019): 2 949 de sex masc. şi 2 917 fem. Staţie de cale ferată (în satul Daneş) pe linia Alba Iulia – Teiuş – Blaj – Copşa Mică – Mediaş – Aţel – Laslea – Daneş (Tunel de 969 m lungime) – Sighişoara (Tunel 401 m lungime) – Braşov, inaugurată la 1 iunie 1873, electrificată în anii ’70 ai secolului 20 şi reabilitată în perioada 2013-2019. Exploatări de gaze naturale. Produse de panificaţie şi de patiserie. Creşterea bovinelor. Centru viticol. Cămine Culturale, în satul Daneş, şi în satul Stejărenii – acesta din urmă, amenajat într-o casă veche, construită în stil arhitectural tradiţional, reabilitată în perioada 15 iulie – 30 noiembrie 2015, şi inaugurat la 13 martie 2016. Grupul folcloric “Stejarul” (de bărbaţi), Grupul folcloric “Flori de nalbă” (de femei), Grupul folcloric “Fetele de la Criş” (de fete) şi Grupul folcloric de copii (din anul 2014). Agroturism (pensiuni, hoteluri, case de vacanţă). Satul Daneş apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1343, cu numele Danus, apoi în anii 1348, 1393 (Dansdorf), 1500 (Danis), 1532 (Dunesdorf), 1661 (Danos) – an în care satul Danos a fost jefuit şi pustiit de tătari, în urma cărora au rămas doar trei gospodării. Ulterior, până în anul 1668, satul a fost repopulat, astfel încât în anul 1671 existau şapte gospodării de germani (saşi) şi 28 de gospodării de români. În a doua jumătate a secolului 18, satul Daneş apare consemnat pe harta Josephină a Transilvainei (Josephinisch Landaufname), întocmită în perioada 1669-1773. În anul 1850, satul Daneş avea 1 265 de locuitori, în anul 1910 era o comună rurală, formată din satul cu acelaşi nume, şi avea 1 607 locuitori, iar la recensământul din 30 decembrie 1930, comuna Daneş avea 1 619 locuitori, din care 1 275 de persoane erau români, 309 germani, 26 maghiari şi 9 evrei. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Daneş, formată din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului de atunci, numit Târnava Mare. Configuraţia actuală a comunei Daneş datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete-Lege. Satele Criş, Seleuş şi Stejărenii apar şi ele consemnate pe harta Josephină a Transilvaniei, întocmită în anii 1669-1773. În satul Criş, atestat documentar în anul 1305, şi numit în trecut Crişd, se află castelul familiei “Bethlen”, construit pe moşia aceteia (pe care o avea în posesie din anul 1367), în anii 1559–1589, în stilul Renaşterii transilvănene, prevăzut cu turnuri circulare de apărare la fiecare colţ şi cu creneluri (guri de tragere). Turnul arcaşilor, masiv, înalt, cu creneluri, are încăperi de locuit şi străjuieşte o frumoasă loggie, susţinută de mai mulţi stâlpi cilindrici, din piatră, terminaţi la partea superioară cu arcade ample. Corpul rezidenţial, nobiliar, este dotat cu frumoase ancadramente din piatră, în stil Renascentist, şi vitralii originare. Castelul, acoperit cu ţigle smălţuite, se află în mijlocul unui parc dendrologic, cu arbori seculari, printre care Ginkgo biloba (relict terţiar de la sfârşitul Mezozoicului şi începutul Cuaternarului, respectiv de acum 6,5 milioane de ani în urmă), chiparosul japonez (Chamaecyparis obtusa Nana Gracilis), stejarul (Quercus robur), castanul comestibil (Castania sativa), arbuşti de liliac (Syringa vulgaris) ş.a. În curtea castelului “Bethlen” au fost descoperite (în septembrie 1997) 6 000 de monede din argint din secolul 16. Totodată, în satul Criş există şi clădirea fostei primării, declarată monument istoric, şi o biserică evanghelică luterană, construită în anii 1906-1907 pe locul unei biserici medievale, menţionată documentar în anul 1309 şi demolată la sfârşitul secolului 19. Clopotul bisericii, moştenit de la vechea biserică, a fost turnat în anul 1559, iar orga a fost construită în anul 1854 de către Samuel Freidrich Binder, reparată în 1892 de către Eugen Palf şi de Karl Einschenk în anul 1907. În satul Seleuş, atestat documentar, prima oară, în anul 1348 şi apoi în 1392, există o cetate ţărănească, realizată în anii 1503–1504, în interiorul cărei există o biserică de incintă, de tip sală, fortificată, cu hramul “Sfântul Ladislau”, atestată documentar în anul 1476, zidită în stil Gotic târziu, azi aparţinând cultului evanghelic. Biserica a fost lărgită spre Vest, în secolul 19, altarul a fost construit în anul 1713, în cadrul renumitului atelier al meşterului Andreas Hermann din Sibiu, amvonul şi cristelniţa datează din anul 1823, iar orga din 1844. Vechiul zidul de incintă, de formă poligonală, a fost demolat în secolul 19 şi apoi reconstruit, cu o înălţime de 2 m. Turnul de poartă, masiv şi înalt, de formă pătrată, cu creneluri la partea superioară, situat la Sud de biserică, a fost supus unor ample lucrări de fortificaţie la începutul secolului 16. În satul Stejărenii, menţionat documentar, prima oară, în anul 1305 şi numit în trecut Beşa (forma românizată a numelui german Beschendorf sau Peschenderf) există o biserică evanghelică, zidită în anii 1913-1914, pe locul uneia care data din secolul 15, cu orgă construită în anul 1914 de familia Wegenstein (tată şi fiu), iar în satul Daneş se află o biserică romano-catolică, fortificată, cu hramul “Sfântul Dionisie”, zidită în stil Gotic târziu, la sfârşitul secolului 15 şi începutul secolului 16 (finalizată în anul 1506, fără turn), devenită biserică reformată în anul 1532, cu Turn-clopotniţă, de formă pătrată, ridicat în anul 1927, azi aparţinând cultului evanghelic şi declarată monument istoric. Din zidul iniţial de incintă se mai păstrează câteva fragmente în partea de Sud a bisericii, cu un mic turn de strajă. Tot în satul Daneş mai există o biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Nicolae” (20 m lungime şi 8 m lăţime), construită din cărămidă şi piatră în perioada 1768-1796, azi (2023) declarată monument istoric. În altar se mai păstrează fragmente de picturi murale originare, iar pereţii interiori ai bisericii au fost pictaţi în anii 1987-1989 de către Radu Mărculescu din Bucureşti. În anii 1982-1984, biserica a fost supusă unor ample lucrări de consolidări, reparaţii şi restaurări, iar în anii 1984-1986 au fost realizate mobilierul şi iconostasul de către Alexandru Huţanu din municipiul Bacău, biserica fiind sfinţită la 10 iunie 1990. Vechea biserică, “Sfântul Nicolae”, din satul Daneş, devenind neîncăpătoare, în perioada 2007-2017 a fost construită o biserică nouă, cu hramul “Sfânta Treime”, de mari dimensiuni (36 m lungime şi 26 m lăţime).

DANEŢI, comună în partea de Sud Est a judeţului Dolj, alcătuită din 4 sate, situată în zona de Sud a Câmpiei Romanaţi, la 105-113 m altitudine, la 48 km Sud Est de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 5 643 loc. (1 ian. 2019): 2 850 de sex masc. şi 2 793 fem. Mori pentru măcinat cereale, în satele Daneţi şi Branişte. Produse alimentare. Culturi de cereale, tutun, pepeni verzi (numiţi local “lubeniţe) ş.a. Sere de flori. Fermă de creştere a bovinelor. Creşterea viermilor de mătase. Viticultură. Cămin Cultural (în satul Daneţi). Bibliotecă publică, în satul Daneţi, înfiinţată în anul 1955, azi (2023) cu peste 12 000 de volume. Pe teritoriul comunei Daneţi au fost descoperite vestigiile unei necropole daco-romane, datând din secolele 2–3, iar în arealul satului Locusteni, în punctul numit “La Gropan” au fost scoase la iveală vestigiile unei aşezări daco-romane din secolul 4 d.Hr. Satul Daneţi apare menţionat documentar în anul 1838, iar satul Brabeţi în secolul 16. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Daneţi, judeţul Dolj, formată din satele Daneţi (reşedinţa comunei Daneţi) şi Branişte, precum şi a comunei Brabeţi, alcătuită din satele Brabeţi (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Locusteni. Configuraţia actuală a comunei Daneţi datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. Bisericile cu hramurile „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (1842), „Sfântul Nicolae” (1825, restaurată în anul 1939) şi „Adormirea Maicii Domnului” (1774, reparată în anii 1891–1895 şi 1906, cu picturi murale interioare din 1895), toate declarate monumente istorice în anul 2010, în satele Brabeţi, Branişte şi Locusteni.

DAROVA, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Timiş, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Lugojului, la 152-163 m altitudine, cu satele înşirate pe direcţie Nord Est – Sud Vest (Hodoş – Darova – Sacoşu Mare), la 14 km Sud Vest de municipiul Lugoj şi 57 km Sud Est de municipiul Timişoara, reşedinţa judeţului Timiş; 3 395 loc. (1 ian. 2019): 1 737 de sex masc. şi 1 658 fem. Exploatări de lignit (din anul 1977). Produse textile. Moară pentru măcinat cereale. Cămine Culturale în fiecare sat. Bibliotecă publică, în satul Darova, cu peste 8 000 de volume. Pe teritoriul satului Sacoşu Mare, atestat documentar, prima oară, în anul 1290 şi apoi în anii 1369, cu numele Zekes, 1690-1700 cu denumirea Nagy Szakos şi în 1723 cu toponimul Sacoşu Românesc, au fost descoperite urmele unei aşezări dacice, datând din a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr – secolul 1 d.Hr), în care a fost găsit un tezaur de aur format din 25 de obiecte, dintre care 11 brăţări şi un inel, cu o greutate de 1,298 kg, azi (2023) aflat în Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. În anul 1760, Nagy Szakos (Sacoşu Mare) avea 683 de case în care locuiau 3 283 de persoane, în majoritate români ortodocşi, iar satul Hodoş apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1323, cu numele Hudus, şi în anul 1840 a devenit comună de sine stătătoare. Satul Darova a fost întemeiat în anul 1786, cu numele Daruvar, de către un grup de 57 de familii de colonişti germani, venite din zona Baden-Württemberg, la care, în anul 1791, s-au stabilit mai multe familii de catolici plecate din satul Tormac (azi reşedinţa comunei cu acelaşi nume, judeţul Timiş), iar în anul 1892 la Darova s-au stabilit mai multe familii de slovaci evanghelici. În anul 1885, în apropierea satului Darova a fost înfiinţat satul Istvánfalva (Ștefăneşti) de către 72 de familii venite din zona Banatului sârbesc, numit de ei şi Darova Mică, sat care în anul 1930 a fost desfiinţat şi înglobat în satul Darova. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Darova, care avea 1 470 de locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunelor Darova (formată din satul cu acelaşi nume), Hodoş (alcãtuitã doar din satul omonim) şi Sacoşul-Mare, cu satul omonim, toate situate în cadrul judeţului numit atunci Timiş-Torontal. În anul 1954, în apropierea de Sud-Sud Vest a satului Darova a fost înfiinţat un cătun cu numele Darova Nouă, care în anul 1956 a fost desfiinţat şi înglobat în satul Darova. Configuraţia actuală a comunei Darova datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Darova se află biserica romano-catolică “Înălţarea Sfintei Cruci” (1870-1880) şi biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând din anul 1931, în satul Hodoş există biserica ortodoxă cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1897, iar în satul Sacoşu Mare este biserica “Înălţarea Maicii Domnului la Cer”, datând din anul 1860, zidită pe locul unei biserici din lemn care fusese construită în anul 1695, atestată documentar în anul 1757 şi demolată în anul 1860.

DASCĂLU, comună în partea central-nord-estică a judeţului Ilfov, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Vlăsiei (caracterizată prin prezenţa numeroaselor crovuri), la 80-85 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Mostiştea, în zona de izvor al acestuia şi pe pârâul Runcu, afluent al râului Mostiştea, la 27,3 km Nord Est de municipiul Bucureşti, capitala României şi reşedinţa judeţului Ilfov; 2 923 loc. (1 ian. 2019): 1 461 de sex masc. şi 1 462 fem. Producţie de pavele şi de tâmplarie PVC. Morărit şi panificaţie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante de nutreţ, rapiţă, orzoaică, legume ş.a. Ferme de creştere a ovinelor, caprinelor, bovinelor, porcinelor şi păsărilor. Apicultură. Piscicultură. Viticultură. Cămin Cultural (în satul Dascălu). Bibliotecă publică (peste 13 000 de volume). În perimetrul satului Dascălu au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi ale uneia din Evul Mediu (secolele 9-11), în care s-a găsit un inel din argint; în arealul satului Gagu au fost scoase la iveală vestigiile unei aşezări din a doua Epoca a fierului/La Tène (450 î. Hr.- secolul 1 d.Hr.), iar în satul Creaţa au fost identificate urmele unei aşezări geto-dacice din secolele 2-1 î.Hr. Satul Dascălu apare menţionat documentar, prima oară, într-un act din 24 iunie 1765 prin care Domnul Țării Româneşti, Scarlat Ghica, “dăruia mănăstirii Sfântul Pantelimon şi Spitalului de bolnavi săraci moşia Dascălu, cu o suprafaţă de 1 800 de pogoane (9 ha, n.n.), cu 400 de pogoane (200 ha, n.n.) de păduri şi un heleşteu la marginea satului Creaţa, cu 12 case de români şi 9 suflete de ţigani”. La sfârşitul secolului 19 exista comuna rurală cu numele Dascălu-Creaţa (sau Pitar-Moşu), formată din satele Creaţa, Dascălu, Runcu, Vărăştii de Jos şi Vărăştii de Sus, avea 1 487 locuitori (adăpostiţi în 318 case), o moară cu aburi, o maşină de treierat cereale, două şcoli (în satele Creaţa şi Dascălu) şi patru biserici (în satele Creaţa, Dascălu, Vărăştii de Jos şi Vărăştii de Sus). În acea perioadă, satul Gagu făcea parte din comuna Creaţa-Leşile. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dascălu-Creaţa, alcătuită din satele Creaţa, Dascălu, Gagu, Merişeasca, Pârlita, Runcu, Vărăştii de Jos şi Vărăştii de Sus, cu o populaţie totală de 2 410 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Dascălu-Creaţa, alcătuită din satele Creaţa, Dascălu, Gagu-Merişeasca, Runcu şi Vărăşti (reşedinţa comunei Dascălu-Creaţa a fost stabilită în satul Vărăşti, care la acea dată satul Vărăştii de Jos s-a unificat cu satul Vărăştii de Sus, formând satul Vărăşti). Configuraţia actuală a comunei Dascalu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 şi a prevederilor Legii nr. 2 din 1989 şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, dată la care satul Merişeasca a fost desfiinţat şi unificat cu satul Gagu, fostul sat Vărăşti a fost desfiinţat şi înglobat în satul Dascălu, iar fosta comună Dascălu-Creaţa v-a purta numele Dascălu. Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997, comuna Dascălu a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. În satul Dascălu se află biserica ortodoxă cu dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva” (25,54 m lungime şi 11,61 m lăţime), construită din cărămidă în anii 1928-1935, pe locul uneia care data din anul 1840, zidită la rândul ei pe locul alteia din lemn din anul 1795. Biserica a fost pictată în ulei, în anii 1935-1936 de către Grigore Costantinescu, spălate în 1971 de către ieromonahul Rafael de la mănăstirea Snagov şi restaurate în anul 1992 de către Marian Bonea. Pridvorul bisericii, închis, a fost restaurat în anul 2005. În fostul sat Vărăşti, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Dascălu există biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1936-1945, după planurile arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet, pe locul unei biserici de cărămidă, zidită în anul 1840 pe cheltuiala moşierului Pitaru Mihail Papadopolu. Biserica a fost pictată în ulei, în anul 1945, de către Grigore Constantinescu şi sfinţită la 8 noiembrie 1945, iar pridvorul bisericii a fost adăugat în anul 1957. Tot în fostul sat Vărăşti (azi cartier al satului Dascălu) se mai află biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1817, restaurată în anii 1935-1940, azi (2023) declarată monument istoric şi de arhitectură. În satul Gagu există biserica din lemn cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anii 1800-1801, declarată monument istoric, şi o biserică nouă, construită în etape, între anii 1936 şi 2000, iar în satul Runcu este biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând de la sfârşitul secolului 19.

DAVIDEŞTI, comună în partea de Est a judeţului Argeş, alcătuită din 3 sate, situată la intersectia paralelei de 45 de grade latitudine nordică, cu meridianul de 25 de grade longitudine estică, în zona de contact a Piemontului Cândeşti cu Gruiurile Argeşului (parte componentă a Podişului Getic), la 381 m altitudine, într-o regiune deluroasă cu altitudini care descresc de la Nord către Sud, respectiv de la 555 m altitudine în Dealul Corbului, la 475 m altitudine în Dealurile Conţeştiului, pe ambele maluri ale râului Argeşel, la 25 km Nord Est de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş ; 3 091 loc. (1 ian. 2019): 1 540 de sex masc. şi 1 551 fem. Exploatări de marne şi argile. Producţie de cărămizi. Fermă de creştere a bovinelor. Pomicultură (meri, pruni, peri). Centru de dogărit. Cămine Culturale, în fiecare sat. Bibliotecă publică (în satul Davideşti), înfiinţată în anul 1952, azi (2024) cu peste 9 000 de volume. Prima şcoală sătească a fost înfiinţată la 8 septembrie 1838 (în satul Davideşti), apoi în satele Voroveni (în 1873) şi Conţeşti (1889). În zona Dealului Măghiran din perimetrul comunei Davideşti au fost descoperite vestigii neolitice (ciocan din piatră, găurit), din Epoca bronzului/mileniile 3-2 î.Hr. (tumuli funerari) şi din perioada geto-dacică (vârfuri de săgeţi, de lance, cuţite de luptă, topor ş.a.). Satul Davideşti apare menţionat documentar, prima oară, la 3 mai 1583, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Mihnea Turcitul, prin care acesta “întărea proprietatea lui Radoslov şi a fiilor săi, Neagoe şi Radu, asupra unor terenuri din satele Davideşti şi Conţeşti”. Ulterior, alte hrisoave amintesc de satul Davideşti, ca cele din 18 octombrie 1585, 15 noiembrie 1608, 25 mai 1709, 25 mai 1764, 30 martie 1772, 12 septembrie 1805 etc. Satul Voroveni apare consemnat, prima oară, la 23 iulie 1512, într-un zapis semnat de Domnul Țării Româneşti, Neagoe Basarab, prin care acesta dăruia mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, mai multe sate, printre care şi Voroveni – martor al acestei danii fiind “Șerb ot Voroveni”. Ulterior, satul Voroveni a fost menţionat în documentele din 15 iulie 1572, 1673, iar în secolul 18, moşia Voroveni a intrat în posesia familiei Conţescu, care a stăpânit-o până prin secolul 19. În urma aplicării Legii rurale din 1864, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 14/26 august 1864, intrată în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile lor faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ, 77 de familii din satul Voroveni au fost împroprietărite cu o suprafaţă totală de teren agricol de 500 de pogoane (250 ha, n.n.) şi un islaz, care până la acea dată fuseseră în posesia moşierului Radu Fărcăşanu. Prima menţiune documentară a satului Conţeşti datează din 3 mai 1583, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Mihnea Turcitul, iar apoi apare consemnat la 8 mai 1628, 14 iunie 1632, 9 martie 1667, 5 februarie 1750 etc. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Davideşti, formată din satul cu acelaşi nume, avea 810 locuitori (adăpostiţi în 193 de case), două biserici (una din anul 1771, reparată în anul 1832, şi alta din anul 1874) şi o şcoală mixtă. În acelaşi timp exista şi comuna Conţeşti, alcătuită din satele Conţeştii de Jos şi Conţeştii de Sus, avea 717 locuitori, 160 de case, două mori de apă pe râul Argeşel, o biserică şi o şcoală mixtă, precum şi comuna Voroveni, formată din satele Voroveni (reşedinţa comunei), Gura Ulbei şi Răduleşti, cu 725 de locuitori, o biserică şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Davideşti, în cadrul judeţului Muşcel, alcătuită din satele Davideşti (reşedinţa comunei), Conteştii de Jos, Conteştii de Sus şi Corobeţi, cu o populaţie totală de 1 750 locuitori, în timp ce satele Voroveni, Gura Ulbei şi Răduleşti fuseseră incluse în comuna Bârzeşti, judeţul Muşcel. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Davideşti, judeţul Muşcel, formată din satele Davideşti (reşedinţa comunei), Conţeştii de Jos, Conţeştii de Sus şi Corobeţi, precum şi existenţa comunei Bârzeşti, alcătuită din satele Bârzeşti (reşedinţa comunei), Albuleşti şi Voroveni. Configuraţia actuală a comunei Davideşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Davideşti se află biserica ortodoxă cu hramul „Înălţarea Domnului” (16 m lungime, 6 m lăţime şi 0,80 m grosimea zidurilor), construită din cărămidă şi piatră de râu, în perioada 1771-1777, sfinţită în anul 1794, reparată în anul 1832 şi extinsă în anul 1900, declarată monument istoric în anul 2015. Tot în satul Davideşti mai există biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită din cărămidă în anii 1872-1873, casa cu prăvălie “Mircea Victor” (începutul secolului 20), casa “Ion Matei” (începutul secolului 20) şi casa soţiei academicianului neurochirurg, Leon Dănăilă, pe care acesta a donat-o Primăriei din Davideşti. În satul Voroveni este o biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1735, menţionată documentar în catagrafia anului 1810, reparată şi pictată în anii 1846-1847. La sfârşitul secolului 19, biserica din lemn, cu tindă, naos şi altar, a fost extinsă spre Vest prin construcţia unor pereţi din cărămidă pentru a adăposti o tindă nouă şi un nou pridvor, deschis, susţinut de patru stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade. Biserica a mai fost supusă unor reparaţii în anul 1969. În satul Conţeşti există conacul „Perieţeanu”, datând din anul 1869, restaurat în anul 1939, cu zid de incintă, declarat monument istoric în anul 2015, şi biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în anul 1839 pe locul uneia din lemn din secolul 18 (menţionată în catagrafia anului 1810), reparată în 1897 şi pictată de Gheorghe Popescu.

DĂBÂCA, comună în partea de Nord-Nord Est a judeţului Cluj, alcătuită din 3 sate, situată în zona de Nord Est a Dealurilor Clujului (parte componentă a Podişului Someşan), la 291-336 m altitudine, pe râul Lonea, cu satele înşiruite pe direcţie Sud Est – Nord Vest, la 33 km (satul Luna de Jos), 40 km (Dăbaca) şi 45 km (Pâglişa) Nord-Nord Est de municipiul Cluj-Napoca, reşedinţa judeţului Cluj; 1 355 loc. (1 ian. 2019): 665 de sex masc. şi 690 fem. Aerodrom. Produse textile şi de panificaţie; prelucrarea lemnului. Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de floarea-soarelui, rapiţă, porumb, grâu, soia, sfeclă de zahăr ş.a. Pomicultură. Două Cămine Culturale (în satul Dăbâca) şi câte unul în satele Luna de Jos şi Pâglişa, reabilitate. Bibliotecă publică (în satul Dăbâca), înfiinţată în anul 1963, azi (2023) cu peste 10 000 de volume. Centru de îngrijire şi asistenţă socială pentru persoanele vârstnice (din anul 1974), găzduit în conacul Rhedy, cu o capacitate de 50 de locuri. Lac piscicol şi de agrement situat în arealul dintre satele Dăbâca şi Pâglişa. Agroturism. În perimetrul satului Luna de Jos au fost descoperite fragmente de vase ceramice datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.).Teritoriul actual al comunei Dăbâca a făcut parte din provincia romană Dacia Porolissensis, creată în anul 123 d.Hr. de împăratul roman Adrian, cu reşedinţa la Napoca (azi municipiul Cluj-Napoca), iar de la mijlocul secolului 10, zona comunei Dăbâca a intrat sub stăpânirea maghiară, fiind inclusă în Comitatul Szolnok-Dăbâca, transformat în anul 1919 în judeţul Szolnok-Dăbâca, iar din 1925 în judeţul Someş. În arealul comunei Dăbâca au fost descoperite vestigiile unui castru roman, precum şi ruinele unei cetăţi inelare, cu patru incinte şi cu diametrul de 600 m, cu ziduri puternice, de 4 m înălţime şi 3,20 m lăţime, fortificată cu şanţ, val de pământ şi palisadă, datând din secolele 9-10, situată pe un deal, la 698 m altitudine, şi identificată ca fiind reşedinţa fostului voievod român, Gelu, ridicată pe locul unei vechi cetăţi din secolele 8-9. Cetatea a fost menţionată documentar, prima oară, în anul 1064, distrusă de marea invazie mongolă în anul 1241 şi reclădită ulterior, dar pe la mijlocul secolului 17, o parte din zidurile ei au fost folosite la construirea castelului Teleki, cetatea rămânând în ruină. Satul Dăbâca apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1068 cu numele Dobuka (in urbem Dobuka), apoi în anii 1219 (Dobuk), 1279 (Villa Castri de Doboka), 1308 şi 1850 (Doboka), iar în a doua jumătate a secolului 18, satul Dăbâca apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufname), în Comitatul Doboka und Szolnok Interior, întocmită în perioada 1769-1773. Satul Luna de Jos a fost înfiinţat de către coloniştii germani, în prima jumătate a secolului 13, cu numele Lone şi amintit documentar, prima oară, în anul 1306 şi apoi în anii 1315, cu numele Lona, 1348 (Lonay), 1536 (Lonya), 1750 şi 1854 (Kendy-Lona). În a doua jumătate a secolului 18, satul Kendy-Lona a fost consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufname), întocmită în perioada 1769-1773. Prima menţiune documentară a satului Pâglişa datează din anul 1306, cu numele Puklusteluky, iar apoi a fost amintit în documentele anilor 1348 (Poklustelek), 1459 (Poklostheleke), 1733 (Poklise), 1854 (Puclisea) etc. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunelor Dobuca (sic!), Luna de Jos şi Pâglişa, fiecare dintre ele cu reşedinţa în satul omonim. Configuraţia actuală a comunei Dăbâca datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dăbâca se află o biserică reformată-calvină, construită în anii 1742-1743 (pe locul unei biserici din secolul 13), renovată în anul 1867, declarată monument istoric în anul 2004, o biserică ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, finalizată în anul 1904, pictată în tempera în anii 2004-2006 de Ioan Mureşan, o biserică greco-catolică, având hramul “Naşterea Maicii Domnului” (18 m lungime şi 6 m lăţime), finalizată în anul 2008 şi sfinţită la 16 octombrie 2011, precum şi conacul „Rhedy”, datând din secolul 18, declarat monument istoric în anul 2004; în satul Luna de Jos există o biserică reformată-calvină, cu zid de incintă, construită în stil gotic, în prima jumătate a secolului 18, finalizată în anul 1727, declarată monument istoric în anul 2004, o biserică având hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1927-1928 de comunitatea greco-catolică, pictată de Iuhasz Ernest, pe locul uneia care datá din anul 1827, şi preluată de cultul creştin-ortodox în anul 1948. Biserica este dominată de un turn poligonal, luminat de ferestre, plasat pe o bază pătrată, înaltă, luminată de patru ferestre mari, terminate cu arcade. Tot în satul Luna de Jos, în mijlocul unui parc cu arbori de stejari multiseculari, de fagi, castani ş.a. există ruinele unui Turn gotic, înalt de 35 m, cu o poartă de intrare sub formă de boltă, declarat monument istoric în anul 2004. Acest Turn făcea parte din ansamblul fostului castel „Teleki”, care datá din anul 1650, demolat în anul 1700 din ordinul Curţii imperiale de la Viena.

DĂENI, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Tulcea, formată dintr-un sat, situată în lunca de pe dreapta braţului Dunărea Veche (numit şi Măcin) al fluviului Dunărea, la 24-29 m altitudine, la 77 km Sud Vest de municipiul Tulcea, reşedinţa judeţului Tulcea; 2 006 loc. (1 ian. 2019): 1 066 de sex masc. şi 940 fem. Exploatarea şisturilor verzi. Produse de panificaţie. Fermă de creştere a bovinelor. Pescuit. Culturi de cereale, plante tehnice ş.a. Cămin Cultural, în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1948, azi (2025) cu peste 9 000 de volume. După aplicarea Reformei agrare din anul 1921, care a stabilit împroprietărirea cu pământ arabil a veteranilor din Primul Război Mondial, zona comunei Dăeni, cu oameni de diferite profesii (meşteşugari, păstori, agricultori ş.a.), s-a dezvoltat într-un ritm susţinut, astfel încât Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dăeni, alcătuită din satul cu acelaşi nume, care a evoluat sub această formă până în zilele noastre (2023) – formă reafirmată şi de aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dăeni, menţionat documentar, prima oară, în anul 1603, cu numele Daiani, se află biserica ortodoxă cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anii 1884-1885.

DĂEŞTI, comună în partea de Nord-Nord Est a judeţului Vâlcea, alcătuită din 4 sate, situată în zona Subcarpaţilor Olteniei, în lunca şi pe terasele de pe stânga văii râului Olt, pe malul lacului de acumulare Dăeşti (suprafaţa: 209 ha; volum: 11,2 milioane m³), la 36 km Sud Vest de municipiul Râmnicu Vâlcea, reşedinţa judeţului Vâlcea; 3 140 loc. (1 ian. 2019): 1 558 de sex masc. şi 1 582 fem. Haltă de cale ferată pe linia Sibiu – Tălmaciu – prin defileul râului Olt – Câineni – Călimăneşti – Dăeşti – Râmnicu Vâlcea, construită în perioada 1897-1902. Hidrocentrală cu o putere instalată de 37 MW, intrată în funcţiune în anul 1976. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Preparate din carne. Produse de panificaţie. Pomicultură; legumicultură; apicultură. Creşterea animalelor. Cămine Culturale, în satele Dăeşti (restaurat şi modernizat în anul 2018, inaugurat în decembrie 2018), Sânbotin, construit în anul 2019 (inaugurat în decembrie 2019) şi Fedeleşoiu. În arealul comunei Dăeşti au fost descoperite (în anul 1931) vestigiile unui castru roman, în care s-au găsit monede romane emise în perioada anilor 3–223, între care şi o monedă emisă în anul 3 d.Hr. cu capul împăratului Octavianus Augustus (n. 23 septembrie 63 î.Hr. – m. 19 august 14 d.Hr.). Satul şi moşia Dăeşti apar menţionate documentar, prima oară, într-un hisov al lui Neagoe Basarab (Domn al Țării Româneşti în perioada 1512-1521), prin care acesta dăruia schitului Ostrov din apropiere (primul aşezământ monahal din Ţara Românească întemeiat pentru măicuţe), satul şi moşia Dăeşti. În urma aplicării Legii rurale din anul 1864, intrată în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, locuitorii satului Dăeşti, eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri (conform Legii) au fost împroprietăriţi cu pământ arabil. În anul 1860, în satul Dăeşti a fost construită prima clădire (din paiantă) destinată pentru şcoală, demolată în anul 1909 şi construită pe locul ei o altă clădire, inaugurată la 15 septembrie 1909, extinsă în perioada august 1924 – septembrie 1925. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dăeşti în cadrul judeţului Vâlcea, alcătuită din satele Dăeşti (reşedinţa comunei), Curtea, Mahalaua Veche (azi sat desfiinţat şi unificat cu satul Curtea, comuna Popeşti, judeţul Vâlcea) şi Valea Caselor (numit în trecut Mahalaua Caselor). Configuraţia actuală a comunei Dăeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dăeşti se află biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, azi (2023) declarată monument istoric, construită în perioada 1808-1814, sub formă de biserică-sală, cu o turlă joasă, octogonală, luminată de patru ferestre, plasată pe o bază pătrată deasupra naosului. Pridvorul bisericii, susţinut de şase stâlpi cilindrici, în torsadă, terminaţi la partea superioară cu arcade, iniţial deschis şi ulterior închis cu rame din lemn şi geamuri, a fost adăugat în anul 1854. Biserica a fost zugravită în anul 1854 de către jupân Stoian şi repictată în anii 1985-1986, iar în anii 1914 şi 1926-1928, biserica a fost supusă unor reparaţii. În satul Dăeşti mai există clădirea Primăriei, construită în anul 1915, şi Monumentul eroilor Primului Război Mondial, dezvelit în anul 1934. În satul Fedeleşoiu există o mică biserică, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a fostului schit, ctitorită în anul 1673 de Domnul Țării Româneşti, Grigore Ghica şi finalizată în anul 1700 de către mitropolitul Varlaam, înconjurată de un zid de incintă, cu remarcabile picturi murale interioare executate în anul 1702 de o echipă de zugravi formată din Sima, Ranite, Gheorghe şi Ştefan. Catapeteasma a fost lucrată în lemn de tei, aurit, cu icoane pictate de factură brâncovenească, iar pridvorul este deschis, de dimensiuni mici, sprijinit de stâlpi terminaţi cu arcade.Turla bisericii este de formă poligonală, luminată de tot atâtea ferestre, înalte şi înguste, plasată pe naos. Schitul fost reactivat ca mănăstire în anul 1990, după care în câţiva ani au fost reconstruite casa domnească, trapeza şi chiliile, care se aflau în ruină şi s-a restaurat Turnul-clopotniţă. În satul Sânbotin se află o biserică ortodoxă cu dublu hram – „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi „Sfântul Grigore Decapolitul”, de dimensiuni mici, cu pridvor închis cu geamlac, sprijinit pe stâlpi din lemn, construită în perioada 1774–1782, pe cheltuiala polcovnicului Ilie Olănescu şi a călugăriţei Pelaghia, cu fresce realizate în anii 1806-1807 de zugravul Manole şi spălate în anul 1936 de către pictorul Ion Musceleanu, o dată cu renovarea bisericii. În satul Băbueşti este biserica ortodoxă cu dublu hram – “Sfântul Ierarh Nicolae” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anii 1884-1890, pe locul altor biserici mai vechi, una din lemn, care data din secolul 15 şi alta din cărămidă, din prima jumătate a secolului 19. Actuala biserică a fost zidită în anii 1940-1945, pe cheltuiala enoriaşilor, pe locul celei de la sfârşitul secolului 19, care a fost mistuită de un incendiu în data de 20 iulie 1938, provocat de un trăsnet.

DĂMIENEŞTI, comună în extremitatea de Nord-Est a judeţului Bacău, alcătuită din 4 sate, situată în zona de contact a Podişului Central Moldovenesc cu terasele de pe stânga râului Siret, la 184-215 m altitudine, înşiruite pe direcţie Vest-Sud Vest – Nord-Nord Est, la 28,4 km Nord-Nord Est (satul Drăgeşti), la 32 km Nord-Nord Est (satul Dămieneşti), la 34 km Nord-Nord Est (satul Călugăreni) şi la 36,8 km Nord-Nord Est (satul Pădureni) de municipiul Bacău, reşedinţa judeţului Bacău; 1 864 loc. (1 ian. 2019): 960 de sex masc. şi 904 fem. Producţie de peleţi. Cămin Cultural (în satul Dămieneşti), supus unor reparaţii capitale în anul 2008. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1962, azi (2023) cu peste 8 000 de volume. În anii 1976-1977, în perimetrul comunei Dămieneşti au fost descoperite două necropole datând din secolul 4 d.Hr. La sfârşitul secolului 19, Dămieneşti era o comună rurală, formată din satele Dămieneşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Călugăreni şi Pădureni, avea 1 233 de locuitori, adăpostiţi în 322 de case, o biserică ortodoxă din lemn şi una catolică din lemn şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dămieneşti, alcătuită din satele Dămieneşti-Sat, Dămieneşti-Târg, Drăgeşti (sat preluat în acel timp de la comuna Negri, judeţul Bacău) şi Pădureni, cu o populaţie totală de 1 780 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dămieneşti, cu reşedinţa în satul cu acelaşi nume (rezultat din unificarea satelor Dămieneşti-Sat şi Dămieneşti-Târg), căreia i s-au adăugat satele Bătrâneşti şi Rocna (sate care la 17 februarie 1968 au fost preluate de comuna Icuşesti, judeţul Neamţ). Tot în anul 1931, exista şi comuna Călugăreni, cu reşedinţa în satul Poiana Teiului, formată din satele Brânzeni (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ), Călugăreni, Coroiu (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ), Gălbezeni (numit Văleni de la 1 ianuarie 1965 şi apoi Petru Vodă de la 17 februarie 1968), Largu (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Poiana Largului, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ), Poiana Largului, Poiana Teiului şi Roşeni, iar atunci satul Drăgeşti făcea parte din comuna Cuza-Vodă, judeţul Vaslui, şi satul Pădureni aparţinea comunei Bereşti-Bistriţa, judeţul Bacău. Configuraţia actuală a comunei Dămieneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dămieneşti, menţionat documentar, prima oară, la 20 martie 1624, se află bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Nicolae”, construită în anul 1772 pe cheltuiala lui Nicolae Momitco, şi “Sfinţii Voievozi”, datând din anul 1779, azi (2023) declarată monument istoric şi de arhitectură, precum şi biserica “Buna Vestire”, construită din cărămidă în perioada 1929-1945, şi clădirea şcolii, zidită în anii 1908-1909. În satul Drăgeşti, atestat documentar, prima oară la 15 martie 1489, există biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Voievozi”, construită în anul 1773 de către fraţii Gavril şi Ursu Burchi, cu unele transformări şi extinderi efectuate în anii 1833-1834 de aga Gheorghe Hermeziu, precum şi clădirea şcolii, zidită în anii 1908-1909; în satul Călugăreni, menţionat documentar, prima oară, la 2 iulie 1622, există biserica romano-catolică “Schimbarea la Faţă a lui Iisus” (32 m lungime şi 10 m lăţime), zidită în etape, în intervalul 1947-1970 pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1837, reparată şi restaurată în anul 2008, iar în satul Pădureni, atestat documentar la 7 decembrie 1619, este biserica ortodoxă cu dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în perioada 2 septembrie 2006 – 27 septembrie 2014 (când a fost sfinţită). Biserica are un frumos pridvor deschis, sprijinit pe opt coloane cilindrice, terminate la partea superioară cu arcade, şi este dominată de o turlă octogonală plasată pe naos şi una de aceeaşi formă pe pronaos, fiecare luminată de câte patru ferestre. În perimetrul comunei Dămieneşti se află o parte din Aria de protecţie specială avifaunistică din Lunca Siretului Mijlociu (→ râul Siret, capitolul Hidrografie/Râuri, litera S).

DĂMUC, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Neamţ, alcătuită din 3 sate, situată la poalele de Nord Vest ale M-ţilor Tarcău, la 740 m altitudine, pe râurile Dămuc (satele Dămuc şi Huisurez) şi Bicăjel (satul Trei Fântâni), în zona Cheilor Bicazului, la 51 km Sud Vest de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 3 019 loc. (1 ian. 2019): 1 548 de sex masc. şi 1 471 fem. Prelucrarea lemnului şi a laptelui (brânzeturi); produse de panificaţie. Culturi de cereale, cartofi, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, cabalinelor, porcinelor şi păsărilor pe baza existenţei păşunilor şi fâneţelor naturale, a culturilor de porumb ş.a. Pomicultură. Cămin Cultural, construit în anul 1955 şi renovat recent, atribuindu-i-se numele Centrul Cultural “Daniel Bucur”, în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică, în prezent (2023) cu peste 9 000 de volume. Ansablul de dansuri populare “Floricica de pe munte”. Agroturism legat de prezenţa în apropiere a Cheilor Bicazului (7 km) şi a staţiunii turistice Lacu Roşu (11 km), precum şi de numeroasele obiective turistice, printre care Cheile Bicăjelului, Cheile Șugăului, peşterile Munticelu, Topolog (ocrotită de lege) ş.a., păstrăvării, Cabana Piatra Singuratică, situată la 1 504 m altitudine, inaugurată la 14 august 1932, renovată de mai multe ori şi reconstruită în anul 2010 etc. Pensiuni turistice. Teritoriul actual al satului Dămuc apare menţionat documentar, prima oară, în lucrarea Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir (Domn al Moldovei în perioada noiembrie 1710 – iulie 1711), în care acesta consemnează că această zonă, numită “Valea Draga” se afla în posesia mănăstirii Bisericani din anul 1412. În anul 1790, acest teritoriu, pe care azi (2023) se află comunele Dămuc, Bicaz-Chei şi Bicazu Ardelean, a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, iar în anul 1848 a trecut în componenţa Imperiului Austro-Ungar. Primele locuinţe (case) de pe teritoriul actual al satului Dămuc au fost construite în anul 1810, formând aşezarea Dămucul de Jos (sic!), ulterior dezvoltându-se şi apărând (în anul 1848) cătunele Dămucul de Sus (sic!) şi Huisurez. În anul 1860, Dămuc apare consemnat cu statut de comună, cu grafia Domuk, alcătuită din satele Domuk (resedinţa comunei omonime), Bicaz (sic!) şi Bicazul Ardelean (sic !), în cadrul judeţului Ciuc. În anul 1918, satele Bicaz (sic!) şi Bicazul Ardelean (sic !) s-au desprins din comuna Dămuc şi s-au declarat, fiecare, comune de sine stătătoare. În perioada 1926-1929, comuna Bicazul Ardelean (sic !) s-a aflat în judeţul Neamţ şi apoi în intervalul 1929-1950 a făcut parte din judeţul Ciuc. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Bicazul Ardelean (sic !), alcătuită din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului Ciuc, precum şi a comunei Bicaz (sic!), aflată în judeţul Ciuc, formatã din satele Bicaz (sic!), reşedinţa comunei cu acelaşi nume, Capşa (azi localitate componentã a oraşului Bicaz), Cârnu (sat desfiinţat la 26 august 1960 şi înglobat în oraşul Bicaz, judeţul Neamţ), Ciungi (vechea denumire, pânã la 1 ianuarie 1965, a localitãţii componente Cartierul Nou, azi înglobatã în oraşul Bicaz, judeţul Neamţ), Dãmuc, Isvorul-Muntelui (sic !), Mãrãcini, Poiana Cârnului (sat desfiinţat la 26 august 1960 şi unificat cu satul Potoci – sat care azi aparţine de oraşul Bicaz, judeţul Neamţ). În anul 1939, satul Dămuc s-a desprins din comuna Bicaz şi a format o comună de sine stătătore. Configuraţia actuală a comunei Dămuc datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dămuc, în perimetrul fostului sat Bucureni (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dămucu de Jos, formând satul Dămuc) se află biserica ortodoxă cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1912, pe locul vechii biserici din lemn, mistuită de un incendiu, extinsă în anul 1948 şi în anii 1980-1986 (sfinţită la 8 septembrie 1986). Tot în satul Dămuc, în punctul Pârâu Frunţii, există biserica ortodoxă cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, construită în anii 1970-1974, pe locul unei capele din lemn, care datá din anul 1935, cu Turn-clopotniţă ridicat deasupra pridvorului în anul 1986. În satul Dămuc se mai află o biserică romano-catolică şi una greco-catolică şi clădirea Primăriei, construită în anul 1937. În satul Huisurez este biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, zidită în anii 1971-1980 pe locul unei biserici din anul 1930, iar în satul Trei Fântâni există biserica ortodoxă cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul” şi o biserică romano-catolică.

DĂNCIULEŞTI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Gorj, alcătuită din 7 sate, situată în zona Piemontului Olteţului, la 237 m altitudine, pe cursul superior şi mijlociu al pârâului Plosca, afluent stâng al râului Amaradia, dominată la Nord de Dealul Speteşti şi Dealu Muierii, la 78 km Sud Est de municipiul Târgu Jiu, reşedinţa judeţului Gorj; 1 920 loc. (1 ian. 2019): 960 de sex masc. şi 960 fem. Reşedinţa comunei Dănciuleşti este satul Hălăngeşti (din anul 1975). Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Confecţii textile. Moară pentru măcinat cereale (din anul 1936), în satul Rădineşti. Produse artizanale. Culturi de grâu, porumb, cartofi, legume ş.a. Creşterea ovinelor, caprinelor, porcinelor, bovinelor şi păsărilor. Apicultură. Pomicultură (pruni). Cămine Culturale, în satele Hălăngeşti, Dănciuleşti şi Rădineşti, cu câte 120 de locuri fiecare. Bibliotecă publică, în satul Dănciuleşti, cu peste 8 000 de volume. Muzeu etnografic, cu colecţii de costume populare şi obiecte de uz casnic (în satul Rădineşti). Satul Zăicoiu apare menţionat documentar, prima oară, la 5 ianuarie 1572, iar în prima jumătate a secolului 19, o parte din familiile comunei Zăicoi (sic!) s-au mutat pe valea pârâului Plosca, întemeind un sat nou, cu numele Dănciuleşti, menţionat documentar, prima oară, în anul 1864. Până în anul 1910, satul Zăicoiu a fost reşedinţa comunei cu acelaşi nume, după care reşedinţa a fost mutată în satul Dănciuleşti, iar din 1925, a fost reînfiinţată comuna Zeicoiu (sic!). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Rădineşti, aflată atunci în judeţul Gorj, alcătuită din satele Rădineşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bibuleşti şi Obârşia, precum şi existenţa comunei Zeicoiu (sic!), aflată în anul 1931 în judeţul Dolj, formată din satele Dănciuleşti, Diaconeşti, Hălăngeşti, Pârvuleşti, Petrăcheşti (sic!)/azi Petrăchei şi Zeicoiu (sic!)/azi Zăicoiu (reşedinţa comunei Zeicoiu). Configuraţia actuală a comunei Dănciuleşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste Români şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. La 17 februarie 1968, satele Diaconeşti şi Pârvuleşti au fost desfiinţate şi unificate cu satul Dănciuleşti, comuna Dănciuleşti, iar satele Bibuleşti, Obârşia şi Rădineşti au intrat în componenţa comunei Dănciuleşti. În satul Hălăngeşti, atestat documentar în secolul 16, iar cu acest nume din 1836, se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în anii 1833–1836, în satul Zăicoiu există biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datând din anul 1837, azi (2023) declarată monument istoric, iar în satul Obârşia este o biserică ortodoxă datând din anul 1904.

Biserica cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" (satul Hălăngești, comuna Dănciulești, jud. Gorj) — Biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” (satul Hălăngești, comuna Dănciulești, judeţul Gorj) (Credit: Marius Dumitra-Bădescu)

Biserica cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir" (satul Zăicoiu, comuna Dănciulești, jud. Gorj) — Biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (satul Zăicoiu, comuna Dănciulești, judeţul Gorj) (Credit: Marius Dumitra-Bădescu)

DĂNEASA, comună în partea de Sud Est a judeţului Olt, alcătuită din 5 sate, situată în Câmpia Boian, caracterizată prin prezenţa unui numar mare de crovuri, la 73 m altitudine, precum şi în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Olt şi pe cele de pe dreapta râului Călmăţui, la 40 km Sud Est de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 3 528 loc. (1 ian. 2019): 1 801 de sex masc. şi 1 727 fem. Haltă de cale ferată. Nod rutier. Morărit şi panificaţie. Culturi de grâu, porumb, secară, orz, floarea-soarelui, plante furajere, soia, pepeni, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămine Culturale, în satele Dăneasa şi Berindei. Bibliotecă publică (peste 6 000 de volume). În perimetrul comunei Dăneasa au fost descoperite vestigii neolitice, aparţinând Culturii materiale Sălcuţa (mileniul 4 – începutul mileniului 3 î.Hr.), iar în Antichitate, teritoriul actual al comunei era străbătut de o linie de fortificaţii, numită Limes Alutanus, construită de legiunile romane şi apărată de numeroase castre (Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela sau Arutela ş.a.) aflate de-a lungul văii inferioare a râului Olt, între comuna Boiţa (Caput Stenarum), judeţul Sibiu, şi „Cetatea Verdea” – un ostrov pe fluviul Dunărea (azi dispărut), la Sud Vest de comuna Islaz, judeţul Teleorman. Satul Dăneasa apare menţionat documentar, prima oară, la 1 septembrie 1475, într-un zapis al Domnului Țării Româneşti, Laiotă Basarab cel Bătrân, prin care acesta întărea mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos mai multe sate, între care şi satul numit atunci “Dăneştii cu tot hotarul”, iar în secolul 18 satul era consemnat cu numele Dăneasa, aflat în posesia mănăstirii Clocociov până la 17/29 decembrie 1863 când a fost aplicată Legea secularizării averilor mănăstiresti. Tot la 1 septembrie 1475 apare consemnat şi satul Uibăreşti, în acelaşi zapis al lui Laiotă Basarab cel Bătrân, în care se specifica faptul ca monahii de la mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos au dreptul “să-şi ia dijma de la satul Uibăreşti”. Totodată, acest sat apare consemnat cu numele Ruptura, pe o hartă austriacă din anul 1719, când provincia istorică Oltenia se afla sub stăpânire austriacă, nume reafirmat şi în catagrafia din anul 1831, ulterior apărând cu denumirea Pestra. Satul Berindei, menţionat documentar, prima oară, la 23 iulie 1512, s-a aflat în posesia familiei boiereşti Berindei în secolele 17-19 – familie descendentă, din 12 mai 1606, a paharnicului Badea. În a doua jumătate a secolului 19, satul Berindei s-a separat în două cătune: Berindeiul Vechi şi Berindeiul Nou. Aceste două cătune apar consemnate cu aceste nume pe harta topografică a Imperiului Habsburgic, întocmită în perioada 1806-1809. Satul Cioflan apare menţionat documentar în anul 1726, ca moşie în posesia boierului Gheorghe Cioflan care, în acel an, construise o biserică din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil”, iar satul Zănoaga este atestat documentar la 22 septembrie 1599. În anul 1831, moşia Zănoaga se afla în posesia Biv vel medelnicerului Dimitrie Măldărescu pe care o stăpânea împreună cu Elena Greceanca şi Zamfirache Cioflan, iar la sfârşitul secolului 19, moşia era gospodărită de moşierul Constantin Ștefănescu-Zănoagă, care a construit un conac şi o moară. La 18 aprilie 1533, apare consemnat în documente satul Nucet, menţionat pentru prima oară, la 23 iulie 1512, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Neagoe Basarab, în care se aminteşte de martorul “Vlaicu spătar din Nucet”, iar după anul 1858 acest sat nu mai apare consemnat în documente. În urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865 a fost înfiinţată comuna Dăneasa, alcătuită (în perioada 1864-1887) din satele Dăneasa (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Berindeiul Nou şi Pestra, apoi (1887-1906), comuna era formată din satele Dăneasa şi Berindeiul Nou, iar din 1907 era compusă din satele Dăneasa, Cioflanu, Pestra şi Zănoaga. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Dăneasa, în cadrul judeţului Olt, alcãtuitã din satele Dăneasa (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Zănoaga, precum şi a comunei Comăneni-Berendei (sic!), formată din satele Berendei (sic!), reşedinţa comunei Comăneni-Berendei, Cioflanu, Pestra şi Uria (azi/2023 sat în comuna Sprâncenata, judeţul Olt). Configuraţia actuală a comunei Dăneasa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Pestra se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1657, declarată monument istoric în anul 2004, în satul Zănoaga există biserica având hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1766), declarată monument istoric în anul 2004, iar în satul Dăneasa este biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (1861, reparată în 1874 şi 1888), declarată monument istoric în anul 2004. În satul Cioflanu se află ruinele unei biserici din secolul 17, iar în satul Berindei există ruinele conacului „Comăneanu” (începutul secolului 20). În perimetrul comunei Dăneasa se află Pădurea Călugarească (630 ha), alcătuită din stejar (Quercus robur), stejar pufos (Quercus pubescens), stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), în asociere cu arţar (Acer platanoides) şi jugastru (Acer campestre), declarată Rezervaţie forestieră şi arie protejată de interes naţional (la 6 martie 2000). În interiorul acestei păduri vegetează bujorul românesc sau bujorul de pădure (Paeonia peregrina), declarat monument al naturii, pe o suprafaţă de 80 ha, declarată rezervaţie floristică.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (satul Pestra, comuna Dăneasa, jud. Olt) — Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pestra, comuna Dăneasa, judeţul Olt (imagine din ianuarie 2024) (Credit: Constantin Chera)

Biserica având hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1766), declarată monument istoric în anul 2004, din satul Zănoaga (comuna Dăneasa, jud. Olt) — Biserica având hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1766), declarată monument istoric în anul 2004, din satul Zănoaga, comuna Dăneasa, judeţul Olt (imagine din ianuarie 2024) (Credit: Constantin Chera)

DĂNEŞTI, comună în partea centrală a judeţului Gorj, alcătuită din 11 sate, situată în zona de Est a Depresiunii Târgu Jiu, la poalele de Nord Vest ale Dealului Bran, la 185-254 m altitudine, la 10 km Sud Est de municipiul Târgu Jiu, reşedinţa judeţului Gorj ; 3 680 loc. (1 ian. 2019): 1 862 de sex masc. şi 1 818 fem. Aerodrom, în satul Barza. Producţie de băuturi răcoritoare. Prelucrarea lemnului. Produse de panificaţie. Pomicultură (meri, peri, pruni). Cămin Cultural şi bibliotecă publică, în satul Dăneşti, înfiinţată în anul 1952, în prezent (2023) cu peste 10 000 de volume. Agroturism (pensiuni şi hoteluri). Satul Dăneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 25 iunie 1504, într-un hrisov al lui Radu cel Mare, Domn al Țării Româneşti în perioada 1495-1508, iar Legea comunală din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, prevedea înfiinţarea comunei Dăneşti, care la acea dată avea 1 015 locuitori, iar în anul 1908 avea circa 1 300 de locuitori şi era formată din satele Arţaru, Barza, Dăneşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Uşurei şi Văcarea. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa comunei Dăneşti, alcatuitã din satele Dăneşti (reşedinţa comunei omonime), Arţaru, Barza, Botorogi (atestat documentar în iunie 1486), Uşurei şi Vãcarea. În acelaşi an (1931), în cadrul judeţului Gorj mai existau, separat, comuna Brãtuia, formatã din satele Brãtuia (atestat documentar la 10 martie 1567 şi numit Brãtuia Lazu pânã la 17 februarie 1968), reşedinţa comunei cu acelaşi nume, Lazu, Merfuleşti (atestat documentar la 25 iunie 1504), Țârculeşti şi Trocani, comuna Budieni, alcãtuitã din satele Budieni (reşedinţa comunei), Șasa (atestat documentar la 25 iunie 1504) şi Ungureni (menţionat documentar în anul 1409) şi comuna Drãgoeni, alcãtuitã din satele Drãgoeni (reşedinta comunei), Bucureasa (atestat documentar la 28 aprilie 1528), Moneşti şi Preajba-Micã. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi a plãşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicatã în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, consemna existenţa comunei Dãneşti în cadrul regiunii Oltenia, alcãtuitã din satele Dãneşti (reşedinţa comunei), Barza, Șasa şi Ungureni, iar configuraţia actualã a comunei Dãneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Brătuia, atestat documentar în anul 1567, se aflã biserica „Sfinţii Voievozi”, datând din secolul 18, construitã din lemn pe soclu din piatrã, cu nava având 6,20 m lungime şi 4,40 m lãţime şi altarul de 2.20 m lungime şi 1,37 m lãţime, declaratã monument istoric în anul 2010. Acoperişul bisericii, din tablã, are o pantã accentuatã, terminat cu o streaşinã largã. Biserica are un frumos pridvor, de dimensiuni mici, sub forma unei tradiţionale prispe ţãrãneşti, sprijinit pe şase stâlpi din lemn cu crestãturi în stil popular tradiţional, executate de Stan Calotã. În anul 1978, pereţii interiori ai bisericii au fost tencuiţi şi pictaţi de Grigorie Catrinoiu-Ioneşti. În satul Botorogi, menţionat documentar în anul 1486, existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în ultimul sfert de veac al secolului 19 (pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1740), sfinţitã în anul 1880 şi resfinţitã la 20 mai 2018, dupã efectuarea unor ample lucrãri de restaurare, renovare şi înfrumuseţare, iar în satul Dãneşti, atestat documentar în anul 1504, este biserica “Sfântul Ioan Botezãtorul”, ctitorie din anii 1896-1906 a episcopului Atanasie Mireonescu, renovatã în anii 2012-2013 şi resfinţitã la 17 noiembrie 2013. În satul Vãcarea se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1930-1934 pe un teren donat de generalul Christian Tell şi soţia sa, Tarsiţa, sfinţitã la 11 noiembrie 1934 şi resfinţitã la 17 mai 2015 dupã executarea unor ample lucrãri de restaurare. Biserica are un frumos pridvor deschis, sprijinit pe patru stâlpi cilindrici, la faţadã, terminaţi la partea superioarã cu arcade înalte. Alte biserici: “Adormirea Maicii Domnului” (1939), resfinţitã la 6 iunie 2011 dupã efectuarea unor lucrãri de restaurare, situatã în satul Șasa, “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1941), resfinţitã la 14 iunie 2015 dupã executarea unor lucrãri de restaurare, în satul Barza, şi “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în anii 1950-1954, sfinţitã la 3 octombrie 1954 şi resfinţitã la 26 septembrie 2011, dupã efectuarea unor lucrãri de restaurare, în satul Bucureasa. În satul Trocani se aflã conacul boierului „Vasile Brătuianu” (secolul 19), declarat monument istoric în anul 2010. În arealul satului Botorogi, la 185 m altitudine, se află pădurea Botorogi, declarată rezervaţie naturală forestieră, care este un şleau de luncă în care predomină stejarul (Quercus robur) şi frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), alături de care se mai dezvoltă ulmul (Ulmus campestris), jugastrul (Acer campestre), plopul (Popoulus alba) ş.a. Subarboretul este alcătuit din arţar tătăresc (Acer tataricum), păducel (Crataegus monogina), alun (Corylus avellana), măceş (Rosa canina), sânger (Cornus sanguinea) ş.a., iar pătura ierbacee este abundentă şi variată: laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), mărăgăritarul (Convallaria majalis), leurda (Allium ursinum) ş.a.

DĂNEŞTI, comună în partea centrală a judeţului Harghita, formată dintr-un sat, situată în zona de Nord a Depresiunii Ciuc, la 704 m altitudine, pe dreapta cursului superior al râului Olt, la 20 km Nord-Nord Est de municipiul Miercurea-Ciuc, reşedinţa judeţului Harghita; 2 195 loc. (1 ian. 2019): 1 053 de sex masc. şi 1 142 fem. Haltă de cale ferată. Exploatări de argilă şi de balast. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (ambalaje din lemn). Tăbăcirea pieilor de animale. Confecţionarea obiectelor din piele. Produse ceramice (cărămidă, ţiglă) şi de textile artizanale (ţesături, covoare din lână, cergi). Preparate din carne realizate prin utilizarea metodelor tradiţionale secuieşti. Producţie de băuturi alcoolice din fructe. Centru de ceramică populară de culoare neagră şi teracot, de uz gospodăresc şi ornamental. Pomicultură. Apicultură. Creşterea ovinelor, bovinelor şi cabalinelor. Culturi de cereale, plante furajere, cartofi ş.a. Izvoare cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, slab sulfuroase, calcice, magneziene, hipotermale (18-21°C), valorificate local în cadrul “Băilor Dugás”, inaugurate în anul 1926. Muzeu sătesc. Cămin Cultural, inaugurat în anul 1972. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1959, în prezent (2024) cu peste 12 000 de volume. Agroturism. Satul Dăneşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1567. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona atât existenţa comunei Dăneşti, alcatuitã din satul cu acelaşi nume, cât şi a comunei Mădăraşi (sic!), formată din satul omonim, ambele în cadrul judeţului Ciuc, iar o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a altor Decrete ulterioare, comuna Dăneşti a fost compusă din satele Dăneşti (reşedinţa comunei omonime) şi Mădăraş, dar la 18 martie 2002 satul Mădăraş s-a desprins din comuna Dăneşti şi a devenit comună de sine stătătoare. În cadrul comunei Dăneşti există o biserică romano-catolică, zidită în stil neoclasic, în perioada 1922-1935, sfinţită la 8 decembrie 1935, cu altarul orientat spre Vest (singura de acest fel). Alte obiective: Clădirea Primăriei, construită în anul 1912 de inginerul Antal Vidor; Clădirea Căminului Cultural, cu faţada ornamentată în mozaic de către artistul plastic Zsigmond Márton, originar din comuna Dăneşti şi dezvelită în anul 1981; Monumentul Eroilor Revoluţiei de la 1848-1849, realizat în bronz de sculptorul Sánta Csaba din oraşul Sovata, dezvelit în anul 2002.

Biserica romano-catolică (comuna Dăneşti, jud. Harghita) — Biserica romano-catolică din comuna Dăneşti, judeţul Harghita (ianuarie 2024) (Credit: Zoltán Péter)

Faţada ornamentată în mozaic (autor: artistul plastic Zsigmond Márton) a Căminului Cultural din comuna Dăneşti, judeţul Harghita (ianuarie 2024) (Credit: Szabó Imre)

Clădirea Primăriei (comuna Dăneşti, jud. Harghita) — Clădirea Primăriei din comuna Dăneşti, judeţul Harghita (ianuarie 2024) (Credit: Szabó Imre)

DĂNEŞTI, comună în extremitatea de Nord a judeţului Vaslui, alcătuită din 6 sate, situată în Podişul Central Moldovenesc, la 206-317 m altitudine, pe valea râului Fereşti, la 28 km Nord de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 2 082 loc. (1 ian. 2019): 1 090 de sex masc. şi 992 fem. Producţie de băuturi alcoolice din fructe. Pomicultură; apicultură. Cămin Cultural. Bibliotecă publică, în satul Dăneşti, în prezent (2024) cu peste 10 000 de volume. Muzeul de arheologie şi etnografie „Eugenia şi Costache Burada”, în satul Dăneşti, şi muzeul memorial „Emil Racoviţă”, în satul Emil Racoviţă (sat numit Șurăneşti până la 31 decembrie 1957), amenajat în conacul părinţilor savantului Emil Racoviţă, Eufrosina şi Gheorghe Racoviţă, care au construit conacul în secolul 19, în mijlocul unui parc cu arbori seculari. În muzeul memorial “Emil Racoviţă”, inaugurat în anul 1928, reamenajat şi redeschis în anul 1964, sunt expuse colecţiile memoriale referitoare la viaţa şi activitatea lui Emil Racoviţă, precum şi cele privitoare la viaţa şi activitatea istoricului, arheologului şi academicianului Emil Condurachi şi la acelea ale medicului Grigore T. Popa. În anul 1988, muzeul a fost reorganizat sub o abordare tematică de către un colectiv coordonat de muzeograful Viorica Zgutta-Cristea, iar la 19 septembrie 2023, Institutul Naţional al Patrimoniului a lansat un concurs pentru atribuirea lucrărilor de consolidare, restaurare şi reabilitare ale conacului şi punerea în valoare a acestuia. În satul Șurăneşti (numit Emil Racoviţă din 1 ianuarie 1958) a copilărit savantul Emil Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868, Iaşi – m. 19 noiembrie 1947, Cluj), biolog, speolog, explorator şi membru al Academiei Române, întemeietorul biospeologiei româneşti (în anul 1907) şi fondatorul Institutului Naţional de speologie din Cluj (1920), şi s-a născut medicul Grigore T. Popa (n. 1 mai 1892, Șurăneşti – m. 18 iulie 1948, Bucureşti), reprezentant de seamă al Școlii de Anatomie funcţională din Iaşi. Satul Șurăneşti (azi Emil Racoviţă) apare menţionat documentar, prima oară, într-un document din 11 februarie 1440, satul Răşcani este amintit documentar la 27 aprilie 1633, iar satul Bereasa a fost înfiinţat în prima jumătate a secolului 18 (circa 1743). Numeroase sate, printre care Bereasa, Boţoaia, Dăneşti, Șurăneşti (azi Emil Racoviţă), Răşcani, Tătărani ş.a. apar consemnate în anul 1772 ca făcând parte din plasa Mijlocul a judeţului Vaslui. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona atât existenţa comunei Dăneşti, alcatuită din satele Dăneşti (reşedinţa comunei Dăneşti), Bereasa, Bolaţi, Cârleşti, Ciorâta, Găneşti, Golia şi Răşcani, precum şi a comunei Șoroneşti (sic!)/Șurăneşti, formată din satele Șoroneşti(sic!)/Șurăneşti (reşedinţa comunei), Draxeni şi Ghergheleu, în timp ce satul Boţoaia făcea parte din comuna Telejna. Configuraţia actuală a comunei Dăneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dăneşti se află biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1739, reconstruită în 1834 şi refăcută în 1933), precum si o biserică nouă, cu dublu hram – “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” şi “Sfânta Xenia” din Sankt Peterburg, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 9 iunie 2022; în satul Boţoaia există biserica „Sfântul Nicolae”, construită în perioada 2 octombrie 1925 – 1935, pe locul unei biserici din vălătuci (cărămizi nearse/chirpici, confecţionate din lut amestecat cu paie şi uscate la Soare), care data din anul 1757, pe cheltuiala enoriaşilor, pictată de Raicu din Iaşi şi sfinţită la 21 noiembrie 1935, consolidată, reparată şi repictată după anul 2009, iar în satul Emil Racoviţă este biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, construită în anul 1876, pe cheltuiala soţilor Eufrosina şi Gheorghe Racoviţă (părinţii savantului Emil Racoviţă), reparată şi restaurată în anii 1984-1985, resfinţită la 23 iunie 1985 şi declarată monument istoric. Tot în satul Emil Racoviţă se află conacul familiei Eufrosina şi Gheorghe Racoviţă, construit în secolul 19 pe moşia lor, reparat în anii 1962-1964 şi destinat amenajarii muzeului memorial “Emil Racoviţă” (în anul 1964) şi declarat monument istoric în anul 2015. În satul Bereasa există o biserică din lemn cu hramul “Sfinţii Voievozi”, construită în anul 1930 pe temelie de piatră, pe locul unei vechi biserici din lemn adusă în acest sat în anul 1743 dintr-un sat de pe valea râului Teleajen şi reasamblată la Bereasa – sat care fusese întemeiat recent, iar în satul Tătărani este biserica din lemn si vălătuci (chirpici), cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1809 şi care la 12 iulie 2018 a primit un al doilea hram – “Sfânta Icoană a Maicii Domnului-Prodromiţa”, în interiorul căreia se află o copie a acestei Icoane, realizată după cea a Icoanei Maicii Domnului-Prodromiţa de la schitul românesc “Prodromu” de pe Muntele Athos, pictată în iunie 1863 de iconarul Iordache Nicolau din Iaşi.

DĂNICEI, comună în partea de Sud Est a judeţului Vâlcea, alcătuită din 13 sate, situată în zona Piemontului Cotmeana, la Est de cursul superior al râului Stăneasca, afluent stâng al râului Olt, la 54 km Sud de municipiul Râmnicu Vâlcea, reşedinţa judeţului Vâlcea; 1 952 loc. (1 ian. 2019): 1 001 de sex masc. şi 951 fem. Reşedinţa comunei Dănicei este satul Dealu Lăunele. Prelucrarea lemnului; produse de panificaţie. Centru de colectare a fructelor. Pomicultură (pruni, meri, peri). Cămin Cultural aflat în construcţie din ianuarie 2021, în satul Bădeni, cu o capacitate de 600 de locuri. Bază sportivă multifuncţională. Aşezarea Dănicei a fost înfiinţată în perioada de mijloc a secolului 17 de către boierul Dan, care a adus mai multe familii ca să muncească pe moşia sa, iar supuşii care muneau pe această moşie erau numiţi Dănicei (nume derivat din cel al boierului Dan). Prima menţiune documentară a acestei aşezări datează din 23 mai 1676, când printre moşiile stăpânite de mai mulţi boieri în această zonă, se număra şi aceea numită Poienile Dăniceilor, iar în catagrafia rusă din anii 1773-1774, asezarea apare consemnată cu numele Bădeni-Dănicei. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa mai multor sate din actuala comună Dănicei care făceau parte din componenţa altor comune, aflate atunci în perimetrul judeţului Argeş, ca de exemplu satele Dealu Laune (sic!), Dealu Scheiu (sic!), Dobresti si Valea Scheiu (sic!) figurau în componenţa comunei Cuca, judeţul Argeş, satele Bădeni, Gura Crucilor, Linia pe Vale se aflau în alcătuirea comunei Trepteni, judeţul Argeş, iar satul Cireşu era în componenţa comunei Gruiu, judeţul Argeş. Configuraţia actuală a comunei Dănicei datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Bădeni se află biuserica din lemn, fără turlă, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anii 1843-1844, zugrăvită în anul 1844 de Constantin din satul Măcăi, comuna Cuca, judeţul Argeş şi repictată la sfârşitul secolului 19 de o echipă de zugravi alcătuită din Nicolae, Ion şi Dimitrie, condusă de Dumitru din satul Lăunele. În prezent (2024) biserica este declarată monument istoric. Bisericile din lemn cu hramurile „Înălţarea Domnului” (1767), scoasă din uz în anul 1920, azi (2024) în stare avansată de degradare, declarată monument istoric, „Sfântul Nicolae” (1828), declarată monument istoric, “Sfinţii Trei Ierarhi”, construită din cărămidă în anul 1853 pe locul uneia din lemn care data din secolul 17, azi (2024) declarată monument istoric, în satele Valea Șcheiului, Dobreşti şi Linia pe Vale.

DĂRĂŞTI-ILFOV, comună în zona de Sud-Sud Vest a judeţului Ilfov, formată dintr-un sat, situată în Câmpia Vlăsiei (parte componentă a Câmpiei Române), pe cursul inferior al râului Argeş şi pe dreapta râului Sabar (afluent stâng al râului Argeş), la 18 km Sud-Sud Vest de municipiul Bucureşti, capitala României; 2 665 loc. (1 ian. 2019): 1 340 de sex masc. şi 1 325 fem. Producţie de mobilă. Centru viticol. Legumicultură (în special usturoi). Parc public, inaugurat în anul 2020. În perimetrul de Sud Vest al comunei Dărăşti-Ilfov au fost descoperite vestigii din secolele 16-17. Prima atestare documentară a aşezării Dărăşti datează din anul 1535 şi numită ulterior Brăniştari. La începutul secolului 20 exista comuna Dărăşti, formată din satele Asan (atunci reşedinţa comunei Dărăşti, apoi desfiinţat în anul 1968 şi unificat cu satul Dărăşti-Vlaşca, comuna Adunaţii-Copăceni, judeţul Giurgiu), Filipescu (sat desfiinţat în 1968 şi unificat cu satul Dărăşti-Vlaşca, judeţul Giurgiu) şi Mitropolia (sat desfiinţat în anul 1968 şi unificat cu satul Dărăşti-Vlaşca, comuna Adunaţii-Copaceni, judeţul Giurgiu), avea 1 650 de locuitori (adăpostiţi în 358 de case), două biserici şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dărăşti cu aceeaşi componenţă ca mai înainte, dar cu o populaţie mai mare (2 635 de locuitori). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona, în continuare, existenţa comunei Dărăşti, alcătuită din satele Asan (atunci reşedinţa comunei Dărăşti), Filipescu şi Mitropolia, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona comuna Dărăşti cu aceeaşi componenţă a satelor, care avea 3 113 locuitori, adăpostiţi în 629 de case. În perioada 1950-1968, comuna Dărăşti a făcut parte din raionul Lenin al oraşului republican Bucureşti, după care a intrat în componenţa judeţului Ilfov, cu numele Dărăşti-Ilfov (în perioada 17 februarie 1968 – 23 ianuarie 1981, pentru a se deosebi de satul Dărăşti-Vlaşca din judeţul Giurgiu), apoi în perioada 17 februarie 1968 – 23 ianuarie 1981, apoi, între 23 ianuarie 1981 şi 2 decembrie 1985 a făcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 12 aprilie 1996 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov, aflat sub administrarea municipiului Bucureşti, revenind după această dată (12 aprilie 1996) în judeţul Ilfov. În comuna Dărăşti-Ilfov se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 2003-2015 pe locul uneia din anul 1880 care a fost grav avariată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi repilicile acestuia au durat 90 de secunde, biserica fiind demolată la 20 aprilie 1977. Biserica actuală a fost pictată în anii 2017-2019, iar în anul 2020 au fost executate lucrări de finisare a pereţilor exteriori.

DĂRMĂNEŞTI, comună în partea de Est-Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Cricovului (parte componentă a Câmpiei Române), la 224 m altitudine, pe stânga râului Proviţa şi pe pârâul Pârscov, la 28 km Est de municipiul Târgovişte, reşedinţa judeţului Dâmboviţa; 4 735 loc. (1 ian. 2019): 2 369 de sex masc. şi 2 366 fem. Halte de cale ferată (Zalhanaua şi Brătăşanca) pe linia Târgovişte – Răzvad – I. L. Caragiale – Zalhanaua – Brătăşanca – Târgşoru Nou – Ploieşti, inaugurată la 29 iunie 1946. Exploatări de nisip şi pietriş; morărit şi panificaţie. Culturi de porumb, grâu, floarea-soarelui, orz, orzoaică, plante tehnice ş.a. Creşterea porcilor, ovinelor, caprinelor şi păsărilor. Apicultură. Căminul Cultural “Alexandru Ioan Cuza”, inaugurat în anul 1939, în incinta căruia funcţionează, în prezent (2024), o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1910 (în cadrul şcolii), azi (2024) cu peste 9 000 de volume. În satul Dărmăneşti există o clădire modernă, construită în anul 2002, destinată iniţial pentru o fabrică de produse electrice şi electrocasnice, dar rămasă neocupată şi nefolosită de nimeni până în prezent (2024), urmând să se studieze, în continuare, în ce scop poate fi folosită. În satul Mărginenii de Sus a fost descoperită o necropolă tumulară, datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Satul Dărmăneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 22 februarie 1614, iar satul Mărginenii de Sus la 27 mai 1510, într-un zapis semnat de Vlad cel Tânăr/Țepeluş, Domn al Țării Româneşti în anii 1510-1512 (fiul voievodului Vlad Țepeş), prin care acesta dăruia părţi din moşia Mărgineni marelui comis Drăghici şi postelnicului Udrişte, cu fiii lor. În secolul 17, satul Mărginenii de Sus a fost un important centru de producere meşteşugărească a ceramicii smălţuite, în care principalul beneficiar era familia boierului Constantin Cantacuzino, postelnicul. La sfârşitul secolului 19, Dărmăneşti era o comună rurală, alcătuită din satele Dărmăneşti, Brătăşanca-Ungureni şi Ezeni, avea 1 896 de locuitori, trei mori de apă pe iazul Budeasca, două biserici (în satele Dărmăneşti şi Brătăşanca) şi o şcoală mixtă, construită în anul 1868. În aceeaşi perioadă exista şi comuna Mărginenii de Sus, formată din satele Mărginenii de Sus şi Olari, avea 800 de locuitori, o biserică zidită în anul 1861 (în satul Mărginenii de Sus) şi o şcoală mixtă (la Mărginenii de Sus). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dărmăneşti, alcătuită din aceleaşi sate ca mai înainte şi avea 2 567 locuitori, în timp ce comuna Mărginenii de Sus fusese desfiinţată la acea dată şi înglobată în comuna Dărmăneşti. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, menţiona existenţa atât a comunei Dărmăneşti, în cadrul judeţului Prahova, formatã din satul cu acelaşi nume, şi avea 2 616 locuitori, precum şi a comunei Mãrginenii-de-Sus (sic!), în cadrul judeţului Prahova, alcãtuitã din satul omonim, cu 1 124 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa atât a comunei Dãrmãneşti, în cadrul judeţului Prahova, formatã din satul cu acelaşi nume, avea 3 116 locuitori, adãpostiţi în 760 de case, precum şi a comunei Mãrginenii de Sus, situatã în judeţul Prahova, formatã din satul omonim, avea 1 284 de locuitori, adãpostiţi în 338 de case. Configuraţia actuală a comunei Dărmãneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a prevederilor unor Decrete ulterioare, respectiv dupã ce în februarie 1968 comuna Dãrmãneşti primise în componenţa ei satul Vlãdeni, acest sat s-a desprins din comuna Dãrmãneşti la 8 mai 2003, formând o comunã separatã, de sine stãtãtoare. În satul Dãrmãneşti existã biserica “Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1833-1837, iar în satul Mărginenii de Sus se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ziditã în anii 1861-1862 pe un amplasament mai înalt, deoarece biserica veche fusese grav afectatã de inundaţiile provocate de revãrsarea râului Proviţa şi de cutremurele din 26 noiembrie 1829 (care a avut magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter) şi 11 ianuarie 1838 (7,5 grade pe scara Richter). În anul 1997, biserica actualã a fost supusã unor ample lucrãri de subzidire, consolidare, extindere şi alte lucrãri de îmbunãtãţire (introducerea luminii electrice, a încãlzirii centrale ş.a.).

DĂRMĂNEŞTI, comună în partea de Nord-Est a judeţului Suceava, alcătuită din 6 sate, situată în zona Podişului Sucevei, la 326-350 m altitudine, dominată de Dealurile Zamca (475 m altitudine), Borsueni (473 m), Toslovanu (462 m), Dealu Mic (456 m) ş.a., în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Suceava, în zona de confluenţă a pârâului Hătnuţa cu râul Suceava, la 14 km Nord Vest de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 5 908 loc. (1 ian. 2019): 2 940 de sex masc. şi 2 968 fem. Staţie de cale ferată (în satul Dărmăneşti) şi haltă de cale ferată (în satul Dănila) pe linia Cernăuţi (Ucraina) – Vadu Siret (Ucraina, punct de frontoieră cu România) – Vicşani (punct de frontieră cu Ucraina) – Dorneşti – Țibeni – Dănila - Dărmăneşti – Suceava (89 km), inaugurată la 28 octombrie 1869. Nod rutier. Reşedinţa comunei Dărmăneşti este satul Măriţei. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (mobilă). Ateliere de confecţii, de îmbrăcăminte, încălţăminte, de obiecte ornamentale, turnate, de sculptură ş.a. Produse de panificaţie şi patiserie. Cămine Culturale, în satele Dărmăneşti (modernizat în anul 2020) şi Dănila (inaugurat în anul 2018). Bibliotecă publică, în satul Măriţei, adăpostită în clădirea Dispensarului comunal, înfiinţată în anul 1959, în prezent (2024) cu peste 14 000 de volume. Sală modernă de sport, construită în anii 2020-2023. Comuna Dărmăneşti a fost afectată de inundaţiile provocate de râul Suceava la 28-29 iunie 2010, când au fost distruse 14 case, împreună cu gospodăriile lor. Satul Dărmăneşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1430, într-un zapis semnat de Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei în perioada 1400-1432, prin care acesta întărea stăpânirea satelor Pătrăuţi şi Dărmăneşti de către boierul Vlad Adiş, iar în anul 1499, Ștefan cel Mare, Domn al Moldovei în intervalul 1457-1504, consemna într-un act, semnat de el, că nepoatele lui Stoian (Țetea şi Vasca), fiul lui Dârman, sunt stăpâne peste trei sate, printre care şi “Dărmăneştii”. În anul 1775, când provincia istorică românească Bucovina a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, moşia Dărmăneşti, situată pe malul de Sud Vest al pârâului Hătnuta, se afla în posesia mazilului (Domn moldovean, scos din slujba de domnie) Șeptilici, în timp ce pe malul de Nord Est exista, separat, satul Hatna. După decembrie 1918, o dată cu intrarea Bucovinei în componenţa Regatului României, satul Hatna s-a unit cu satul Dărmăneşti, formând comuna Dărmăneşti. Satul Măriţei, reşedinţa actuală a comunei Dărmăneşti, apare menţionat documentar, prima oară, la 6 aprilie 1634 şi apoi în anul 1774 (când avea 11 familii), în 1784 (114 familii) etc. Satul Călineşti (numit Călineşti-Enache până la 1 ianuarie 1965) este menţionat documentar, prima dată, la 5 iunie 1634, cu numele Călineşti, iar după ce în anul 1776, boierii Enache şi Cuparencu au cumpărat moşia satului Călineşti, în proporţii egale, un sat a fost numit Călineşti-Enache, iar celălalt Călineşti-Cuparencu. Satul Dănila a fost întemeiat în anul 1783 de către Imperiul Habsburgic, pe seliştea (loc viran, necultivat) Dănileşti, prin aducerea şi instalarea pe acest loc a mai multor familii de ruteni (nume acordat ucrainenilor care locuiau pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar), originare din Galiţia (regiune istorică situată pe pantele de Nord Est ale M-ţilor Carpaţi, stăpânită de Imperiul Habsburgic în perioada 1772-1918). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunelor Dărmăneşti (alcătuită din satul cu acelaşi nume), Călineşti-Enache/sic! (cu satul omonim), Dănila (alcătuită din satul cu acelaşi nume, dar scris Danila/sic!) şi Mărăţei (sic!), formată din satul omonim. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunelor Călineşti-Ienache (sic!), alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 888 locuitori (adăpostiţi în 251 de case), Dărmăneşti, formată din satul omonim, cu 2 835 locuitori (adăpostiţi în 706 case), Dănila, cu satul omonim, 992 locuitori şi 242 de case, şi Măriţei, alcătuită din satul cu acelaşi nume şi din cătunul Măriţeia-Mică, avea 2 036 locuitori şi 544 de case. La acea dată, cătunul Călineşti-Vasilache făcea parte din comuna Călineşti-Cuparencu, care avea 1 374 locuitori şi 383 de case. Configuraţia actuală a comunei Dărmãneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dărmăneşti se află o biserică din lemn, construită la sfârşitul secolului 18 pe terenul familiei preotului Iane/Ilie Tarnowiecki, iniţial cu hramul “Naşterea Domnului”, schimbat ulterior cu „Înălţarea Domnului” după reparaţiile efectuate în anii 1875-1876, când i s-a adăugat un pronaos şi s-a înlocuit iconostasul. Biserica a mai fost supusă unor reparaţii şi amenajări în anii 1887 şi 1894, fiind declarată monument istoric în anul 2015. În satul Călineşti (numit Călineşti-Enache până la 1 ianuarie 1965) există biserica din lemn cu hramul “Sfânul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anul 1794 în satul Frătăuţii Vechi din comuna cu acelaşi nume, judeţul Suceava, donată, demontată, transportată şi reasamblată în anul 1884 în satul Călineşti-Enache (azi satul Călineşti) şi declarată monument istoric în anul 2015. În satul Dănila este biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Cosma şi Damian”, construită în anul 1786 de boierul Ioan de Cârste din satul Costâna, comuna Todireşti, judeţul Suceava, donată, demontată, transportată şi reasamblată în satul Dănila în anul 1812 şi sfinţită în anul 1820, după ce baronii Ion şi Gheorghe Cârstea din satul Costâna construiseră pe cheltuiala lor o biserică din cărămidă în anul 1811. Biserica a fost restaurată în anul 1887 şi pictată în ulei, apoi în anul 1912 a fost acoperită cu tablă, în 1934 i s-a betonat temelia şi în 1950 s-a renovat iconostasul. Declarată monument istoric în anul 2015. În satul Măriţei, reşedinţa comunei Dărmăneşti, există biserica din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1897-1900 din bârne de brad, cioplite şi îmbinate în “coadă de rândunică”, pe un soclu de piatră. În anul 1950, pereţii interiori ai bisericii au fost acoperiţi cu vopsea pe bază de ulei, iar cei exteriori au fost tencuiţi şi văruiţi. Biserica a fost declarată monument istoric în anul 2015.

DÂMBOVICIOARA, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Argeş, alcătuită din 3 sate, situată în mica Depresiune Podu Dâmboviţei, în zona de intrare în culoarul Rucăr – Bran, prin pasul Giuvala (numit şi pasul Bran, situat la 1 290 m altitudine), la poalele de Sud Est ale M-ţilor Piatra Craiului, la 745 – 1 176 m altitudine, pe cursul superior al râului Dâmbovicioara, afluent stâng al râului Dâmboviţa (satele Dâmbovicioara şi Ciocanu) şi pe stânga cursului superior al râului Dâmboviţa (satul Podu Dâmboviţei), la 85 km Nord-Nord Est de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 888 loc. (1 ian. 2019): 417 de sex masc. şi 471 fem. Exploatări de calcar. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Prelucrarea pieilor de animale. Creşterea ovinelor pe baza păstoritului montan. Agro-turism (pensiuni, case particulare). Centru de informare turistică. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1992, în prezent (2024) cu peste 5 000 de volume. Cămin Cultural. În perimetrul satului Podu Dâmboviţei au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane din secolele 2-3, iar pe Dealul Sasului au fost identificate ruinele unei cetăţi, numită Oratia, datând de la jumătatea secolului 14, în prezent (2024) declarate monumente istorice. Cercetătorii presupun că această cetate a fost construită de Cavalerii Teutoni în jurul anului 1212 din porunca regelui Ungariei, Andrei al II-lea, cu rol de avanpost pentru apărarea Țării Bârsei. Cetatea Orăţii apare menţionată documentar în anul 1496 într-o scrisoare a lui Radu cel Mare, Domn al Țării Româneşti în perioada 1495-1508, prin care acesta solicita judelui oraşului Braşov să nu pedepsească pe cei care stricaseră “Podurile de la Orăţii”. În zona din faţa Cetăţii Oratia au fost descoperite două bordeie din secolul 3 d.Hr. şi fragmente de vase ceramice, un fragment de opaiţ, o fibulă din bronz, două monede romane imperiale, din argint, ş.a. Satul Dâmbovicioara apare menţionat documentar, prima oară, la mijlocul secolului 16, într-un document semnat de Mircea Ciobanul, Domn al Țării Româneşti în anii 1545-1559 (cu întreruperi), în care se consemnează judecata lui “Drăghici din Dâmbovicioara”, care ocupase mai multe terenuri din diferite sate, iar în anul 1700, satul Dâmbovicioara apare consemnat, în cadrul judeţului Dâmboviţa, pe harta Stolnicului Constantin Cantacuzino intitulată “Tabula geografică a prea înălţatei domnii a Ungrovlahiei, împărţită in 17 judeţe” – hartă întocmită în perioada martie 1694 – decembrie 1699 şi tiparită la Padova, în limba greacă, în anul 1700. Satul Ciocanu, situat la 1 176 m altitudine (locul 2 pe ţară din acest punct de vedere, după satul Bădăi din judeţul Alba, care se află la 1 600 m altitudine), apare menţionat documentar, prima oară, la 19 iulie 1421, într-un hrisov prin care Radu Praznaglava, Domn al Țării Româneşti în anii 1420-1422 şi 1426-1427, întărea oamenilor din satul Ciocanu “stăpânirea asupra muntelui Ciocanu”. La sfârşitul secolului 19, satul Dâmbovicioara făcea parte din comuna Rucăr, judeţul Muscel, iar la 4 februarie 1928, satele Dâmbovicioara şi Ciocanu s-au desprins din comuna Rucăr, în urma aplicării Decretului Regal nr. 201 din 1928, publicat în Monitorul Oficial nr. 26 din 4 februarie 1928, formând o comună de sine stătătoare, formată din satele Dâmbovicioara şi Ciocanu, în cadrul judeţului Muscel. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Dâmbovicoara, judeţul Muscel, alcătuită din satele Dâmbovicioara şi Ciocanul (sic!), precum şi a comunei Rucăr, formată din satele Rucăr, Dâmboviţa şi Podu-Dâmboviţii (sic!), iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunelor, separate, Dâmbovicioara, cu 563 de locuitori, adăpostiţi în 143 de case, Ciocanu, cu 279 locuitori şi 61 de case, Podu Dâmboviţei cu 758 de locuitori şi 167 de case (comună formată în urma unificării satului Podu-Dâmboviţei/sic!, cu cãtunul Dâmboviţa) şi Rucăr cu 4 339 locuitori şi 1 026 de case. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plãşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicatã în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, consemna trecerea satului Podu Dâmboviţei de la comuna Rucãr la comuna Dâmbovicioara. Configuraţia actuală a comunei Dâmbovicioara datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dâmbovicioara există o biserică din 1903, cu hramul “Sfântul Ioan Botezătorul”, numeroase cruci din piatră, pe care sunt încrustaţi anii când au fost ridicate (Crucea Lăncii, 1613-1614, Crucea Bastii, 1671, Crucea Olteanu 1735 ş.a.), o dârstă şi o pivă din secoljul 19, casa Arsulescu (sfârşitul secolului 19), iar în satul Podu Dâmboviţei se află podul voievodului Constantin Brâncoveanu (1711) şi biserica având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în 1940 după planurile arhitectului Dimitrie Ionescu Berechet. În satul Ciocanu, situat la 1 176 m altitudine (al doilea sat din România situat la cea mai mare altitudine, după satul Bădăi, judeţul Alba, aflat la 1 600 m altitudine), există biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1966. Satul Ciocanu se află într-o continuă depopulare de la sfârşitul secolului 20 şi până în prezent (2024), ajungând ca de la 80 de familii existente anterior, în prezent (2024) să mai existe doar şapte familii, în care trăiesc câţiva bătrâni rămaşi singuri, cu amintirile lor. În ziua de miercuri, 3 iulie 2024, în plină vară, comuna Dâmbovicioara a fost acoperită, parţial, de un strat mic de zăpadă, rezultată în urma combinării instantanee a unui val de aer descendent, foarte rece, cu un altul, foarte cald de la suprafaţa solului (fenomen foarte rar întâlnit).

DÂNGENI, comună în partea de central-estică a judeţului Botoşani, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Jijiei Superioare, la 87-100 m altitudine, cu satele plasate pe ambele maluri ale râului Jijia, la 30 km Nord Est de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani; 3 042 loc. (1 ian. 2019): 1 524 de sex masc. şi 1 518 fem. Staţie de cale feratã (în satul Dângeni) pe linia Dângeni – Sãveni – Darabani (53,4 km), construitã în perioada 1987-1991, inauguratã la 5 iulie 1991, şi distrusã, în anul 1992, de o alunecare de teren din zona Vlãsineşti. Ulterior linia a fost reparatã minimal, dar scoasã din exploatare în anul 1994 din cauza avariilor repetate şi nereparate. Complex avicol. Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1990, în prezent (2024) cu peste 16 000 de volume. În perimetrul satului Iacobeni a fost descoperit un cazan scitic din bronz, datând din secolele 6–5 î.Hr., cu bazin semisferic, având patru toarte zoomorfe (în formă de capră de munte), susţinut de un picior central, evazat la bază. Satul Dângeni apare menţionat documentar, prima oară, la 15 mai 1604, apoi în anul 1609 şi la 8 iulie 1633; satul Strahotin este menţionat documentar, prima oară, la 2 iulie 1398 şi apoi la 8 aprilie 1528; satul Iacobeni este atestat documentar la 1 septembrie 1620, cu toponimul “Slobozia pe Jijia”, iar satul Hulub a fost înfiinţat la 10 noiembrie 1878 pe locul unei moşii (atestată documentar la 3 aprilie 1439) numită Bârsumeni, Bârsomeni sau Bursumeni, pe care s-au stabilit circa 200 de familii, venite din satele învecinate, care au fost împroprietărite, fiecare, cu câte 4,28 ha de pământ. Satul Dângeni a fost ridicat la rang de comună rurală în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dângeni, formată din satele Dângeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Buneni, Hulub-Nou (sic!), Hulub-Vechi, Iacobeni-Noui (sic!), Iacobeni-Vechi şi Strahotin cu cătunele Costeni, Guleoaia şi Sleea, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunelor, separate, Dângeni, formată din satul cu acelaşi nume, care avea 895 de locuitori şi 206 case, Hulub, înfiinţată în anul 1932 în urma unirii satelor Hulub-Nou şi Hulub-Vechiu (sic!), care avea 1 141 locuitori şi 254 de case, Iacobeni cu satele Coşteni (sic!), Iacobeni-Noui (sic!) şi Iacobeni-Vechi (sic!), avea 1 300 de locuitori şi 293 case, şi Strahotin cu satul omonim, care avea 436 de locuitori şi 97 de case. Configuraţia actuală a comunei Dângeni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Strahotin se află conacul boierului Nicolae Mavrocordat, datând de la sfârşitul secolului 19, naţionalizat la 11 iunie 1948 şi devenit ulterior sediul Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) şi al Întreprinderii Agricole de Stat (I.A.S.), iar după anul 1989 a fost folosit pentru diverse activităţi cultural-educative. În anul 2014, conacul a fost afectat de un incendiu, reparat ulterior şi declarat monument istoric. Tot în satul Strahotin există biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în perioada 1 august 2001 – 2016 (sfinţită la 31 iulie 2016) pe locul unei biserici din lemn şi paiantă construită în intervalul 14 octombrie 1952 -10 octombrie 1954, consolidată în anul 1958 şi demolată ulterior din cauza deteriorării grave provocată de instabilitatea terenului pe care fusese construită. În satul Dângeni există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anul 1984 pe locul unei biserici din paiantă, care data din anul 1880, precum şi sediul Primăriei comunale, adăpostită într-o clădire construită în anul 1920 pe cheltuiala boierului Nicolae Mavrocordat şi supusă unor reparaţii capitale în anul 1989. În satul Iacobeni se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită din cărămidă pe temelie de piatră în perioada 18 martie 1895 – 24 octombrie 1889 (când a fost sfinţită) pe locul uneia din bârne de lemn şi vălătuci (paiantă) care data din 9 mai 1869, iar în satul Hulub este biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită din cărămidă pe temelie de piatră, în intervalul 1 ianuarie 1881 – 1891 şi sfinţită la 21 mai 1891.

DÂRJIU, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Harghita, alcătuită din 2 sate, situată în zona Subcarpaţilor Homoroadelor, la poalele de Sud Est ale Dealului Pietriş, la 560 m altitudine, la 69 km Sud Vest de municipiul Miercurea-Ciuc, reşedinţa judeţului Hrghita, şi la 19 km Sud Vest de municipiul Odorheiu Secuiesc; 1 044 loc. (1 ian. 2019): 509 de sex masc. şi 535 fem. Haltă de cale ferată pe linia Braşov – Feldioara – Racoş – Rupea – Caţa – Dârjiu – Archita – Vânători – Sighişoara (128,60 km), inaugurată la 1 iunie 1873. Prelucrarea lemnului şi a laptelui. Creşterea bovinelor. Culturi de cartofi. Cămin Cultural. Bibliotecă publică, având peste 10 000 de volume (în anul 2024). În perimetrul satului Dârjiu, în punctul numit Pârâul cu bani, au fost descoperite vestigiile unei aşezări civile romane (Villa rustica), declarate monument istoric. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Dârjiu, în cadrul judeţului Odorhei, formată din satul omonim, care avea 1 496 locuitori, precum şi a comunei Mujna, judeţul Odorhei, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 1 087 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunei Dârjiu, formată din satul omonim, judeţul Târnava-Mare (sic!), cu 1 341 locuitori, adăpostiţi în 363 de case, precum şi a comunei Mujna, alcătuită din satul cu acelaşi nume, judeţul Târnava-Mare (sic!), cu 944 locuitori şi 262 de case. Configuraţia actuală a comunei Dârjiu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dârjiu, menţionat documentar, prima oară, în anul 1334, se află o biserică fortificată, iniţial biserică romanică, zidită în secolele 14–15, din cărămidă şi piatră, pe locul unei vechi bazilici care datá din anul 1390, transformată şi extinsă ulterior (secolul 15) în stil gotic, fortificată în anul 1400 (incintă poligonală cu ziduri înalte şi turn de poartă), cu picturi murale interioare de factură gotică, între care se remarcă „Legenda regelui Ladislau”, „Conversiunea Sfântului Pavel” ş.a., realizate în anul 1419 de magistrul (meşterul) Paul, fiul lui Ungi István. Biserica aparţine cultului unitarian şi a fost declarată monument UNESCO în anul 1999 şi monument istoric şi de arhitectură în anul 2010. Bastioanele cetăţii au fost folosite de către săteni, de-a lungul secolelor şi în prezent (2024), pentru păstrarea cerealelor, a slăninei şi a altor produse. În satul Mujna, atestat documentar în anul 1520, există o biserică din secolul 15, de mari dimensiuni (28 m lungime, 7,25 m lăţime, 20 m înălţime), cu elemente specifice goticului târziu, acoperită cu ţiglă în anul 1760, înconjurată de un zid de incintă, înalt de 5 m, şi turn-clopotniţă (construit în anii 1834–1837). Biserica a fost distrusă parţial în anul 1704, în timpul Războiului Curuţilor şi a fost deteriorată grav de cutremurul din 14 octombrie 1802, care a avut magnitudinea de 7,9-8,2 grade pe scara Richter, replicile acestuia au durat 2 minute şi 30 de secunde (cel mai puternic cutremur din toate timpurile). Biserica a fost reparată şi restaurată de mai multe ori, fiind declarată monument istoric în anul 2010.

Biserica fortificată unitariană (satul Dârjiu, comuna Dârjiu, jud. Harghita) — Biserica fortificată unitariană din satul Dârjiu, comuna Dârjiu, judeţul Harghita (Credit: Shutterstock)

DÂRLOS, comună în extremitatea de Nord-Nord Est a judeţului Sibiu, alcătuită din 3 sate, situată în Podişul Târnavelor, în lunca şi pe terasele de pe partea dreaptă a râului Târnava Mare, la 62 km Nord-Nord Est de municipiul Sibiu, reşedinţa judeţului Sibiu; 3 548 loc. (1 ian. 2019): 1 779 de sex masc. şi 1 769 fem. Exploatări de gaz metan. Producţie de mobilă şi de ţesături. Centru viticol. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Culturi de cereale, plante tehnice şi furajere, legume ş.a. Cămin Cultural (în satul Dârlos), în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică având peste 8 000 de volume (în anul 2024). Școală profesională cu profil de tâmplărie. Sală modernă de sport. Agroturim. În perimetrul comunei Dârlos se înregistrează frecvente alunecări de teren. În arealul satului Curciu au fost identificate vestigiile unor vechi aşezări, care datează din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi din cea a primei Epoci a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), iar în perimetrul satului Dârlos a fost descoperit un mormânt de incineraţie, datând din secolul 3 î.Hr. din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, lucrate la roată, un colier din metal, arme ş.a. Satul Curciu apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1322, cu numele Petrus Keureus, iar apoi în anul 1337, satul Valea Lungă a fost înfiinţat la sfârşitul secolului 19, iar satul Dârlos apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1230, apoi în anul 1317, ca Possessio Darlaz, şi în anul 1332 cu numele Dorlako. În anul 1331, la Dârlos s-au stabilit numeroase familii de germani, iar în a doua jumătate a secolului 18, satul Dârlos apare consemnat cu grafia Darlass pe harta Josephină a Transilvaniei, numită Historische Militärkarte der Österreichisch-ungarischen Monarchie, file Josephinische Landaufnahme, pag. 174.jpg, realizată în anii 1769-1773. În anul 1905, satul Dârlos a fost distrus parţial de un incendiu, iar în anii 1970, 1974 şi 1975 a fost afectat de inundaţiile provocate de revărsarea apelor râului Târnava Mare, numeroae gospodării fiind distruse. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Dârlos, formată din satul omonim, în cadrul judeţului Târnava-Mare (sic!), cu 2 201 locuitori (din care 1 328 romani, 587 germani, 100 maghiari, 182 rromi şi 4 evrei) precum şi a comunelor Curciu, alcătuită din satul omonim, judeţul Târnava-Mică (sic!), cu 1 236 locuitori, şi Valea-Lungă (sic!), formată din satul cu acelaşi nume, judeţul Târnava-Mică (sic!), cu 1 708 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunei Dârlos, formată din satul omonim şi cătunul Valea-Lungă, judeţul Târnava-Mare (sic!), cu 2 488 locuitori şi 520 de case, precum şi a comunelor, separate, Curciu, judeţul Târnava-Mică (sic!), formată din satul omonim, cu 1 297 locuitori şi 307 case, şi Valea-Lungă, alcătuită din satul cu acelaşi nume şi cătunul Hususău, judeţul Târnava-Mică (sic!), cu 1 819 locuitori şi 430 de case. Configuraţia actuală a comunei Dârlos datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dârlos se află o biserică ortodoxă, cu hramul “Sfântul Nicolae”, resfinţită în anul 1987, o biserică greco-catolică, având hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1931-1933 pe locul uneia din anul 1824, şi o biserică de factură gotică târzie, fortificată, datând din secolul 15, având ancadramentele ferestrelor bogat dantelate. În interior, biserica păstrează fragmente de pictură murală originară, cu scene din patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, executate în secolul 16. Biserica a fost supusă unor reparaţii în anii 1837, 1845, 1896, 1900. În prezent, biserica aparţine cultului evanghelic. Tot în satul Dârlos a fost dezvelit (la 12 noiembrie 1995) un monument închinat eroilor căzuţi în timpul celor două războaie mondiale, şi în 1996 a fost dezvelit bustul patriotului şi criticului literar Ilarie Chendi (n. 21 noiembrie 1871 la Dârlos – m. 25 iunie 1913, Bucureşti), care a aparţinut curentului literar sămănătorist, amplasat în faţa casei memoriale “Ilarie Chendi”. În satul Curciu există o biserică evanghelică luterană, construită din cărămidă şi piatră în prima jumătate a secolului 15, cu elemente de arhitectură ale goticului târziu, cu fragmente de picturi murale interioare de factură gotică, datând anterior anului 1544. Biserica a fost fortificată cu un zid de incintă, construit în secolele 15–16, ale cărui vestigii s-au păstrat până la începutul secolului 20. Ferestrele bisericii sunt încadrate în frumoase “rame” dantelate în piatră, iar Portalul, situat spre Vest, se află în cadrul unui arc de cerc, mărginit de şase coloane în relief, subţiri, din piatră, care alternează cu tot atâtea spaţii adâncite în piatră, care se retrag succesiv către uşa de intrare în biserică. Altarul bisericii datează din anul 1633, iar orga, amvonul şi stranele din secolul 19. Orga a fost construită în anul 1844 de către meşterul Wilhelm Maetz, reparată în anul 1906 de către Andreas Sherer. Biserica a fost supusă unor transformări în anii 1810-1814, precum şi unor lucrări de consolidare, reparare şi renovare în anii 1969-1971, 1995-1996 şi 2013-2015 şi declarată monument istoric în anul 2010. În satul Valea Lungă se află o biserică ortodoxă, din lemn, cu hramul “Schimbarea la Faţă”.

DÂRMĂNEŞTI, comună în partea centrală a judeţului Argeş, alcătuită din 5 sate, situată în zona Piemontului Cândeşti, la 342 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga Râului Doamnei şi pe cele de pe dreapta Râului Târgului, la 20 km Nord de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 3 521 loc. (1 ian. 2019): 1 746 de sex masc. şi 1 775 fem. Fabrică de componente auto (piese şi accesorii pentru autovehicule şi pentru motoare de autovehicule) aflată în fază de finalizare, urmând să intre în funcţiune în septembrie 2024. Pomicultură (meri, pruni, peri). Culturi de cereale. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Cămin Cultural, în satul Dârmăneşti, cu 400 de locuri. Bibliotecă publică, în satul Dârmăneşti, înfiinţată în anul 1965, în prezent (2024) cu peste 10 000 de volume. Agroturism (pensiuni, case particulare). Satul Valea Rizii a fost un vechi centru de olărit, de dogărie şi tâmplărie, iar satul Piscani a fost cunoscut ca localitate de producere a cărămizilor şi centru de dogărie şi tâmplărie. În perimetrele satelor Negreni şi Piscani au fost descoperite un ciocan-târnăcop din piatră şlefuită, datând de la începutul Epocii bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), precum şi fragmente de vase ceramice din perioada geto-dacică. Comuna Dârmăneşti a fost înfiinţată în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5mai 1865, formată la acea dată din satele Dârmăneşti, Caracal, Tămăşeşti, Valea Nandrii, Valea Rizii şi Zahareşti. Prin aceeaşi Lege a fost înfiinţată şi comuna Piscani, alcătuită din satele Piscani şi Negreni. La sfârşitul secolului 19 existau cele două comune cu aceeaşi componenţă, în cadrul judeţului Muscel, comuna Dârmăneşti avea 1 380 de locuitori, două biserici şi o şcoală de băieţi, iar comuna Piscani avea 998 locuitori, două biserici şi o şcoală mixtă. În anul 1908, comuna Piscani a fost desfiinţată, satul Piscani intrând în componenţa comunei Purcăreni (azi/2024, sat în comuna Miceşti, judeţul Argeş), iar satul Negreni în componenţa comunei Dârmăneşti. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna reunificarea satelor Piscani şi Negreni, formând comuna Piscani. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Dârmăneşti, în cadrul judeţului Muscel, alcătuită din satele Dârmăneşti (reşedinţa comunei omonime), Negreni, Tămăşeşti, Valea-Nandrii (sic!) şi Valea-Rizii (sic!), cu o populaţie totală de 1 034 locuitori, precum şi a comunei Piscani, formată din satele Piscani (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Piţigaia (azi/2024, sat în comuna Stâlpeni, judeţul Argeş), Purcăreni (azi/2024, sat în comuna Miceşti, judeţul Argeş) şi Valea Badi (sic!, azi/2024, sat desfiinţat şi unificat cu satul Păuleasca, comuna Miceşti, judetul Argeş). Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunelor Dârmoneşti (sic!), judeţul Muscel, alcătuită din satele Dârmoneşti, Tămăşeşti şi Valea-Rizii (sic!), cu 1 152 de locuitori şi 302 case, Negreni, formată din satul cu acelaşi nume, cu 717 locuitori şi 180 de case, Piscani, formată din satul omonim, cu 651 locuitori şi 175 de case, şi Valea Nandrei (sic!), cu satul Zahareşti (azi/2024, sat desfiinţat şi unificat cu satul Valea Nandrii, comuna Dârmăneşti), cu un total de 716 locuitori şi 180 de case. Configuraţia actuală a comunei Dârmăneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Piscani, menţionat documentar, prima oară, la 29 decembrie 1532, într-un zapis al lui Vlad Vintilă, Domn al Țării Româneşti în anii 1532-1535, prin care acesta “întărea clucerului Vlaicu unele moşii” din această zonă, şi apoi amintit într-un hrisov din 24 aprilie 1559 al Domnului Țării Româneşti, Mircea Ciobanul, se află Curtea boierească a marelui logofăt Vlaicu Piscanul, cu ruinele conacului acestuia, datând din secolul 16, azi declarate monument istoric, precum şi biserica „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1773, cu picturi murale interioare din anul 1777, realizate pe cheltuiala familiei jupanului Constantin Plângeanu şi prin grija stareţei Evpraxia. În satul Valea Nandrii există o cruce din piatră pe care este încrustat anul 1810, şi o biserică având dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfinţii Voievozi”, construită în anii 1852-1854, iar în satul Dârmăneşti este biserica “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în perioada 1859-1863. Satul Negreni apare menţionat documentar, prima oară, la 24 aprilie 1559 într-un hrisov prin care Domnul Țării Româneşti, Mircea Ciobanul, “întărea lui Vlaicu, fiul lui Mihnea pârcălab din Piscani, stăpânirea asupra moşiei din satul Negreni (“Din Mila lui Dumnezeu, Io Mircea Voievod şi Domn a toată Țara Ungrovlahiei….. Dă Domnia mea această poruncă a Domniei mele, boierului Domniei mele, jupanului Vlaicu, fiul lui Mihnea din Piscani…. ca să-i fie ocină/ bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar – n.n./ care este cumpărată de la Danciu Zvârşteală din Negreni….”). În satul Negreni se află biserica „Sfinţii Voievozi”, construită în anii 1797-1798 de către polcovnicul Anghel “ot Negreni” (terminată “la roşu” în anul 1798). Lucrările au fost reluate la 3 mai 1816 şi finalizate în februarie 1818 prin strădania şi pe cheltuiala biv vel vistiernicului Ștefan Bellu (stăpânul moşiei Negreni) şi sfinţită la 18 iulie 1818. Biserica a fost afectată de cutremurele din 14 octombrie 1802, care a avut magnitudine de 7,9-8,2 grade pe scara Richter, cu replici care au durat 2 minute şi 30 de secunde (cel mai puternic cutremur din toate timpurile), din 11 ianuraie 1838 (7,5 grade pe scara Richter), din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 (7,4 grade pe scara Richter), din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute (7,2 grade pe scara Richter), 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) ş.a., fiind consolidată şi reparată de fiecare dată şi renovată în anii 1927, 1935-1936, 1960 şi 2002-2004, cand a fost şi pictată de o echipă de studenti sub coordonarea profesorului universitar Nicolae Sava din Bucureşti şi declarată monument istoric.

DÂRVARI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Mehedinţi, alcătuită din 2 sate, situată în zona Câmpiei Dârvari, parte componentă a Câmpiei Blahniţei, la 85-108 m altitudine, la 66 km Sud Est de municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi; 2 528 loc. (1 ian. 2019): 1 293 de sex masc. şi 1 235 fem. Nod rutier. Culturi de grâu, porumb, secară, orz, orzoaică, ovăz, floarea-soarelui, rapiţă, sorg, soia, plante tehnice şi industriale etc. Legumicultură (fasole, mazăre, cartofi, tomate, ardei, vinete, ceapă, usturoi, varză ş.a.). Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, păsărilor. Apicultură. Muzeu sătesc. Cămin Cultural (în satul Dârvari) şi două Cămine Culturale în satul Gemeni. Bibliotecă publică având circa 10 000 de volume (în anul 2024). Fanfară civilă. Stadion comunal. Satul Dârvari apare menţionat documentar, prima oară, în prima jumătate a secolului 16, într-un hrisov al lui Radu Paisie, Domn al Țării Româneşti în perioada 1535-1545, prin care acesta “întărea Siliştea Băileştilor jupânului Datco – silişte (loc necultivat, n.n.) al cărui hotar se întindea până în Câmpia Dârvari”. Ulterior, satul Dârvari este menţionat în anul 1569 cu numele Piscu Dârvarului şi apoi în 1598 cu denumirea Dârvari. Satul Gemeni a fost menţionat documentar, prima oară, în anul 1585, apoi în 1831 – an în care apare alternativ cu denumirea de Dârvarii de Sus. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Dârvari, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 2 044 locuitori, cât şi a comunei Gemeni, formatã numai din satul omonim, cu 1 969 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunelor Dârvari, formatã din satul omonim, cu 2 367 locuitori, adãpostiţi în 511 case, şi Gemeni, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, cu 2 052 locuitori şi 517 case. Configuraţia actuală a comunei Dârvari datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dârvari se află vestigiile unei aşezări fortificate, numită “Cetăţuia”, precum şi o biserică ortodoxă, datând din anul 1909, iar în satul Gemeni există biserica “Sfântul Nicolae”.

DEALU, comună în partea de Sud Vest a judeţului Harghita, alcătuită din 7 sate, situată în Depresiunea tectono-erozivă Odorhei, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Gurghiu, la 720-850 m altitudine, la 58 km Vest de municipiul Miercurea-Ciuc, reşedinţa judeţului Harghita şi 13 km Nord de municipiul Odorheiu Secuiec; 4 100 loc. (1 ian. 2019): 2 057 de sex masc. şi 2 043 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (lambriuri ş.a.). Producţie de ambalaje din material plastic, de palincă din prune, de magiunuri şi dulceţuri din prune (de provenienţă casnică), de produse de panificaţie, patiserie şi cofetărie. Pomicultură (în majoritate pruni). Apicultură. Centru de sculpturi şi cioplituri în lemn, executate de meşteri populari. Cămine Culturale, în satele Dealu şi Ulcani. Bibliotecă publică, în satul Dealu, cu peste 10 000 de volume (în anul 2024). Festivalul prunei (toamna). Agroturism (pensiuni, case particulare). Satul Dealu apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1334, cu numele Uriczheg, într-un registru de dijme papale, iar în a doua jumătate a secolului 18 figura pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme, pg.178), întocmită în perioada 1769-1773. Pe aceeaşi hartă mai apar consemnate satele Fâncel, Tămaşu şi Ulcani, satul Sâncrai apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1450 şi apoi în 1566, iar satul Tibod a fost menţionat documentar, prima oară, în anul 1566. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunelor, separate, Dealul (sic!), Fâncel, Sâncraiu (sic!), Tămaşul (sic!), Tibodu (sic!) şi Ulcani, toate formate din satul cu acelaşi nume, situate în judeţul Odorhei. Satul Valea Lungă a fost înfiinţat la începutul anilor ’50 ai secolului 20 şi consemnat în statistici, prima oară, în anul 1956. Configuraţia actuală a comunei Dealu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Dealu există o biserică romano-catolică având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 6 mai 1766-1770, pe locul unei vechi biserici, care data din anul 1670, pe cheltuiala lui Tamás György. La faţadă, biserica este dominată de un Turn-clopotniţă, înalt de 35 m, de formă pătrată care are un ceas montat în anul 1785, în prezent (2024) nefuncţional. În anii 1937-1940, biserica a fost supusă unor lucrări de extindere şi reconstrucţie, în prezent (2024) având 36 m lungime şi 8,60 m lăţime. Tavanul bisericii prezintă trei fresce pictate în anul 1957 de Anna J. Milthaller din Arad. Tot în satul Dealu se mai află bustul filantropului Tamás György şi cel al lui Jánosy József, o casă din lemn, din secolul 18, mai multe porţi secuieşti, tradiţionale, sculptate în lemn şi pictate, iar în celelalte sate există bisericile roamo-catolice “Sfântul Anton de Padova” (în satul Ulcani), “Înălţarea Sfintei Cruci” (în satul Fâncel), “Sfântul Ștefan”, construită în anii 1796-1799 (la Sâncrai) şi altele la Tămaşu (1820) şi Tibod. În perimetrul comunei Dealu există vestigiile cetăţii Mákvára, datând din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Wietembearg (secolel 16-13 î.Hr.), precum şi o poiană cu narcise.

DEALU MORII, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Bacău, alcătuită din 14 sate, situată în zona de Sud Est a Colinelor Tutovei, la 110-271 m altitudine, pe râul Berheci (afluent pe dreapta al râului Bârlad), la 58 km Sud Est de municipiul Bacău, reşedinţa judeţului Bacău; 2 732 loc. (1 ian. 2019): 1 395 de sex masc. şi 1 337 fem. Exploatări de gaze naturale. Produse de panificaţie. Morărit. Centru viticol cu un complex modern de vinificaţie (în satul Dealu Morii). Ateliere de croitorie, fierărie, lemnărie ş.a. Culturi de grâu, secară, porumb, orz şi orzoaică, sfeclă de zahăr, cartofi ş.a. Creşterea ovinelor, caprinelor, bovinelor, porcinelor şi păsărilor. Apicultură. Cămin Cultural şi bibliotecă publică (în satul Dealu Morii), înfiinţată în anul 1960, în prezent (2024) cu peste 10 000 de volume. Muzeu parohial al bisericii cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din fostul sat Meleşcani (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dealu Morii), reînfiinţat şi inaugurat la 21 noiembrie 2016, în locul fostului muzeu parohial înfiinţat în anul 1957, al căror exponate (monede, bancnote, vase ceramice, obiecte din metal, din piatră şi os, cărţi de cult ş.a.) au fost transferate la Muzeul de Istorie din Bacău. În zona Dealului Gura Ghionoaiei au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Monteoru (mileniul 2 î.Hr.), precum şi vestigiile unei aşezări din prima Epocă a fierului (Hallstatt, 1200-400 î.Hr.), peste care au fost identificate urmele unei aşezări romane din secolul 3 d.Hr. În perimetrul satului Bodeasa au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice din a doua Epocă a fierului (La Tène/450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), iar în arealul satului Tăvădăreşti au fost recuperate fragmente de vase ceramice, arme vechi, un vârf de suliţă ş.a., datând din secolele 2-1 î.Hr., precum şi unele obiecte din secolele 16-17. O dată cu aplicarea Legii rurale din anul 1864, intrată în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, au fost înfiinţate satele Căuia de Jos, Dorofei şi Dumbarva (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Neguleşti), iar câteva sate au fost înfiinţate după anul 1918, respectiv Dealu Morii (în 1923), Hazu (1925) şi Banca (în 1932). La sfârşitul secolului 19 exista comuna Neguleşti, în cadrul judeţului Tecuci, alcătuită din satele, Neguleşti (atestat documentar în anul 1577), Blaga, Căuia de Jos (înfiinţat în anul 1865), Căuia de Sus (înfiinţat în anul 1865), Lărgăşeni, Măldăreşti (menţionat documentar, prima oară, într-un uric din 12 martie 1445, prin care boierului Stanciu Ponici i se atribuia trei sălişti/teren necultivat/ pe râul Berheci, respectiv săliştile Măldăreşti, Puieşti şi Răspochi), Neguleşti (atestat documentar, prima oară, la 20 aprilie 1577) şi Răspochi. La acea dată, comuna Neguleşti avea 1 314 locuitori, o moară de apă pe pârâul Certieni, patru biserici (în satele Blaga, Lărgăşeni, Măldăreşti şi Răspochi) şi o şcoală care data din anul 1868. În aceeaşi perioadă, exista, separat, şi comuna Vultureni, cu reşedinţa în satul Tăvădăreşti, formată din satele Vultureni, Bălăneşti, Boboş, Bodeasa, Ghionoaia, Grădeşti (atestat documentar în anul 1445), Meleşcani, Ruget şi Tăvădăreşti. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Neguleşti, cu aceeaşi componenţă a satelor ca mai înainte şi cu o populaţie totală de 1 945 locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Neguleşti în cadrul judeţului Tecuci, alcătuită din satele Blaga (reşedinţa comunei Neguleşti), Căuia-de-Jos (sic!), Căuia-de-Sus (sic!), Căpoteşti (azi/2024. sat în comuna Huruieşti, judeţul Bacău), Dumbrava, Hazu-Moara Dediului (sic!), Măldăreşti, Neguleşti şi Răspochi, iar satul Lărgăşeni a fost transferat în comuna Corbiţa, judeţul Tecuci – sate reconfirmate şi în Indicatorul localităţilor din 6 aprilie 1941. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, menţiona schimbarea numelui comunei Neguleşti în comuna Blaga, cu reşedinţa în satul Blaga, în cadrul regiunii Bârlad, apoi trecută la regiunea Bacău (în anul 1956) şi din 17 februarie 1968, Blaga a devenit sat component al comunei Dealu Morii, judeţul Bacău. La 1 ianuarie 1965, numele satului Răspochi a fost schimbat în Livezile, iar acesta a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Căuia de Jos, azi (2024) numit Căuia. Configuraţia actuală a comunei Dealu Morii datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. La 17 februarie 1968, satele Hazu (înfiinţat în anul 1925) şi Meleşcani s-au unificat cu un nucleu al satului Dealu Morii (înfiinţat în anul 1923) şi au format comuna Dealu Morii, satele Dumbrava şi Măldăreşti au fost desfiinţate şi unificate cu satul Neguleşti, satul Vultureni s-a unificat cu satul Călăpodeşti şi satele Livezile (numit Răspochi până la 1 ianuarie 1965), Căuia de Jos şi Căuia de Sus s-au unificat formând satul Căuia. În satul Călăpodeşti, atestat documentar în anul 1460, se află mănăstirea „Sfântul Cuvios Antipa” (de călugări), înfiinţată la 1 septembrie 1997, cu biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în 1889, renovată în 1993-1995, pictată în 1994-1995 şi sfinţită la 27 august 1997. În incinta mănăstirii a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici (la 25 iunie 2006), cu dublu hram – “Sfântul Cuvios Antipa” (sfânt canonizat la 10 ianuarie 1992) şi “Sfinţii Români”, finalizată şi sfinţită la 29 iunie 2008. Biserica este dominată de o frumoasă turlă octogonală, plasată pe naos, formată din două corpuri, unul mai mare la bază, deasupra căruia există o turlă mai mică, luminate de opt ferestre, iar intrarea în biserică se face printr-un pridvor deschis, sprijinit pe patru stâlpi masivi, de formă pătrată, terminaţi la partea superioară cu arcade ample. Acoperişul bisericii se termină cu o streaşină largă, asemănătoare bisericilor din Bucovina, pereţii exteriori sunt zugrăviţi în alb, iar sub streaşină există numeroase ocniţe pictate. În satul Bălăneşti, se află biserica din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fostului schit, datând din anul 1700, în satul Bodeasa există biserica fostei mănăstiri Buzdugan, desfiinţată în anul 1864 din cauza unui conflict boieresc, în satul Blaga există biserica „Sfântul Nicolae”, zidită în perioada 1850-1861, în satul Căuia este biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1926), iar în satul Neguleşti, biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1974-1984. Alte biserici sunt în satele Căuia (“Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”), Dealu Morii (“Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”), Grădeşti (“Adormirea Maicii Domnului”) şi Neguleşti (“Adormirea Maicii Domnului”).

1 DECEMBRIE, comună în extremitatea de Sud-Sud Vest a judeţului Ilfov, formată dintr-un sat, situată în Câmpia Română, la 62 m altitudine, pe interfluviul Argeş–Sabar, pe malul stâng al râului Argeş, la 20 km Sud-Sud Vest de centrul municipiului Bucureşti (capitala României); 6 829 loc. (1 ian. 2011): 3 218 de sex masc. şi 3 611 fem. Exploatări de balast. Port pe canalul Bucureşti–Dunăre, rămas în fază avansată de construcţie şi de intrare în conservare la sfârşitul anului 1989, din cauza revoluţiei din perioada 16-22 decembrie 1989. Prelucrarea lemnului. Producţie de lacuri, vopsele şi cerneluri tipografice şi de prefabricate din beton. Produse textile şi alimentare (preprate din carne şi lapte, conserve din legume şi fructe, băuturi răcoritoare – îmbuteliere de Pepsi-Cola, panificaţie). Fabrică de nutreţuri combinate. Mari sere legumicole şi floricole (circa 50 ha). Ferme pomicole (cireşi, piersici, caişi), avicole, de creştere a bovinelor şi taurinelor tinere (baby-beef) şi de creştere a animalelor pentru blană. Legumicultură în câmp. Culturi de cereale şi de plante tehnice. Centru Cultural. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1991, azi (2024) cu peste 8 000 de volume. Prima şcoală a fost înfiinţată în anul 1830, în prezent (2024) cu o clădire modernă, inaugurată în anul 1977. Sală modernă de sport multifuncţională, cu o suprafaţă de 4 000 m², finalizată în anul 2023. Clubul de tenis “Livone”. Baza sportivă “Progresul Spartac”. Locul pe care se află astăzi satul 1 Decembrie apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1595, iar la sfârşitul secolului 19 era o comună rurală cu numele Copăcenii de Sus, în cadrul judeţului Ilfov. De la începutul secolului 20 şi până în anul 1912, comuna a fost numită Copăceni-Carada, avea 1 312 locuitori, adăpostiţi în 268 de case şi două bordeie, o şcoală şi o biserică având hramul “Sfânta Filofteia”. În acea perioadă, moşia Copăcenii de Sus se afla în posesia boierului Gheorghe (George) Emanuel Filipescu (n 1841 – m. 1913). La sfârşitul secolului 19 exista şi comuna Copăceni-Mogoşeşti, alcătuită din satele Copăcenii de Jos, Nucari-Mănăstirea, Mogoşeşti şi Varlaam. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Copăceni-Mogoşeşti, alcătuită din satele Copăcenii de Jos, Copăcenii de Sus, Copăceni-Sfântu Ion, Mănăstirea, Mogoşeşti şi Varlaam, cu reşedinţa în satul Copăcenii de Jos. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna separarea satului Copăcenii de Sus din comuna Copăceni-Mogoşeşti şi formarea comunei cu acelaşi nume, numită ulterior Regele Ferdinand, până la 30 decembrie 1947, după care i s-a atribuit numele 30 Decembrie (în ianuarie 1948), iar din 20 mai 1996, numită 1 Decembrie (datã care reprezintã ziua naţionalã a României). La 17 februarie 1968, satele Mogoşeşti şi Varlaaam au fost desfiinţate şi înglobate în comuna Adunaţii-Copãceni, judeţul Giurgiu, iar satele Copãcenii de Jos, Copãcenii de Sus, Copãceni-Mãnãstirea şi Copãceni-Sfântu Ion au fost unificate sub denumirea de Copaceni – sat înglobat în comuna 30 Decembrie – comunã numitã 1 Decembrie din 20 mai 1996. La 25 martie 2005, satul Copãceni s-a desprins din comuna 1 Decembrie şi a format comuna de sine stãtãtoare cu numele Copaceni. Comuna 30 Decembrie a fost declarată oraş la 18 aprilie 1989 şi trecută din nou în categoria localitãţilor rurale la 23 ianuarie 1990, în urma abrogării Legii nr. 2/1989. Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997, comuna 1 Decembrie (fost 30 Decembrie) a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. Între 1948 şi 17 februrie 1968 comuna s-a numit Copăceni, între 17 februarie 1968 şi 20 mai 1996 s-a numit 30 Decembrie, iar din 20 mai 1996 poartă numele actual (1 Decembrie). În comuna 1 Decembrie se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1827-1835, pe cheltuiala soţilor Marioara (născută Bujoreanu) si Gheorghe (George) Emanuel Filipescu, afecată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, iar replicile au durat 90 de secunde, provocându-i mari stricăciuni, dar supusă unor ample lucrări de consolidare, reparare, restaurare şi pictare în frescă (de către pictorul Cătălin Buzoianu) în perioada 1988-1995. Biserica este dominată de două turle octogonale, una situată pe naos şi cealaltă pe pronaos, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor de mari dimensiuni, închis, luminat de patru ferestre mari, cu vitralii. Tot în comuna 1 Decembrie există şi o biserică ortodoxă, din lemn, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, sfinţită la 18 iulie 2021, o biserică romano-catolică având hramul “Fericitul Anton Durcovici”, sfinţită la 3 decembrei 2019, şi conacul “Filipescu” (1 000 m²), construit în anul 1880 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, pe cheltuiala boierului Gheorghe (George) Emanuel Filipescu (fost mareşal al Palatului Regal din Bucureşti). Gheorghe (George) Emanuel Filipescu a lăsat conacul moştenire, prin testament, Principesei Maria, devenită Regină a României în anul 1914, ca soţie a Regelui Ferdinand. Conacul a fost reabilitat şi restaurat recent şi destinat diferitelor evenimente. Până la 25 martie 2005, comuna 1 Decembrie a avut în componenţă satul Copăceni, care la acea dată a devenit comună de sine stătătoare (→ comuna Copăceni, judeţul Ilfov).

DEDA, comună în partea de Nord Est a judeţului Mureş, alcătuită din 4 sate, situată în zona Defileului Topliţa-Dea (→ Capitolul Unităţi de relief/Defilee, litera T), pe dreapta cursului superior al râului Mureş, la ieşirea acestuia din defileu, la poalele M-ţilor Gurghiu, la 484 m altitudine, la 56 km Nord-Nord Est de municipiul Târgu Mureş, reşedinţa judeţului Mureş; 4 257 loc. (1 ian. 2019): 2 140 de sex masc. şi 2 117 fem. Staţii de cale ferată, inaugurate, în anul 1910 (în satele Deda şi Bistra Mureşului), pe linia Târgu Mureş – Reghin – Deda – Bistra Mureşului – Răstoliţa – Andreneasa (tunel de 394 m lungime) – Topliţa – Gălăuţaş – Ditrău – Gheorgheni construită în perioada 1905-1909. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (ambalaje din lemn). Producţie de îmbrăcăminte pentru lucru. Centru de confecţionare a pieselor de port popular. Moară modernă pentru măcinat cereale, dată în folosinţă la 22 octombrie 1994. Păstrăvărie (în satul Bistra Mureşului). Recoltarea şi prelucrarea fructelor de pădure. Muzeul portului popular (în satul Deda), înfiinţat de familia Vlasa (costume de port popular, vase ceramice, mobilier, textile, obiecte de artă populară, obiecte legate de meşteşugurile populare, instalaţii tehnice populare, piese de arhitectură populară ş.a.). Cămin Cultural. Bibliotecă publică (în satul Deda) cu peste 10 500 volume. Ansamblul folcloric “Junii Călimanilor”. Agroturism. Începând cu anul 1850 sătenii din această zonă practicau plutăritul pe râul Mureş pentru transportul buştenilor, ajungând ca în anul 1860 să existe circa 1 600 de plute care transportau în jur de 400-600 mii m³ de lemn. Plutăritul a încetat să mai existe o dată cu darea în folosinţă, în anul 1909, a liniei de cale ferată Târgu Mureş – Topliţa – Gheorgheni. Satul Deda apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1393, cu numele Deda, apoi în conscripţia din anul 1724 era consemnat cu 68 de gospodării şi 350 de locuitori, iar în a doua jumătate a secolului 18 apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme) întocmită în perioada 1669-1773, cu numele Deda – hartă pe care mai apar consemnate şi satele Pietriş (atestat documentar în anul 1451) şi Filea, cu denumirea Füleháza (menţionat documentar în anul 1497), iar satul Bistra Mureşului apare consemnat în statistici, prima oară, în anul 1913. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunelor, separate, Deda, Filea şi Petriş (sic!), formate din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului Mureş. Configuraţia actuală a comunei Deda datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Deda există o biserică ortodoxă, cu dublu hram – “Pogorârea Duhului Sfânt” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită din cărămidă şi piatră cioplită în anii 1906-1907 şi sfinţită la 12 mai 1912. Iconostasul a fost construit de către meşterul Toma Marcu din satul Bistra Mureşului, iar picturile murale interioare au fost realizate în frescă, în anii 1990-1996, de către o echipă coordonată de pictorul Cornel Paşcanu din Bucureşti şi resfinţită în anul 1996. Biserica a fost supusă unor restaurări în anii 1937, 1980-1982 şi 2005-2006 şi sfinţită la 17 septembrie 2006.

Biserică ortodoxă cu dublu hram – “Pogorârea Duhului Sfânt” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (satul Deda, comuna Deda, jud. Mureş) (august 2024) (Credit: Sorin Pârlea)

Iniţial, satul Deda a avut o biserică din lemn, construită în anul 1841, cu altar pictat în 1844 de către meşterul zugrav Șerban Moldoveanul, şi pereţii interiori pictaţi în anul 1869 de Ioan Mărginean din satul Ragla, comuna Cetate, judeţul Bistriţa-Năsăud. Biserica a fost demontată, transportată şi reasamblată în satul Bistra Mureşului în anul 1923. În perimetrul satului Bistra Mureşului, în apropiere de pârâul Bistra (afluent drept al râului Mureş) a existat o mănăstire greco-catolică, având hramul “Sfânta Fecioară”, cunoscută şi cu numele Mănăstirea pe Bistra, activă în secolele 16-17 şi atestată documentar în anii 1546 şi 1690. În secolul 18, mănăstirea a fost supusă unor reparaţii, cu toate că în anul 1714 la această mănăstire vieţuiau doar doi călugări, iar în anul 1740 bunurile mănăstirii au fost casate şi transferate la o biserică parohială, aşa după cum se menţionează în diferite scrieri din secolele 19 şi 20. În jurul anului 1860, mănăstirea apărea consemnată ca fiind în ruină. În prezent (anul 2024), în satul Bistra Mureşului există o biserică din lemn, construită în stil maramureşan în anul 1997, pe locul uneia care data din secolul 17 şi distrusă la 13 iunie 1761 de trupele generalului Adolph von Buccow, guvernatorul Transilvaniei. În satul Bistra Mureşului se mai află biserica ortodoxă cu dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Duminica Tuturor Sfinţilor”, supranumită şi Catedrala văii Mureşului, de mari dimensiuni, construită, parţial, în anii 1986-1989 şi finalizată în anii 1996-2000, pictată în frescă în 1997-1999 de Ștefan Teodor din Maramureş, Victor Tishtu din oraşul Buhuşi şi Nicolae Andonaş din Bacău. Pardoseala bisericii este placată cu marmură, iar ferestrele au frumoase vitralii. Unele reparaţii şi înfrumuseţări au fost efectuate în anii 2006-2010. La faţadă, biserica este prevăzută cu un frumos pridvor deschis, sprijinit pe zece coloane cilindrice, terminate la partea superioară cu arcade elegante. Biserica este dominată de mai multe turle, iar pereţii exteriori sunt înconjuraţi, sub streaşină, cu numeroase ocniţe pictate.

Biserica ortodoxă cu dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Duminica Tuturor Sfinţilor”– supranumită şi Catedrala văii Mureşului (satul Bistra Mureşului, comuna Deda, jud. Mureş) (august 2024) (Credit: Sorin Pârlea)

În satul Pietriş există biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1879-1881 şi renovată în anul 2009. În perimetrul comunei Deda se află Rezervaţia naturală “Defileul Topliţa – Deda”, extinsă pe o suprafaţă de 6 000 ha, declarată arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000. Rezervaţia naturala “Defileul Topliţa – Deda” a fost inclusă în Parcul Naţional “Defileul Mureşului Superior”, înfiinţat la 18 septembrie 2007, extins pe o suprafaţă totală de 9 156 ha, pe teritoriile localităţilor Topliţa, Stânceni, Lunca Bradului, Răstoliţa şi Deda. Peisajul montan înconjurător al acestui Parc Naţional se remarcă prin piscuri înalte, creste şi vârfuri semeţe, turnuri şi piramide, predominant alcătuite din bazalte, andezite şi riolite, vegetaţia este predominant forestieră, alcătuită din păduri de fag în amestec cu brad şi molid, iar stratul ierbaceu este alcătuit în mare parte din specii de plante rare, printre care Angelica palustris (plantă medicinală), Arnica montana (plantă medicinală), garofiţa (Dianthus barbatus ssp. compactus), Coada zmeului (Calla palustris – plantă veninoasă) ş.a.

DELENI, comună în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Constanţa, alcătuită din 4 sate, situată în Podişul Cobadin, la 90-122 m altitudine, la graniţa cu Bulgaria (satul Șipotele) şi la 58 km Vest-Sud Vest de municipiul Constanţa, reşedinţa judeţului Constanţa; 2 461 loc. (1 ian. 2019): 1 278 de sex masc. şi 1 183 fem. Nod rutier. Exploatări de calcar. Prelucrarea laptelui. Creşterea ovinelor şi bovinelor. În perimetrul satului Deleni au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane din secolele 1-3, şi a fost identificată, de către istoricul Grigore Tocilescu, în perioada 1883–1898, cariera din care au fost extrase blocurile de calcar pentru paramentul monumentului „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, aflat în apropiere, iar în arealul satului Petroşani a fost descoperit (în anul 1971) un mormânt de înhumaţie (cu scheletul unui luptător get din secolul 5 î.Hr.), din care s-au recuperat mai multe vârfuri de săgeţi, un vas de ofrandă, din lut, cu capac ş.a. În perioada stăpânirii provinciei istorice Dobrogea de către Imperiul Otoman (1417-1878), satul actual Deleni a fost numit Ienidja (Yenice, Enigea), până în anul 1912, şi tot până în anul 1912, satul Petroşani s-a numit Chioseler (Köseler), satul Pietreni a purtat denumirea Cocargea (Kokarca), iar satul Șipotele a fost numit Ghiol-Punar (Gölpınar). În componenţa comunei Deleni a existat şi satul Poieniţa (numit în trecut Borunca sau Borungea), care a fost desfiinţat la 29 octombrie 1977 şi unificat cu satul Petroşani. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunelor, separate, Deleni, alcatuită din satele Deleni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Cocargea (numit Pietreni de la 1 ianuarie 1965), Petroşani (numit Chioseler până în anul 1912), formată din satele Petroşani (reşedinţa comunei omonime), Furca (sat numit Becter până în anul 1912 şi desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Curcani, comuna Cobadin, judeţul Constanţa) şi Tufani (din 1968, satul a intrat în componenţa comunei Independenţa, judeţul Constanţa) şi Șipotele, formată din satele Șipotele (reşedinţa comunei omonime) şi Poeniţa (sic!), numit în trecut Borungea – sat desfiinţat la 29 octombrie 1977 şi unificat cu satul Petroşani, comuna Deleni. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa satelor Cocargea, Deleni, Furca, Petroşani şi Șipotele (care până în anul 1912 s-a numit Ghiol-Punar şi a avut în componenţă cătunul Sevendic). Configuraţia actuală a comunei Deleni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Deleni se află biserica ortodoxă cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (12,80 m lungime şi 6,80 m lăţime), zidită din cărămizi BCA (Beton Celular Autoclavizat) în perioada 16 martie – 25 octombrie 2001, precum şi Schitul Deleni (de călugări), înfiinţat în anul 2003 pe un teren de 10 ha, donat de familia Borchiş. Biserica schitului, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost construită din lemn, în anii 2004-2008 şi sfinţită la 7 septembrie 2008. Corpul de chilii a fost construit în aceeaşi perioadă. În satul Pietreni există biserica “Sfânta Treime”, construită în anii 1864-1866 din piatră brută, cu pridvor şi turlă adăugate în anul 1912 (turla a fost refăcută în anul 1958). Biserica a fost reparată în anul 1974, reabilitată în anul 1998 şi pictată în inteior şi exterior în anii 2003-2008 de Constantin Buraciuc. În satul Pietreni se mai află Monumentul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial, sfinţit la 26 octombrie 2006. În perimetrul satului Pietreni au avut loc lupte grele în timpul Primului Război Mondial. În satul Șipotele se află biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anii 1931-1935 din cărămidă şi piatră cioplită, cu o singură turlă octogonală, plasată pe pronaos, luminată de opt ferestre. Iniţial, pereţii interiori ai bisericii au fost zugrăviţi în alb, iar în anii 2000-2001 au fost pictaţi de Paraschiv Bejan şi Gheorghe Mihai din Galaţi. Totodată, în anii 2000-2001, biserica a fost supusă unor renovări şi sfinţită la 8 septembrie 2002, iar în anul 2018 au mai fost efectuate unele lucrări de înfrumuseţare.

Biserica schitului Deleni, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, din satul şi comuna omonime (jud. Constanţa) — Biserica schitului Deleni, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, din satul, Deleni, comuna Deleni, judeţul Constanţa (Credit: Shutterstock)

DELENI, comună în extremitatea de Nord Vest a judeţului Iaşi, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a Dealului Mare cu Câmpia Jijiei Inferioare, la 296-594 m altitudine, pe cursul superior al râului Bahlui, la hotarul cu judeţul Botoşani, la 71 km Nord Vest de municipiul Iasi, reşedinţa judeţului Iasi; 10 335 loc. (1 ian. 2019): 5 282 de sex masc. şi 5 053 fem. Satele Maxut şi Deleni sunt prevăzute să devină staţii de cale ferată pe linia Hârlău – Botoşani, ca o continuare a liniei de cale ferată Podu Iloaiei – Hârlău (64 km), inaugurată la 10 iulie 1910. În anul 1987 au început lucrãrile de construire a unei linii de cale feratã între oraşul Hârlãu şi municipiul Botoşani (57 km), care va reduce distanţa dintre municipiile Iaşi şi Botoşani cu 87 km. Lucrãrile de construire a acestei linii de cale feratã, începute în anul 1987, ca o continuare a liniei Podu Iloaiei – Hârlãu, au fost întrerupte la începutul anului 1990 din cauza prãbuşirii regimului comunist la 22 decembrie 1989 şi reluate în anul 1996, când a fost montat podul feroviar peste râul Bahlui din satul Maxut şi s-a construit tunelul din zona oraşului Hârlãu (900 m lungime şi 9 m diamteru), finalizat la 12 noiembrie 1998, dupã care lucrãrile de construire a cãii ferate au fost din nou întrerupte la sfârşitul anului 1998, când calea feratã a intrat în conservare pânã la obţinerea de noi fonduri pecuniare pentru finalizarea lucrãrilor de construire a cãii ferate pânã la Botoşani. Totodatã, mai trebuie construit tunelul din raza satului Deleni, care va avea 300 m lungime. Exploatări de calcare compacte şi de gresii microconglomeratice, foarte dure, care din secolul 15 sunt folosite pentru confecţionarea pietrelor de moară. Centru de ceramică populară, de culoare neagră, de cioplituri în lemn şi piatră, de ţesături şi cusături populare (în satul Poiana). Prelucrarea lemnului şi a pieilor de animale. Morărit şi panificaţie. Culturi de cererale, de floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, soia, legume ş.a. Viticultură. Centru pomicol şi Staţiune de Cercetare-Dezvoltare pentru poimiculturã. Creşterea bovinelor şi a ovinelor (rasa merinos); sericicultură; apicultură; piscicultură în iazurile Gurguiata, Strâmbu, Leahu. Cămin Cultural (în satul Deleni), construit în anii 1959-1963, în incinta căruia funcţionează biblioteca publică “Alexandru Tănase”, cu peste 11 000 de volume. Muzeu etnografic (în satul Poiana). Bază sportivă (în satul Deleni). Căminele de bătrâni “Sfânta Cuvioasă Parascheva” (216 locuri) şi “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (179 de locuri). Rezervaţie forestieră (pădurea Humosu, 73,3 ha, pe Dealu Mare) cu arbori seculari în care, alături de fag (Fagus sylvatica), se întâlnesc carpenul (Carpinus betulus), paltinul (Acer platanoides), teiul argintiu (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus excelsior) ş.a. Sanatoriu T.B.C. Parc dendrologic. Comuna Deleni a fost înfiinţată, cu numele Iugani, în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, Deleni era o comună rurală în judeţul Botoşani, formată din satele Deleni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Maxut, Pârcovaci şi Slobozia, avea 2 745 de locuitori, o fabrică de spirt, cinci mori de apă şi una cu motor cu aburi, patru biserici şi o şcoală de băieţi. În aceeaşi perioadă, exista şi comuna Feredeni, alcătuită din satele Feredeni (reşedinţa comunei omonime), Poiana şi Unsa, avea 941 de locuitori, şapte mori de apă, două biserici şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Deleni sub aceeaşi formă ca mai înainte, iar comuna Feredeni a fost desfiinţată, satele ei componente fiind înglobate în comuna Rădeni (azi/2024 sat în comuna Frumişica, judeţul Botoşani). În perioada 1929 – 1931, comuna Deleni, cu satele ei componente Deleni, Maxut, Pârcovaci şi Slobozia au făcut parte ca suburbie a oraşului Hârlău, iar apoi, comuna Deleni a fost reînfiinţată în anul 1931 cu satele Deleni, Maxut şi Slobozia, satul Pârcovaci rămânând în componenţa oraşului Hârlău. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Deleni, judeţul Botoşani, cu satele ei componente Deleni (reşedinţa comunei), Maxut şi Slobozia, precum şi a comunei Feredeeni (sic!), reînfiinţate în acel an, cu satele Feredeeni (sic!), Boscoteni, Poiana (numit uneori şi Frumuşica) şi Unsa (numit ulterior Unsa-Boscoteni, care din data de 17 februarie 1968 poartă numele Boscoteni, făcând parte din comuna Frumuşica, judeţul Botoşani). O dată cu aplicarea Legii nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, comuna Feredeni a fost desfiinţată şi satele ei componente au fost încorporate în comuna Deleni, la care s-a mai adăugat şi satul Leahu-Nacu, înfiinţat în anul 1921. Configuraţia actuală a comunei Deleni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Deleni, menţionat documentar, prima oară, la 7 iulie 1430, se află mănăstirea Lacuri (de călugări), “cuibărită” într-o pădure din perimetrul comunei Deleni, iniţial un schit, numit Sihăstria din Codrii Delenilor, înfiinţat în primul sfert de veac al secolului 18 de către marele logofăt Iordache Cantacuzino şi marele vornic, Gheorghe Cantacuzino, cu o biserică având hramul “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1724 a celor doi Cantacuzino, consemnată documentar, prima oară, la 29 iunie 1724, azi (2025) declarată monument istoric. Schitul Sihăstria din Codrii Delenilor a funcţionat până în anul 1872, când ultimul monah a fost transferat la mănăstirea Coşula din judeţul Botoşani, o parte din bunurile schitului fiind încredinţate spre păstrare bisericii parohiale din satul Deleni. Schitul a fost reactivat în anul 1948, dar desfiinţat la 28 octombrie 1959 de către autorităţile comuniste şi apoi redeschis cu rang de mănăstire în anul 1990, după ce în 1988-1989 biserica fusese supusă unor lucrări de reparare, în special la acoperiş. Biserica “Sfântul Nicolae” a mănăstirii Deleni (16,50 m lungime şi 7,60 m lăţime) are un pridvor deasupra căruia se află clopotniţa, cu un clopot mare, dăruit în anul 1857 de către Teodor Ghica, şi două clopote mai mici. În pridvorul bisericii există lespezile de mormant ale vel logofătului Iordache Cantacuzino şi marelui vornic Gheorghe Cantacuzino. Tot în satul Deleni există şi ansamblul curţii boiereşti Cantacuzino, cu un conac construit în anul 1730 şi cu biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anii 1668–1669 a marelui vornic Todiraşcu Contacuzino-Deleanu, cu unele transformări din anul 1722, cu picturi murale interioare executate de Ioasaf de la mănăstirea Vatoped de pe Muntele Athos, precum şi ruinele hanului Deleni, datând din secolul 18. Întreg ansamblul curţii boiereşti este înconjurat de un zid de incintă, ridicat în secolul 18. În satul Feredeni, atestat documentar în anul 1480, se află casele curţii boiereşti „Krupenski”/Crupenschi”, căzute în ruină la sfârşitul secolului 18 şi refăcute în secolul 19, şi biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1718, cu catapeteasmă din anul 1800 şi zid de incintă din anul 1791, declarată monument istoric; în satul Maxut, menţionat documentar, prima oară, în anul 1700, există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1842) şi conacul boieresc Polizu Micşuneşti, construit în anii 1870-1878 de către Constantin Ghica, restaurat şi amenajat în anul 2005, în cadrul unui parc dendrologic numit “Crucea de Piatră”, ca reşedinţă de vară a moştenitorilor. În satul Poiana, atestat documentar în secolul18, se află biserica din lemn cu hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” (1744), declarată monument de arhitectură, iar în satul Slobozia, atestat documentar în anul 1864, este biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, ctitorie din anul 1835 a boierului Iorgu Ghica.

DELENI, comună în partea centrală a judeţului Vaslui, alcătuită din 4 sate, situată în arealul de Est al Colinelor Tutovei, în lunca şi pe terasele de pe dreapta râului Bârlad, la 100-248 m altitudine, în zona de izvor a râului Ghilahoi, la 18 km Sud-Sud Est de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 2 269 loc. (1 ian. 2019): 1 148 de sex masc. şi 1 121 fem. Haltă de cale ferată (în satul Bulboaca) pe linia Tecuci – Vaslui, construită în etape, în perioada 1872-1886, respectiv tronsonul Tecuci – Bârlad inaugurat la 13 septembrie 1872, şi tronsonul Bârlad – Vaslui inaugurat la 13 septembrie 1886. Exploatări de calcar. Prelucrarea lemnului (ateliere de tâmplărie şi dulgherit) şi a produselor agricole. Brutărie (în satul Deleni). Moară pentru măcinat cereale (în satele Deleni şi Bulboaca). Ţesături populare. Viticultură; apicultură; legumicultură (ardei, roşii, varză, castraveţi, vinete ş.a.). Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţă, orz, ovăz, soia, lucernă ş.a. Creşterea bovinelor, porcinelor, caprinelor, ovinelor şi păsărilor Pomicultură (în special livezi cu meri). Bază sportivă. Centru Cultural şi bibliotecă publică (în satul Deleni), înfiinţată în anul 1952, azi (2024) cu peste 16 000 de volume. Lacul de acumulare Deleni, realizat prin bararea cursului pârâului Ghilahoi, folosit pentru irigaţii şi pentru prevenirea inundaţiilor. În perimetrul comunelor Deleni, Costeşti şi Bogdăneşti a fost construit, în anii 2024-2025, un parc eolian cu 23 de turbine eoliene, cu o putere de 6,1 MW fiecare turbină, cu o capacitate instalată, totală, de 140 MW (cea mai mare din provincia istorică Moldova), cu o producţie anuală estimată la circa 370 de MW. Comuna Deleni a fost înfiinţată în anul 1912 prin unificarea satului Delenii-de-Jos cu satul Delenii-de-Sus şi prin intrarea în componenţa ei a cătunului Moreni. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Deleni în judeţul Vaslui, formată din satele Deleni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bulboaca, Moreni şi Zizinca – configuraţie reconfirmată şi în urma aplicării Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi a prevederilor Legii nr. 2 din 1989 şi a Decretului-Lege nr. 38 din 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În perimetrul satului Moreni, la poalele Dealului Țiclău, există mănăstirea Moreni (de maici), cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi Paraclisul “Naşterea Maicii Domnului” (→ Mănăstirea Moreni, Capitolul Lăcaşuri spirituale/Mănăstiri, litera M). În satul Deleni, menţionat documentar, prima oară, în anul 1450 şi apoi la 15 octombrie 1491, se află biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anul 1810 din cărămidă, pe cheltuiala boierului Dahnovici Dumitru, restaurată şi pictată în anul 1985 de C. Zamfir şi I. Zărnescu, iar în satul Zizinca există biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1912, restaurată în anul 2008.

DELEŞTI, comună în partea de Nord Vest a judeţului Vaslui, alcătuită din 6 sate, situată în Podişul Central Moldovenesc, la 120-225 m altitudine, pe râul Buda (numit în trecut Stemnic), la 21 km Nord Vest de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 2 245 loc. (1 ian. 2019): 1 212 de sex masc. şi 1 033 fem. Morărit şi panificaţie. Producţie de sucuri naturale. Staţie de vinificaţie. Pomicultură (meri, cireşi); viticultură; apicultură. Sere de flori. Creşterea ovinelor, bovinelor, caprinelor, porcinelor şi păsărilor. În perimetrul satului Deleşti, la circa un km Nord Vest de acesta, pe un platou al Dealului Deleşti, au fost descoperite (în anul 1987), de către arheologii Ruxandra Alaiba şi Tamilia Marin, vestigiile unei aşezări de tip Cucuteni, datând din mileniile 4-3 î.Hr., cu un singur nivel de locuire, din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, pictate bicrom, fragmente de vase mari de provizii, fragmente de chiupuri, fragmente de la un polonic, un picior de statuetă feminină, o figurină zoomorfă, un disc din lut, un topor din marnă ş.a. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Chetreşti, numită uneori Petreşti sau Pietreşti, alcãtuitã din satele Chetreşti sau Petreşti, atestat documentar la 25 ianuarie 1495 (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Albeşti, Deleşti şi Rãduieşti sau Rãdueşti şi avea 81 de familii cu un total de 398 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna desfiinţarea comunei Chetreşti şi înfiinţarea comunei Deleşti, alcătuită din satele Deleşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Albeşti, Chetreşti, Fundoaia şi Rădueşti (sic!), precum şi existenţa separată a comunei Hârsova, formată din satele Hârsova (reşedinţa comunei omonime), Fundătura şi Schitul Mănăstirei (sic!). Configuraţia actuală a comunei Deleşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Răduieşti, menţionat documentar, prima oară, la 24 ianuarie 1522, într-un act de vânzare a unui sfert din ocina (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar) satului Răduieşti, se află biserica din lemn cu hramul „Sfântul Gheorghe”, datând din anul 1818, reparată în anul 1934. În anul 1774, satul Răduieşti apare consemnat în documente cu numele Albeşti, la 4 octombrie 1842 este roconfirmat cu acelaşi nume (Albeşti), iar în anul 1872 revine la denumirea Răduieşti ca sat component al comunei Petreşti. În satul Mânăstirea (numit în trecut Hârsova Mânăstirei sau Schitul Mânăstirei) se află biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostului schit „Sfântul Nicolae”-Hârsova, construită din lemn de stejar în anul 1756 pe cheltuiala spătarului Ștefan Caracaş (zis şi Găluşcă) pe locul unei vechi biserici care data din anul 1669. În anul 1803, schitul “Sfântul Nicolae” era metoh al mănăstirii Floreşti, care la rândul ei era închinată (din 1814) mănăstirii Esfigmenu de pe Muntele Athos. Schitul a încetat să mai existe după secualrizarea averilor mănăstireşti din decembrie 1863, când biserica a devenit biserică de parohie (de mir). În anul 1913, biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii. În satul Deleşti există biserica “Buna Vestire”, datând din anul 1909, zidită pe locul uneia din lemn construită în anul 1806 prin osârdia monahului Ghiorghi Hrisovechi. Biserica a fost avariată de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, fiind consolidată, reparată şi înfrumuseţată în anul 1946, când i s-a adăugat pridvorul de mici dimensiuni. În anul 1965 a fost construită o turlă deasupra naosului, iar în anul 2004 a fost construită o nouă clopotniţă, pe locul celei vechi, din lemn. În anul 2009 au fost efectuate unele lucrări de tencuire a pereţilor interiori în vederea pictării acestora, a fost schimbat acoperişul, iar vechea catapeteasmă a fost înlocuită cu una nouă, din lemn de tei, sculptată într-un atelier din municipiul Bacău şi pictată ulterior. În satul satul Hârsova se află biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în perioada 1991-1999 după planurile arhitectului Aurel Bogdan şi a inginerului Ioan Sâmbotin, pictată de Nelu Grădeanu şi sfinţită la 15 august 1999. Până la 7 mai 2004, comuna Deleşti a avut în componenţă satele Băleşti, Cozmeşti, Fâstâci şi Hordileşti, care la acea dată s-au desprins din comuna Deleşti şi au format comuna Cozmeşti, judeţul Vaslui. În arealul satului Răduieşti se află o porţiune din Pădurea Hârboanca (69,50 ha), extinsă în cea mai mare parte (43,10 ha) pe teritoriul satului Brăhăşoaia din comuna Ștefan cel Mare, judeţul Vaslui. Pădurea Hârboanca a fost declarată rezervaţie forestieră în anul 1973 şi arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000, în cadrul căreia vegetează spontan şapte specii ale genului Quercus din totalul celor nouă cunoscute în România, printre care stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens), gârniţa (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris) şi mai multe specii de gorun (Quercus polycarpa, Quercus petraea, Quercus dalechampii ş.a.) în amestec carpen (Carpinus betulus) ş.a. Stratul de arbuşti este reprezentat prin salba moale (Evonymus europaea) şi salba-râioasă (Evonymus verrucosa), cornul (Cornus mas), paţachina (Rhamnus tinctoria), scoruşul (Sorbus domestica), migdalul pitic (Prunus tenella) ş.a., iar stratul ierbaceu al pădurii este format din brânduşe (Crocus lenticulatus), lăcrimoiare/ghiocei (Convallaria majalis), stânjenei (Iris graminaea), toporaşi (Viola jardanii), sânziene de pădure (Galium schultesii), pecetea lui Solomon sau Coada cocoşului (Polygonatum latifolium), viorele albe (Viola alba) ş.a.

DENSUŞ, comună în partea de Sud Vest a judeţului Hunedoara, alcătuită din 7 sate, situată în zona de Vest-Nord Vest a Depresiunii Haţeg sau Țara Haţegului, la poalele de Sud Est ale M-ţilor Poiana Ruscăi, pe pârâul Galbena (afluent al Râului Mare), la 55 km Sud de municipiul Deva, reşedinţa judeţului Hunedoara; 1 447 loc. (1 ian. 2019): 717 de sex masc. şi 730 fem. Zăcăminte de minereu de fier (în satul Poieni). Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului (ateliere de tâmplărie şi dulgherie). Confecţii metalice; produse de panificaţie. Pomicultură; silvicultură. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor şi porcinelor. Colectarea şi prelucrarea fructelor de pădure. Cămin Cultural; Bibliotecă publică, în satul Densuş, cu peste 8 000 de volume. Muzeul satului haţegan (în satul Peşteana). Centru de informare turistică, inaugurat la 10 octombrie 2014. Agroturism (pensiuni). Satul Densuş apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1247, apoi în 1360 si 1404 într-un document în care sunt amintiţi “Murşina şi Ioan, fiul lui Stoica din Densuş”, ca fiind comisari ai unui cnezat din Țara Haţegului. Satul Densuş, ca şi satele Hăţăgel şi Poieni, apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme) realizată în anii 1769-1773. Conscripţia din anii 1784-1787 menţiona existenţa satului Densuş cu 86 de case, în care locuiau 109 familii cu o populaţie totală de 670 locuitori, iar în anul 1850 Densuş avea 1 248 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Densuş, cu grafia Demşuş (sic!), formată din satul cu acelaşi nume şi cu 806 locuitori. Totodată, la acea dată existau, separat, şi comunele Crivadia (sic!), alcătuită din satul omonim (atestat documentar în anul 1438 ca fiind în posesia familiei cneziale Murşina din Densuş), cu 237 locuitori, Hăţăgel, formată din satul cu acelasi nume (atestat documentar în anul 1447), cu 376 locuitori, Peşteana, formată din satul omonim (menţionat documentar, prima oară, în anul 1404 şi apoi în anul 1733 cu numele Peşteana Mare), cu 376 locuitori, Peşteniţa, alcătuită din satul cu acelaşi nume (menţionat documentar, prima oară, în anul 1404 şi apoi în 1733), cu 529 locuitori, Poieni, formată din satul omonim (menţionat documentar în anul 1360, ca moşie a văduvei Anca Atzera, soţia lui Mardzsnai Gaşpar, preluată prin donaţie în anul 1438 de familia baronului Kendeffy), cu 215 locuitori şi Șteiu (sic!), alcătuită din satul cu acelaşi nume (atestat documentar în anul 1438). Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa aceloraşi comune ca în anul 1931, cu aceeaşi grafie (doar satul Poieni apare cu grafia Poeni). Configuraţia actuală a comunei Densuş datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Densuş se află una dintre cele mai vechi biserici din România (a doua ca vechime după biserica din comuna Cârţa, judeţul Sibiu), construită pe la mijlocul secolului 13 din pietre brute scoase din ruinele oraşului roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aflat în apropiere, care data din secolul 4 d.Hr. Biserica din Densuş, cu hramul „Sfântul Nicolae”, de plan pătrat (circa 6 x 6 m), este o ctitorie de la mijlocul secolului 13 a familiei cneziale Murşina, cu încăperi adăugate pe latura de Sud în secolele14-15, are o înfăţişare ciudată (o masă cubică având acoperişul de piatră, peste care se înalţă o turlă deasupra naosului, cu baza tot cubică, dar cu corpul prismatic, terminat cu patru frontoane triunghiulare) care nu ascunde, însă, amprentele stilistice ale romanicului târziu. În interior, biserica păstrează fragmente de picturi murale datând din anul 1443, executate de meşterul Ştefan cu echipa lui. Biserica a aparţinut, pe rând, comunităţii calvine, comunităţii greco-catolice şi din anul 1948 comunităţii creştin-ortodoxe şi a fost restaurată în anii 1889-1890, 1961–1963, consolidată, renovată, restaurată şi conservate picturile murale interioare în perioada 2000-2005 şi declarată monument istoric şi de arhitectură. Tot în satul Densuş se află bustul lui Ovid Densuşianu (n. 29 decembrie 1873 în oraşul Făgăraş – m. 8 iunie 1938, Bucureşti), filolog, lingvist, folclorist şi istoric literar, operă a sculptorului Țetcu Mircea Rareş. Aflat pe un piedestal înalt, bustul a fost declarat monument istoric în anul 2012. În satul Peşteana există o biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie” (secolul 19), cu fragmente de picturi murale interioare, originare, o biserică reformată din secolul 16, construită din piatră şi cărămidă, cu pridvor din lemn, declarată monument istoric, şi casa „Breasovay Alexe” (secolul 18), iar în satul Hăţăgel există biserica ortodoxă cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”, datând din anul 1910, costruită după planurile arhitectului Iosif Kalabis din localitatea Haţeg. Biserica este dominată, la faţadă, de un trun masiv, de factură barocă, de formă patrată, luminat la partea superioară de patru ferestre înguste, terminate cu arcade. Biserica a fost ridicată pe locul unei vechi biserici, demolată în anul 1909, care fusese construită în anul 1836 pe cheltuiala nobilului român Filip Lăţug. Biserica a fost renovată în anul 1937, 1966-1968 (pictată în anul 1969, dar păstrează câteva fragmente din picturile originare, din anul 1915) şi în anul 2017. În arealul satului Peşteana există “Mlaştina oligotrofă Peşteana”, numită şi “Tăul fără Fund” sau “Lacul fără Fund”, cu o lungime de 1,3 km, extinsă pe o suprafaţă de 2 ha, declarată rezervaţie botanică în anul 1979 şi arie protejată de interes naţional în anul 2000, în care vegetează roua cerului (Drosera rotundifolia), relict terţiar, bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum) ş.a., plante carnivore, rare, ocrotite de lege. Această mlaştină este inclusă în cadrul Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului (→ oraşul Haţeg, Capitolul Unităţi administrativ-teritoriale/oraşe, litera H).

Biserica „Sfântul Nicolae” (comuna Densuș, jud. Hunedoara) — Biserica „Sfântul Nicolae” din comuna Densuș, judeţul Hunedoara (Photo 58480290 | Romania © Masezdromaderi | Dreamstime.com)

DENTA, comună în zona de Sud a judeţului Timiş, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Gătaiei (parte componentă a Câmpiei Bârzavei), la 90 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Bârzava, la 50 km Sud de municipiul Timişoara, reşedinţa judeţului Timiş; 3 184 loc. (1 ian. 2019): 1 602 de sex masc. şi 1 582 fem. Haltă de cale feratã pe linia internaţionalã Timişoara – Jebel – Deta – Denta – Stamora Moraviţa – Jassenova – Belgrad, construitã în anii 1857-1858 şi inauguratã la 20 iulie 1858. Materiale de construcţie. Cămine Culturale în satele Denta şi Roviniţa Mare. Bibliotecã publicã (în satul Denta). În perimetrul comunei Denta au fost descoperite vestigii neolitice, precum şi o monedã romanã, emisã în timpul lui Octavianus Augustus (n. 23 septembrie 63 î.Hr. – m 19 august 14 d.Hr.), împãrat roman în perioada 16 ianuarie 27 î.Hr. – 19 august 14 d.Hr. Unii istorici afirmã cã satul Denta apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1241, în legãturã cu existenţa unei cetãţi de apãrare, construitã la Denta de cãtre regele maghiar, Béla al IV-lea, apoi amintit în anul 1322 cu numele Dench, în cadrul comitatului Caraş, iar în anul 1332 figura cu toponimul Dend. În secolul 16, la Denta exista o cetate otomanã care aparţinea Paşalacului de Timişoara – cetate pe care Evliya Çelebi, istoric, geograf, cãlãtor şi scriitor otoman, o descria ca fiind aşezatã pe malul râului Timiş, era întãritã cu patru turnuri la colţuri, avea o geamie, câteva prãvãlii, o cârciumã, mai multe grãdini roditoare şi era pãzitã de 50 de ostaşi sub comanda unui căpitan. În anul 1716, Prinţul Eugène Francis de Savoya-Carignan, feldmareşal austriac de origine francezã, a intrat în Denta cu oştile sale, alungându-i pe turci, supunând cetatea Denta Imperiului austriac. În anul 1720 aici au avut loc primele colonizări cu mai multe familii de germani (şvabi), în 1724 a fost înfiinţată prima parohie romano-catolică, iar în anul 1745 aici s-au stabilit mai multe familii de bulgari. În a doua jumătate a secolului 18, satul Denta apare consemnat pe harta Josephină a Banatului (Banat Josephinische Landaufnahme), cu numele Denta, întocmită în perioada 1769-1772, pagina 103. La 15 februarie 1796, satul Denta a primit dreptul de a ţine târguri sãptãmâanale. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1890, Denta era o comună rurală, alcătuită din satele Denta, Breştea, Omor şi Omorul Mic, avea 1 177 locuitori, din care 1 087 erau bulgari, 29 germani, 27 români, 20 maghiari şi 14 sârbi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Timiş-Torontal, a comunelor Denta, cu 863 locuitori, Breştea, cu 863 locuitori, Omor, cu 857 locuitori şi Omorul Mic, cu 417 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, separatã, a comunelor Denta, cu 780 de case şi 3 126 locuitori, Breştea, cu 209 case şi 914 locuitori, Omor, cu 193 de case şi 778 locuitori şi Omorul Mic, cu 117 case şi 399 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Denta datează din anul 1968, în urma aplicării Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor decrete, cu menţiunea că, la 1 ianuarie 1965, numele satelor Omor şi Omorul Mic au fost schimbate în Roviniţa Mare şi, respectiv, Roviniţa Mică, primul menţionat documentar, prima oară, în anul 1228, şi apoi consemnat pe harta Josephină a Banatului, întocmită în perioada 1769-1772, iar al doilea în anul 1895. Satul Breştea a fost înfiinţat în anul 1842 prin stabilirea pe această moşie a 110 familii de bulgari bănăţeni, de confesiune romano-catolică, veniţi din comuna Beşenova Veche, numită din 1 ianuarie 1965, Dudeştii Vechi, cărora li s-a atribuit (pentru fiecare cap de familie) câte un teren pentru construirea unei case şi câte 11 iugăre de teren arabil (un iugăr = 0,5775 ha). După 1880, mai multe familii de bulgari din satul Breştea au plecat şi s-au stabilit în Bulgaria. La 18 iunie 1951 numeroşi locuitori din comuna Denta au fost deportaţi, de către autorităţile comuniste, în Câmpia Bărăganului. În satul Denta se află o biserică ortodoxă română, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1884-1889, o biserică romano-catolică datând din anul 1890, şi o biserică ortodoxă sârbă, construită în anii 1790-1795 pe locul uneia din lemn, care data de la începutul secolului 18 şi mistuită de un incendiu provocat de un fulger. Picturile murale interioare au fost efectuate în prima jumătate a secolului 19, iar iconostasul a fost pictat de către Gherdanović. În satul Breştea există o biserică romano-catolică cu hramul “Sfântul Nume al Sfintei Fecioare Maria”, aparaţinând comunităţii bulgare, construită în anii 1902-1904, iar în satul Roviniţa Mare (numit Omorul Mare până la 1 ianuarie 1965), există o biserică ortodoxă din anul 1859 şi o biserică romano-catolică, zidită în perioada 1880-1884.

DERNA, comună în partea de Nord-Nord Est a judeţului Bihor, alcătuită din 5 sate, situată la poalele de Nord Vest ale M-ţilor Plopiş (cunoscuţi şi cu numele Muntele Răz sau Muntele Șes), în zona de contact a acestora cu Dealurile Barcăului, la 160-260 m altitudine, pe văile pâraielor Derna, Corbeni (numit şi Valea Vânătorului) şi Tria, la 50 km Nord Est de municipiul Oradea, reşedinţa judeţului Bihor; 2 528 loc. (1 ian. 2019): 1 269 de sex masc. şi 1 259 fem. Exploatări de petrol şi de nisip bituminos (în satul Derna). Producţie de încălţăminte, de cleiuri, de uleiuri esenţiale şi de produse textile. Pomicultură. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, orz, ovăz, cartofi, legume ş.a. Cămine Culturale (în satele Dena şi Sacalasău). Bibliotecă publică, în satul Derna. În perimetrul satului Sacalasău au fost identificate urme de locuire datând din Neolitic, exemplificate prin recuperarea unor fragmente de vase ceramice şi a unor topoare din piatră şlefuită, aparţinând Culturilor materiale Tisa (mileniile 7-3 î.Hr.) şi Criş (mileniul 6 î.Hr.), iar în anul 1980 a fost descoperit un topor din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Tot în arealul satului Sacalasău, cercetarile arheologice au scos la iveală un important tezaur dacic, datând de la începutul secolulu 1 î.Hr., alcătuit din podoabe de argint, din care s-a recuperat o fibulă de argint cu scut marcat, cu o greutate de 205 grame, executată dintr-o bară de argint, subţiată prin ciocănire, şi o altă fibulă de argint, asemănătoare, precum şi o brăţară de argint cu capetele ornamentate în formă de şarpe. Tot aici au fost descoperite mai multe monede greceşti şi romane (republicane), monede de tip Apollonia ş.a. Tezaurul de podoabe din argint de la Sacalasău, compus din 23 de podoabe, descoperit în anul 1973 de către arheologul Anton Furic, are circa un kilogram greutate şi se află expus (din anul 1979) la Muzeul Țării Crişurilor din Oradea. În perimetrul satului Derna, în locul numit “Dealul cu bani”, au fost descoperite fragmente de vase ceramice din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Coţofeni (2500-1800 î.Hr.), precum şi fragmente de vase ceramice din secolele 14-15. Satul Derna apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1406, ca aşezare locuită de români (possessio valachalis), iar apoi în anii 1472 (Felseudorna), 1692 (Felshadorna), 1821 şi 1851 (Felső Derna) ca aşezare situată în comitatul Bihor, la poalele Muntelui Răz. Satul Dernişoara apare şi el menţionat documentar, prima oară, în anul 1406, ca aşezare locuită de români (possessio valachalis), apoi în 1472, 1692 (Alsőderna), 1821 şi 1851 în comitatul Bihor. Satul Sacalasău este menţionat documentar, prima oară, în anul 1406, ca aşezare de români, cu numele Sastelek, apoi în anul 1692 (Sastelek de Mezősi) şi 1828 (Sas Telek). Satul Sacalasău Nou a fost înfiinţat la sfârşitul secolului 19 de către mai multe familii de slovaci şi amintit în anul 1931 ca făcând parte ca un cătun al satului Sacalasău, iar satul Tria este menţionat documentar, prima oară, în anul 1466 cu numele Therje, apoi în anul 1470 (Terje), 1692 (Teria), 1828 (Terje), şi 1851 (Trie). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunelor Derna, formată din satul cu acelaşi nume), Dernişoara, cu satul omonim, Sacalasău, alcătuită din satul cu acelaşi nume şi din cătunul Sacalasău Nou, şi comuna Tria, compusă din satul omonim. În urma Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940, România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste partea de Nord Vest a Transilvaniei (inclusiv judeţul Bihor), fapt pentru care Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, nu consemnează existenţa acestor localităţi în cadrul Regatului României. Configuraţia actuală a comunei Derna datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Sacalasău a existat o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, construită în anul 1700, demontată, transportată şi reasamblată, în anul 1995, pe un soclu din beton, în cadrul mănăstirii “Voivozi”, când i s-a atribuit un al doilea hram – “Naşterea Maicii Domnului”. Cu toate că biserica a fost restaurată în anul 1962, picturile originare de pe pereţii interiori sunt în stare de deteriorare. Biserica a fost declarată monument istoric (→ mănăstirea Voivozi, comuna Popeşti, judeţul Bihor). În satul Derna se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anul 1902 pe locul uneia din lemn care data din anul 1721; în satul Dernişoara există biserica “Înălţarea Domnului”, sfinţită în anul 1959; în satul Tria este biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1894, iar în satul Sacalasău, biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, zidită în perioada 1990-2000 şi pictată în anii 1997-1999. În satul Sacalasău Nou se află o biserică romano-catolică.

DERSCA, comună în extremitatea de Nord Est a României, la graniţa cu Ucraina, formată dintr-un sat, situată în partea de Nord Vest a judeţului Botoşani, în zona de contact a Câmpiei Moldovei cu Dealurile Ibăneşti (cunoscute şi cu denumirea de Coasta Ibăneştilor), la 200-360 m altitudine, pe pâraiele Buhai şi Bahna, la 54 km Nord Vest de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani; 3 133 loc. (1 ian. 2019): 1 544 de sex masc. şi 1 589 fem. Exploatări de turbă. Prelucrarea lemnului şi a laptelui. Produse de panificaţie, de patiserie şi cofetărie. Morărit. Creşterea bovinelor pe baza păşunilor naturale. Culturi de cereale ecologice pe baza utilizării îngrăşămintelor naturale. Piaţă agroalimentară, săptămânală (în fiecare zi de miercuri). Căminul Cultural “Nicolae Iorga”, cu o clădire construită în anul 1973. Bibliotecă publică situată într-o clădire proprie, cu 13 125 de volume (la 31 octombrie 2023). Numeroase case construite în stil arhitectural popular, tradiţional, cu decoraţii din lemn. Agroturism. În perimetrul comunei Dersca, în punctul numit “Coasta Piscului”, au fost scoase la iveală urmele unei aşezări eneolitice aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), în punctul “Berezna” au fost descoperite vestigiile unei aşezări fortificate datând din secolul 3 î.Hr., a cărei suprafaţă se extinde pe circa 160 de hectare şi pe teritoriul Ucrainei, iar la Est de “Berezna”, în punctul “La Pisc” au fost identificate (în anul 1971) ruinele unei aşezări fortificate din secolele 9-11, aparţinând Culturii materiale Dridu. În anul 1973, săteanul Dumitru Coşman a descoperit, întâmplător, un tezaur monetar, alcătuit din 51 de dinari romani din argint, republicani şi imperiali, şi o brăţară din argint cu o greutate de 165,50 grame. Satul Dersca apare menţionat documentar, prima oară, la 25 august 1470, într-un zapis al lui Ștefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 august 1457 – 2 iulie 1504) prin care acesta dona lui Ureche şi surorilor sale satul şi moara Dersca. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dersca, în cadrul judeţului Dorohoi, alcătuită din satele Dersca (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Viţcani, cu o populaţie totală de 2 909 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona satele Dersca (având 734 de case şi 3 438 locuitori) şi Viţcani (cu 112 case şi 532 de locuitori). Configuraţia actuală a comunei Dersca datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Până la 17 iulie 2003, comuna Dersca a avut în componenţă satele Lozna şi Străteni, care la acea dată s-au desprins din comuna Dersca şi au format comuna Lozna, judeţul Botoşani, iar satul Viţcani a făcut parte (până la 17 iulie 2003) din comuna Mihăileni, judeţul Botoşani, dată la care s-a desprins din această comună, împreună cu satele Călineşti, Cândeşti şi Talpa şi au format comuna Cândeşti, judeţul Botoşani.

Castelul Eduard Burbor (comuna Dersca, jud. Botoşani) — Castelul Eduard Burbor din comuna Dersca, judeţul Botoşani (aprilie 2024) (Credit: Primăria Dersca)

În satul Dersca există un Rateş, construit în anul 1700, folosit ca han pentru diligenţele de poştă, un conac/castel, inaugurat în anul 1882, construit pe cheltuiala lui Eduard Burbor, în stilul Renaşterii, biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită iniţial în anii 1803-1806 pe locul uneia din lemn, care data din secolul 18, demolată până la nivelul inferior al ferestrelor, în anul 1929, şi reconstruită cu ziduri noi, pe acelaşi fundament, în perioada 1929-1933. Biserica a fost restaurată, renovată şi pictată, atât în interior, cât şi în exterior, în anii 2010-2013, de către pictorul Alexandru Rotaru şi sfinţită la 8 septembrie 2014.

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (comuna Dersca, jud. Botoşani) — Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Dersca, judeţul Botoşani (aprilie 2024) (Credit: Primăria Dersca)

În perioada 2002-2011, în satul Dersca a fost construită o biserică mai mare, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, sfinţită la 2 octombrie 2011. Biserica este dominată de o turlă octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, precum şi de un Turn-clopotniţă, de formă pătrată, ridicat pe pridvorul închis.

Biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (comuna Dersca, jud. Botoşani) — Biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din comuna Dersca, judeţul Botoşani (aprilie 2024) (Credit: Primăria Dersca)

În arealul satului Dersca se află o rezervaţie botanică, extinsă pe o suprafaţă de 10,2 ha, înfiinţată în anul 1975 şi declarată arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000. Turbăria de la Dersca este o zonă mlăştinoasă, în cadrul căreia vegetează circa 204 de specii de ferigi şi plante cu flori, printre care feriga comună (Dryopteris filix-mas), bujorul (Orchis laxiflora ssp. elegans), orhideea de mlaştină (Dactylorhiza incarnata), merişorul (Vaccinium oxycoccus), omagul (Aconitum toxicum), arnica (Arnica montana), brădişorul (Lycopodium selago), răchita (Salix repens), salcia târâtoare (Salix rosamarinifolia), plauri cu stuf (Phragmites australis) ş.a.

DESA, comună în extremitatea de Sud Vest a României, alcătuită din satul cu acelaşi nume, situată în partea de Sud Vest a judeţului Dolj, în Câmpia Desnăţui (cunoscută şi cu numele Câmpia Băileştilor), în lunca şi pe terasele de pe stânga fluviului Dunărea, la 35 m altitudine, la circa 6 km Nord de graniţa cu Bulgaria şi la 94 km Sud Vest de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 4 887 loc. (1 ian. 2011): 2 421 de sex masc. şi 2 466 fem. Cărămidărie cu ardere în stil tradiţional (cu lemne sau mangal). Producţie de ţuică din prune şi de sucuri naturale din fructe; produse zaharoase (iclusiv ciocolată). Pomicultură (meri, pruni, cireşi ş.a.). Viticultură. Culturi de grâu, porumb, ovăz, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor, porcinelor, ovinelor, caprinelor şi cabalinelor. Cămin Cultural. Bibliotecă publică având peste 6 000 de volume. Bază sportivă. Fanfară civilă. Piaţă agroalimentară, săptămânală. În perimetrul comunei Desa se găsesc întinse şiruri de dune de nisip, parţial fixate de vegetaţie. În zona de Sud Vest a comunei Desa, în punctul numit Castraviţa, au fost descoperite urmele unei aşezări civile şi ale unui castru roman, construit din piatră, care datează din secolele 2 î.Hr.–4 d.Hr., declarate monumente istorice la 1 octombrie 2010. Tot aici a fost găsit un cazan din bronz, cu picior evazat, şi o cupă cilindrică terminată cu 2 toarte trilobate, de tip hunic, datând din secolul 5 d.Hr. În luna august 2013, în punctul numit Balta Lunguliţa, în cadrul a două morminte de incineraţie, au fost descoperite mai multe arme din fier (un cuţit cu lamă lungă, un cuţit de bărbierit, două spade în teacă, două piese de scut, vârfuri de lance, vârfuri de suliţă, butoni de centură, o brăţară de mână, o zăbală de cal ş.a.), datând din a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). Tot în acest perimetru a fost descoperit şi un tezaur monetar din aur, datând din secolul 19. În prima jumătate a secolul 18, numele satului apare cu grafia Dessa (sic!), datorită prezenţei provinciei istorice Oltenia sub dominaţie habsburgică, în perioada 1718-1739 – grafie păstrată până în prima jumătate a secolului 20. Astfel, Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dessa (sic!) în cadrul judeţului Dolj, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, cu o populaţie totalã de 2 971 locuitori – grafie reconfirmatã şi de Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, în care apare scris Dessa (sic!), comunã cu 685 de case şi o populaţie de 3 530 de locuitori. Configuraţia actuală a comunei Desa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Desa existã o biserică ortodoxã cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1860, construitã pe locul uneia de dinainte de anul 1845, şi refăcută în anul 1906, în prezent (2024) declaratã monument istoric. Biserica “Sfântul Nicolae” este dominată de o turlă mare, octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre, şi de două turle octogonale, gemene, pe pronaos, luminate fiecare, de câte patru ferestre dreptunghiulare, înalte şi înguste. Intrarea în biserică se face prin intermediul unui frumos pridvor deschis, sprijinit pe şase piloni cilindrici, terminaţi la partea superioară de arcade elegante sub formă de acoladă.

Biserica ortodoxă “Sfântul Nicolae” (comuna Desa, jud. Dolj) (aprilie 2024) (Credit: Miruna Petcu)

DESEŞTI, comună în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Maramureş, alcătuită din 3 sate, situată în zona de Vest a Depresiunii Maramureş, la 448 m altitudine, la poalele de Nord ale M-ţilor Gutâi, pe râul Mara, la 42 km Nord Est de municipiul Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş; 2 317 loc. (1 ian. 2019): 1 132 de sex masc. şi 1 185 fem. Microhidrocentrala “Izvoare”, pe râul Mara, intrată în funcţiune în anul 1989, cu o putere instalată de 0,592 MW. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (furnir pentru industria mobilei). Păstrăvărie (în satul Mara). Apicultură. Pomicultură (meri, peri, pruni). Recoltarea fructelor de pădure şi a ciupercilor comestibile din mediul natural. Păşuni şi fâneţe naturale destinate pentru hrănirea bovinelor şi ovinelor. Cămin Cultural. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1953. Centru de prelucrare artistică a lemnului (porţi, obiecte din lemn pentru uz casnic etc.) şi de confecţionare a pieselor de port popular tradiţional. Tabără internaţională de Artă şi Solidaritate, anuală (în luna august), organizată de Parohia Deseşti. Agroturism (numeroase pensiuni – All inclusiv). Centru de informare şi promovare turistică (în satul Deseşti). Satul Deseşti apare menţionat documentar, prima oară, la 20 martie 1360, cu numele Villa Olachalis Deszehaza, într-o diplomă a lui Ludovic de Anjou (regele Ungariei în perioada 1342-1382), apoi în anii 1364 (Deszefalva), 1442 (Dese), 1517 (Desze), 1828 (Deseştj), 1909-1919 (Desăşti, Desze), 1931 (Deseşti). În a doua jumătate a secolului 18, satul Deseşti apare înscris pe harta Josephină a Comitatului Maramureş, întocmită în perioada 1782-1785. Satul Hărniceşti apare mentionat documentar, prima oară, în anul 1360, cu denumirea Hwrniachfalva, iar satul Mara în anul 1415 cu toponimul Karachfalva. În a doua jumătate a secolului 18, satul Mara figura pe harta Josephină a Comitatului Maramureş, întocmită în anii 1782-1785. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunelor Deseşti, alcătuită din satul cu acelaşi nume, Hărniceşti, formată din satul omonim, şi Crăceşti, alcătuită din satul cu acelaşi nume (sat numit Mara de la 1 ianuarie 1965). În urma Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940, România a fost obligată de Germania hitleristă şi Italia fascistă să cedeze Ungariei horthyste partea de Nord Vest a Transilvaniei (inclusiv judeţul Maramureş), fapt pentru care Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, nu consemnează existenţa acestor localităţi în cadrul Regatului României. Configuraţia actuală a comunei Deseşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Deseşti se află biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită din bârne de stejar pe un soclu din piatră, în anul 1717, pictată în 1780 de către Radu Munteanu din satul Ungureni (azi sat în comuna Cupşeni, judeţul Maramureş) şi ucenicul său, Gheorghe, supusă unor ample lucrări de restaurare în anii 1996-1998 şi inclusă pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO în anul 1999. Iniţial, biserica a aparţinut comunităţii greco-catolice, iar din anul 1948 a intrat în posesia comunităţii creştin-ortodoxe.

Biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (comuna Deseşti , jud. Maramureş) (27 aprilie 2025) (Credit: Shutterstock) — Biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din satul Deseşti, comuna Deseşti, judeţul Maramureş (27 aprilie 2025) (Credit: Shutterstock)

În perimetrul satului Deseşti se mai află o nouă biserică greco-catolică, având hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”, zidită în perioada 2005-2013. În satul Hărniceşti există o biserică din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1770, pe locul uneia din anul 1700, cu pereţii interiori acoperiţi de picturi cu scene biblice, care alternează cu motive decorative florale, datorate zugravului Radu Munteanu şi ucenicului său, Gheorghe, declarată monument istoric. Biserica păstrează o colecţie de icoane pe lemn.

Biserica din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” (satul Hărniceşti, comuna Deseşti , jud. Maramureş) — Biserica din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din satul Hărniceşti, comuna Deseşti, judeţul Maramureş (aprilie 2024) (Credit: Florin Pușcas, arhiva “Glasul Maramureşului”)

În satul Hărniceşti se mai află biserica greco-catolică “Naşterea Sfintei Fecioare Maria”, zidită în anii 1991-1996, sfinţită în anul 1996, şi casa “Iurca”, datând din anul 1800. În arealul comunei Deseşti, în zona platoului Igniş, la 1 014 m altitudine, se află mlaştina oligotrofă Iezeru Mare sau mlaştina Vlăsinescu (de fapt o turbărie), extinsă pe o suprafaţă de 4,50 ha, declarată arie protejată la 6 martie 2000, publicată in Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000. Mlaştina s-a format în craterul unui vulcan stins în care s-a acumulat, de-a lungul secolelor, vegetaţia care s-a transformat în turbă. Principalele specii vegetale din cadrul acestei trubării sunt feriga de mlaştină (Thelypteris palustris), roua-cerului (Drosera rotundifolia), rogozul (Carex acutiformis), brădişorul (Lycopodium selago), bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), mesteacănul pitic (Betula nana) ş.a. Tot în perimetrul comunei Deseşti se mai află Tăurile Chendroaiei (2,40 ha), declarate arie protejată la 25 aprilie 2006, şi Staţiunea de odihnă şi tratament “Izvoare”, situată pe un platou vulcanic, la 926 m altitudine, înconjurată de păduri de foioase şi de brazi. Staţiunea dispune de mai multe pârtii de schi, printre care pârtia “Cora” (730 m lungime şi instalaţie de telecabină), pârtia “Poiana Soarelui” (365 m lungime, instalaţie de nocturnă şi de producere a zăpezii artificiale), pârtia “Brazi” (250 m lungime). În zona Poiana Soarelui din staţiunea climaterică Izvoare se află schitul cu acelaşi nume (de călugări), înconjurat de o pădure de brazi, înfiinţat în anii 1992-1993 din iniţiativa şi prin osârdia preoţilor Vasile Borca şi Vasile Onişa din satul Mara. Biserica schitului, cu hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, a fost construită din lemn pe temelie de piatră, în anii 1993-1996, perioadă în care a fost zidită şi o casă monahală. Schitul Izvoare se află încă în faza de organizare. În perimetrul satului Mara, în zona Cheilor Tătarului din M-ţii Gutâi, există “Sfinxul Maramureşului”, o stâncă uriaşă alcătuită din roci dure de andezit. “Sfinxul Maramureşului”, a cărui înfăţişare este asemănătoare cu cel al unui cap de dac, este declarat monument al naturii şi rezervaţie naturală. Comuna Deseşti este punct de plecare spre rezervaţia mixtă, geologică, botanică şi faunistică, Creasta Cocoşului, extinsă pe o suprafată de 50 ha.

DEVESEL, comună în extremitatea de Sud Vest a României, la graniţa cu Serbia (satele Batoţi, Dunărea Mică şi Tismana), alcătuită din 7 sate, situată în Câmpia Blahniţei, pe terasele şi în lunca de pe stânga fluviului Dunărea, la 95-140 m altitudine, la poalele Dealurilor Stârmina şi Alion, pe pâraiele Jiviţa, Mutu şi Bobu, la 31 km Sud de municipiul Drobeta-Trunu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi; 2 964 loc. (1 ian. 2019): 1 463 de sex masc. şi 1 501 fem. Prelucrarea primară a lemnului. Producţie de ţuică din prune. Morărit şi panificaţie. Presă de ulei comestibil. Avicultură. Fermă de creştere a bovinelor. Pomicultură (meri, pruni, nuci ş.a.). Viticultură. Cămine Culturale (în satele Devesel, Batoţi, Bistreţu, Scăpău şi Tismana). Bibliotecă publică, adăpostită în incinta Căminului Cultural din satul Devesel, cu peste 8 000 de volume. Bază sportivă modernă, construită în anii 2010-2012. În perimetrul satului Devesel au fost descoperite vestigii neolitice, din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), din secolele 7-6 î.Hr., 3 î.Hr.-1 d.Hr. şi din secolul 14, iar în satul Batoţi au fost scoase la iveală vestigii din mileniile 6-5 î.Hr., din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200 – 450 î.Hr.) şi din secolele 2-3 şi 14. Satul Devesel a fost înfiinţat la începutul secolului 17 pe un loc numit Cer (datorită existenţei în această zonă a unei păduri alcătuită predominant din cer/Quercus cerris – arbore din familia stejarului), dar consemnat cu toponimul Devesel, prima oară, în anul 1637, şi apoi în anul 1723 pe harta cartografului austriac Friedrich Schwantz, iar în urma aplicării Legii comunale pentru organizarea comunelor urbane şi rurale din 2/14 iunie 1864, intrată în vigoare la 23 aprilie/5mai 1865, Devesel a fost ridicat la rang de comună rurală, în componenţa căreia intrau satele Chilia (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Devesel), Crivina (azi sat component al comunei Burila Mare, judeţul Mehedinţi) şi Tismana. Satul Batoţi este amintit, prima oară, la 25 ianuarie 1553, într-un zapis al Domnului Țării Româneşti, Radu Ilie Voievod, prin care acesta întărea mănăstirii Tismana stăpânirea asupra satelor Batoţi, Obedin şi Trufeşti din judeţul Mehedinţi. Totodată, satul Batoţi apare consemnat în anul 1723 pe o hartă austriacă a cartografului Friedrich Schwantz, alături de satele Scăpău şi Tismana. Satul Dunărea Mică, numit iniţial Batoţi-Moşneni, a fost înfiinţat la începutul secolului 18 prin împroprietărirea ţăranilor cu pământ, numit ulterior Batoţi-Atârnaţi (în perioada 1892-1912), Atârnaţii de Jos (1912-1925), Atârnaţi (1925-1964) şi Dunărea Mică (de la 1 ianuarie 1965); satul Bistreţu a fost înfiinţat în anii 1896-1897 în urma împroprietăririi însurăţeilor cu câte 5 ha de pământ pentru fiecare cap de familie, iar satul Mileni, atestat documentar în anul 1780 a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Bistreţu, şi reînfiinţat în anul 2009. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, a comunei Devesel, alcatuită din satele Devesel (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Chilia (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Devesel), a comunei Batoţi, compusă din satele Batoţi (reşedinţa comunei omonime), Atârnaţi şi Tismana, a comunei Scăpău cu satele Scăpău (reşedinţa comunei omonime) şi Securicea (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Scăpău), iar satul Bistreţu se afla, în anul 1931, în componenţa comunei Burila-Mică (sic!). Configuraţia actuală a comunei Devesel datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Devesel se află biserica “Sfântul Nicolae”, construită în perioada 1905-1912 (sfinţită la 30 septembrie 1912) pe locul uneia care datá din anul 1865; în satul Batoţi există o biserică ortodoxă, cu hramul “Sfântul Nicolae” (21 m lungime, 8 m lăţime şi 16 m înălţime), zidită din cărămidă pe fundaţie din piatră, în anii 1901-1907 (pe locul uneia din lemn care datá din anul 1777), sub coordonarea inginerului Gianni (Ioan) Bellini. Biserica nu are turle, ci doar un turn-clopotniţă, de formă pătrată, plasat pe pronoas. În satul Dunărea Mică este biserica „Sfântul Gheorghe” (15 m lungime, 10 m lăţime, 12 m înălţime), zidită din cărămidă, pictată de Vasile Dumitrescu, renovată în anul 1975 şi declarată monument istoric în anul 2010. În satul Scăpău există biserica “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anii 1900-1906, restaurată în perioada 2011-2017 şi sfinţită la 21 octombrie 2017, iar în satul Tismana este biserica “Naşterea Maicii Domnului” (12 m lungime, 4,50 m lăţime şi 8 m înălţime), amplasată şi adaptată pentru noua destinaţie în clădirea fostei Primării, renovată în anul 1999, pictată în anul 2004 de Dan Cârjoi şi sfintiţă în anul 2007. În satul Mileni, menţionat documentar, prima oară, în anul 1780, cu numele Strinii-Devesel (probabil Străinii-Devesel), desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Bistreţu şi reînfiinţat în anul 2009, se află biserica “Sfântul Nicolae”, zidită în 1864 pe locul uneia din lemn care datá din anul 1687 (sau 1787). Biserica este dominată de o turlă mare, ocotgonală, plasată pe pronaos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, flancată la stânga şi la dreapta, de două turle mai mici, gemene, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor deschis, sprijinit de patru stâlpi pătraţi, terminaţi la partea superioară cu arcade ample, în acoladă. În comuna Devesel se aflã o porţiune din Rezervaţia avifaunisticã Blahniţa → Blahniţa, Râul ~, Capitolul Hidrografie/Râuri, litera B.

DEVESELU, comună în partea central-sudică a judeţului Olt, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Romanaţi, la 91-132 m altitudine, pe pâraiele Deveselu, Redişoara şi Pârliţi, la 48 km Sud de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt, şi 8 km Sud Est de municipiul Caracal; 3 143 loc. (1 ian. 2019): 1 567 de sex masc. şi 1 576 fem. Staţie de cale ferată pe linia Slatina – Piatra-Olt – Caracal – Corabia, inaugurată la 1 aprilie 1887. Exploatări de nisip şi pietriş. Produse chimice. Confecţii metalice. Morărit şi panificaţie. Ferme de creştere a bovinelor şi păsărilor. Apicultură. Culturi de cereale şi plante tehnice. Cămin Cultural şi bibliotecă publică (în satul Deveselu). La 2 mai 2011, Consiliul Superior de Apărare a Țării (CSAT) a aprobat instalarea pe teritoriul României, respectiv la Deveselu, a unei instalaţii terestre de lansare a rachetelor SM-3 de către Statele Unite ale Americii/NATO pentru protejarea zonei de Sud-Sud Est a Europei împotriva unui eventual atac cu rachete iraniene cu rază scurtă şi intermediară de acţiune. Acest sistem este dotat cu trei baterii cu câte 24 de rachete balistice SM-3, deservite de circa 200 până la 500 de soldaţi americani permanenţi în aceasta bază aeriană. Lucrările de construcţie a Bazei militare americane/NATO de la Deveselu au fost efectuate în perioada 28 octombrie 2013 – 2015, iar scutul antirachetă a devenit operaţional la 11 mai 2016. În perimetrul comunei Deveselu au fost descoperite urmele unui castru roman, datând din secolele 2–3. Satul Deveselu apare menţionat documentar, prima oară, la 19 iunie 1537, într-un zapis al Domnului Țării Româneşti, Radu Paisie. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunei Deveselu, formată din satul cu acelaşi nume, cu 775 de locuitori, precum şi a comunei Comanca, alcatuită din satul omonim, cu 1 214 locuitori (ambele în cadrul judeţului Romanaţi), iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa, separatã, a aceloraşi comune în judeţul Romanaţi, prima cu 1 057 de locuitori, adãpostiţi în 216 case, şi a doua cu 268 de case şi 1 313 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Deveselu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Deveselu se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în perioada 1905-1912, pe cheltuiala lui Constantin N. Mihail şi Maria Clony, precum şi ruinele conacului magistratului Ion Hagiescu-Mirişte, datând de la sfârşitul secolului 19, iar în satul Comanca există o biserică având acelaşi hram – “Sfântul Nicolae”, zidită în anii 1786-1798 şi refăcută în anul 1824. În ziua de sâmbătă, 5 iulie 2025, din cauza temperaturii ridicate a aerului (circa 40°C), în perimetrul satului Deveselu a izbucnit un incendiu de vegetaţie uscată, care a cuprins şi mai multe hectare cultivate cu grâu şi orz, distrugându-le complet.

DEZNA, comună în partea de Est-Nord Est a judeţului Arad, alcătuită din 5 sate, situată în regiunea de Sud a Depresiunii Moneasa, în zona de contact a Dealurilor Codru-Moma cu M-ţii Codru-Moma, la 310 m altitudine, la confluenţa râului Moneasa cu râul Sebiş, la 100 km Nord Est de municipiul Arad, reşedinţa judeţului Arad; 1 126 loc. (1 ian. 2019): 559 de sex masc. şi 567 fem. Exploatări de minereuri de fier (în satul Dezna), efectuate în perioada 1789-1912. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Producţie de maşini şi utilaje de folosinţă generală. Prelucrarea marmurei şi a laptelui. Creşterea bubalinelor, bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcilor şi păsărilor. Pomicultură. Apicultură. Două heleşteie piscicole. Sanatoriu pentru recuperarea bolnavilor cu afecţiuni neuromotorii (în satul Dezna), înfiinţat în anul 1981. Cămine Culturale în satele Dezna (în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică), Buhani, Laz, Neagra şi Slatina de Criş. În satul Buhani a fost înfiinţată (în anul 1791) prima şcoală românească.Tabără pentru tineret, inaugurată la 28 septembrie 2019 într-o clădire restaurată şi modernizată în anii 2017-2019. Centru de călărie (în satul Slatina de Criş), inaugurat în anul 2011. Echipă de dansuri popuare ”Junii Cetăţii Dezna”. Agroturism (pensiuni, vile, camping, motel, case particulare). În perimetrul comunei Dezna au fost descoperite vestigii din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Coţofeni (2500-1800 î.Hr.), precum şi obiecte de podoabă, monede de argint ş.a. datând din secolul 1 î.Hr. Satul Dezna apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1261, cu numele Villa Desna, apoi în anii 1318 (Deszni), 1387 (Deznye, ca posesie a familiei nobiliare Ștefan şi Ladislau Losonczy) şi în secolul 15 (1439) ca Centru feudal al unui Domeniu în care românii erau majoritari în toate cele 24 de sate care alcătuiau acest domeniu. În perioada 1566-1596, domeniul Dezna s-a aflat sub dominaţie otomană, apoi în proprietatea unor principi (1596-1658) şi din nou sub ocupaţie otomană (1658-1693 – an în care cetatea Deznei a fost distrusă de către turci) şi ulterior intrată sub stăpânire habsburgică (1693-1792), când domeniul Dezna a fost scos la vânzare, la 7 septembrie 1792, şi cumpărat de către farţii Tőrők în anul 1798 şi stăpânit de urmaşii acestora până în anul 1911. În timpul stăpânirii habsburgice, Dezna apare consemnată pe harta Josephină a comitatului Arad, întocmită în anii 1782-1785. Satul Buhani apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1441 cu numele Bohani, satul Laz atestat documentar în anul 1506 (Deznalaz), Neagra în 1553 (Kisfeketefalu) şi satul Slatina de Criş în 1506 (Mikoszlatina). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunelor Dezna, cu 1 006 locuitori, Buhani (416 locuitori), Laz (501 locuitori), Neagra (404 locuitori) şi Slatina de Criş (463 locuitori), în cadrul judeţului Arad, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa, separatã, a aceloraşi comune în judeţul Arad, respectiv Dezna, cu 936 locuitori, adăpostiţi în 268 de case, Buhani (105 case şi 414 locuitori), Laz (131 case cu 527 locuitori), Neagra (92 de case şi 389 locuitori) şi Slatina-de-Criş (sic!, cu 103 case şi 447 locuitori). Configuraţia actuală a comunei Dezna datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dezna, pe Dealul Ozoiu, la 375 m altitudine, există ruinele unei cetăţi de piatră, cu ziduri groase de 1,15 m grosime, dominată de un turn, construită la sfârşitul secolului 13 şi începutul secolului 14, cucerită în anul 1317 de oastea regelui Ungariei, Carol I Robert de Anjou, şi menţionată în anul 1318 ca cetate regală, care a figurat cu acest nume până în anul 1387, când a fost cedată fraţilor nobili, Ștefan şi Ladislau Losonczy, apoi stăpânită, succesiv, de mai mulţi principi (Gáspár Kornis, Gabriel Bethlen, Marcu Cercel, fiul Domnului Țării Româneşti, Petru Cercel), cucerită de turci în anul 1658 şi stăpânită până în anul 1693, când a fost distrusă de aceştia (vezi 19 rânduri mai sus). În satul Dezna se mai află ruinele cuptorului de topire a minereurilor de fier, care a funcţionat în perioada 1789-1912, un Castel construit în stil neoclasic, în prima jumătate a secolului 19, şi o biserică ortodoxă cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, construită din piatră, datând din secolul 17, cu adăugiri şi refaceri din anii 1769-1760 şi 1850 (când a fost adăugat pronaosul, deasupra căruia a fost înălţat Turnul-clopotniţă, de formă pătrată, masiv, luminat la partea superioară de patru ferestre). În perioada 1919-1956, la această biserică (azi, 2024, declarată monument istoric), a slujit ca preot Cornel Bodea, tatăl Corneliei Bodea (n. 8 aprilie 1916, Dezna – m. 28 aprilie 2010, Bucureşti), renumit istoric şi membru titular al Academiei Române. În satul Neagra există biserica ortodoxă cu hramul „Buna Vestire” (12 m lungime şi 6 m lăţime), datând din anul 1892, construită pe locul uneia din lemn, care datá din anul 1754 (biserica nu are picturi murale interioare). În satul Slatina de Criş este biserica ortodoxă cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” (15 m lungime şi 6 m lăţime), datând din anul 1896, reparată în anii 1976-1981, pictată în perioada 1984-1987 de către Angela Voiticeanu-Cărămidă din Arad şi sfinţită în anul 1987, construită pe locul uneia din lemn care datá din anul 1831, iar în satul Buhani există biserica ortodoxă cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, zidită în intervalul 2015-2022 şi sfinţită la 28 mai 2022.

DICHISENI, comună în extremitatea de Sud Est a României, în zona de Est-Sud Est a judeţului Călăraşi, alcătuită din 4 sate, situată în regiunea de Est a Câmpiei Bărăganului (parte componentă a Câmpiei Române), pe terasele şi în lunca de pe stânga braţului Borcea al fluviului Dunărea, la 20 m altitudine, la 18 km Nord Est de municipiul Călărasi, reşedinţa judeţului Ialomiţa; 1 775 loc. (1 ian. 2019): 903 de sex masc. şi 872 fem. Producţie de furnire şi panouri din lemn. Pescuit. Cherhana. Legumicultură; viticultură. Orezărie. Fond cinegetic. Cămine Culturale, în satele Dichiseni şi Coslogeni (acesta din urmă reabilitat şi modernizat în anii 2014-2016). Bibliotecă şcolară. În perimetrul satului Coslogeni, în punctele “Grădiştea Coslogeni” şi “La clinici” au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Hamangia (a doua jumătate a mileniului 5 î.Hr.), peste care s-a suprapus o aşezare fortificată, datând de la sfârşitul Epocii bronzului şi începutul Epocii fierului (bordeie, ceramică cu decor simplu), şi o necropolă de incineraţie din secolele 5-4 î.Hr., iar în punctul “Popina lui Ilie” au fost identificate vestigiile unei aşezări din secolele 13-11 î.Hr. La sfârşitul secolului 19, Dichiseni era o comună rurală în judeţul Ialomiţa, plasa Borcea, alcătuită din satele Dichiseni, Coslogeni, Satnoeni şi târlele (loc pe un câmp, neîmprejmuit, unde se odihnesc oile şi vacile aflate la pascut/stână) Mandache şi Putineiu. La acea dată, comuna Dichiseni avea 1 181 locuitori, trei biserici (câte una în fiecare sat) şi o şcoală mixtă (în satul Dichiseni). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dichiseni în acelaşi judeţ, dar în plasa Feteşti, alcătuită din satele Dichiseni, Brătieni, Coslogeni şi Satnoeni, cu o populatie de 2 178 locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dichiseni, formată din satele Dichiseni (reşedinţa comunei omonime), Brătieni, Coslogeni şi Sat-Noeni (sic!), cu 2 602 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa aceleiaşi comune în judeţul Ialomiţa, respectiv comuna Dichiseni, alcătuită din satele Dichiseni, Brătieni, Coslogeni şi Satnoeni (sic!), cu 604 case în care erau adăpostiţi 3 071 locuitori. În anii 1895-1898 a fost înfiinţat şi satul Brătieni (sat component al comunei Dichiseni) de către fraţii Constantin (Dinu) şi Vintilă Brătianu (oameni politici liberali) prin împroprietărirea cu pământ arabil a mai multor familii de ţărani veniţi din provinciile istorice Transilvania şi Oltenia şi din judeţele Brăila şi Buzău, în urma expropierii câtorva familii de moşieri – sat al cărui nume a fost schimbat, în anul 1952, în Libertatea, iar în anul 1977 a fost desfiinţat, locuitorii săi mutându-se în satele vecine, dar satul a continuat să figureze în nomenclatorul localităţilor din România. Satul Satnoeni a fost înfiinţat în anul 1840, cu numele Sat-Nou, pe moşia boierului Fulga, iar satul Coslogeni a fost întemeiat în a doua jumătate a secolului 19 prin unificarea cu catunul Scutelnici. Configuraţia actuală a comunei Dichiseni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Dichiseni a făcut parte din judeţul Ilfov. În satul Dichiseni se află biserica „Sfântul Nicolae”, zidită în anii 1875–1886, pe locul uneia din lemn care datá din anul 1805; în satul Coslogeni există o biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din secolul 19, iar în satul Satnoeni este biserica “Sfântul Nicolae” (26 m lungime şi 10 m lăţime), construită în perioada 9 iunie 1929 – 7 decembrie 1939, pictată în anii 1938-1939 de către Niţă Angelescu din comuna Cuza Vodă, judeţul Ialomiţa, şi sfinţită la 7 decembrie 1939. Biserica a suferit unele stricăciuni în timpul cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, fiind supusă unor consolidări şi reparaţii în anul 1943. Biserica din satul Satnoeni a mai fost supusă unor reparaţii capitale în anii 2005-2012, când a fost repictată de Nan Marian din municipiul Călăraşi şi resfinţită la 25 noiembrie 2012. În perimetrul fostului sat Libertatea (numit Brătieni până în anul 1952 şi desfiinţat în anul 1977) a existat o biserică, zidită în anii 1936-1942 (sfinţită la 26 octombrie 1942) prin osârdia preotului Nicolae Brebeanu, care a funcţionat ca filie a Parohiei Coslogeni până în anul 1977, când locuitorii satului Libertatea au fost strămutaţi în alte sate din cauza desfiinţării satului în acel an. O dată cu părăsirea satului de către locuitori, biserica a rămas nefolosită, degradându-se treptat. Astfel, în jurul acestei biserici, la 1 iunie 2000 a fost înfiinţată mănăstirea “Sfânta Treime”, a căror călugăriţe au recurs la repararea, restaurarea şi pictarea vechii biserici (în anii 2001-2003), căriea i-au atribuit hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, în apropierea căreia au construit un corp de chilii şi alte anexe gospodăreşti în anii 2003-2004. În vecinătatea satului Coslogeni există o cruce foarte veche, din piatră, pe care este încrustat anul 1620, numită de localnici “Crucea de leac” unde, în fiecare an, de-a lungul timpului, în ziua Sfântă a Izvorului Tămăduirii, s-au oficiat slujbe religioase la Izvorul făcător de minuni, captat într-o fântână. În anul 2003, în acest loc a fost înfiinţat Schitul “Izvorul Tămădurii”-Coslogeni, de călugări, cu o biserică din lemn, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, construită în anul 2006, în stil maramureşan, pictată de Nan Marian din muicipiul Călăraşi. Crucea de piatră din anul 1620 a fost inclusă în interiorul bisericii, străjuind, în partea stângă, uşa de intrare în Sfântul Altar. Schitul a fost ridicat la rang de mănăstire, cu obşte de călugări, în anul 2012, an în care a fost construit şi un corp de chilii.

DICULEŞTI, comună în extremitatea de Sud a judeţului Vâlcea, alcătuită din 4 sate, situată în zona Piemontului Olteţului, la 201 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Olteţ şi pe cele de pe stânga râului Cerna (afluent stâng al râului Olteţ), la 84 km Sud-Sud Vest de municipiul Râmnicu Vâlcea, reşedinţa judeţului Vâlcea; 1 946 loc. (1 ian. 2019): 984 de sex masc. şi 962 fem. Reşedinţa comunei Diculeşti este satul Băbeni-Olteţu. Prelucrarea primară a lemnului (produse de tâmplărie şi dulgherie). Fermă de creştere a păsărilor (în satul Budeşti). Produse de panificaţie. Producţie de ţuică (alcool) din prune şi corcoduşe. Pomicultură (meri, peri, pruni, caişi, corcoduşi ş.a.). Viticultură. Culturi de grâu, porumb, plante furajere ş.a. Cămin Cultural (în satul Băbeni-Olteţu). Bibliotecă publică. Centru de ţesături populare tradiţionale (aşternuturi de pat, feţe de masă şi ştergare cu motive geometrice şi florale ş.a.). Agroturism. În zonele apropiate de comuna Diculeşti au fost descoperite vestigii paleolitice, neolitice şi din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), iar în satul Băbeni-Olteţu au fost scoase la iveală mai multe morminte de înhumaţie datând din secolul 4 d.Hr. În secolul 13, perimetrul actual al comunei Diculeşti făcea parte din cnezatul lui Ioan, menţionat documentar în “Diploma Ioaniţilor” din anul 1247 (privilegiu acordat de către regele Bela al 4 lea al Ungariei, în anul 1247, cavalerilor ioaniţi instalaţi în zona Dunării de Jos). Satul Diculeşti apare menţionat documentar cu acest nume, prima oară, în anul 1625, într-un zapis al lui Alexandru Coconul, Domn al Țării Româneşti în anii 1623-1627, în care se aminteşte că “Zaharia logofătul din Băbeni a cumpărat moşia Preutese, jumătate din sat şi din funia (jumătate îngustă de moşie) Robotească de la Dobre, fiul lui Radu din Diculeşti“, iar în anul 1772 apare cu grafia Dicoleschti, în care exista o biserică pe Oltez (râul Olteţ, n.n.). Comuna Diculeşti a fost înfiinţată în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, intrată în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865 şi era alcătuită din satele Diculeşti şi Budeşti, iar în perioada 1 aprilie 1906-15 iulie 1908, comuna Diculeşti a fost desfiinţată, satele ei componente fiind înglobate în comuna Făureşti, numită atunci Băbeni-Făureşti. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Băbeni Olteţ (sic!), formată din satele Băbeni (reşedinţa comunei Băbeni Olteţ (sic!), Bârzani, Budeşti şi Diculeşti, cu o populaţie totală de 2 041 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Băbeni-Olteţ (sic!) în cadrul judeţului Vâlcea, alcătuită din satele Băbeni (reşedinţa comunei), Bârzani, Budeşti şi Diculeşti, cu o populaţie de 2 233 locuitori şi 551 de case. În septembrie 1950, numele comunei Băbeni-Olteţ a fost schimbată cu denumirea Diculeşti, la 17 februarie 1968, comuna Diculeşti a fost desfiinţată şi satele ei componente incluse în comuna Făureşti, iar în urma unui referendum din 15 aprilie 2004, comuna Diculeşti a fost reînfiinţată la 7 mai 2004 prin desprinderea satelor Diculeşti, Băbeni-Olteţu, Budeşti şi Colelia (sat înfiinţat în anul 1956) din comuna Făureşti, judeţul Vâlcea. Satul Băbeni-Olteţu apare menţionat documentar, prima oară, la 9 martie 1602, într-un document al Domnului Țării Româneşti, Radu Mihnea, prin care acesta întărea jupanilor Radu şi Petre satele, munţii, vinăricii, ţiganii şi jumătate din satul Băbeni”, iar într-un act din anul 1642 al lui Matei Basarab, Domn al Țării Româneşti, este amintit “paharnicul Iana din Băbeni”. Satul Bârsani apare în nomenclatorul localităţilor din anul 1863 şi din anul 1892 după care a dispărut şi apoi a reapărut cu grafia Bârzani, iar la 17 februarie 1968 a fost desfiinţat şi unificat cu satul Băbeni. Satul Budeşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1536 şi apoi în anul 1625, într-un document prin care Domnul Țării Româneşti, Alexandru Coconul, îi dăruia logofătului Zaharia “moşia de la Budeşti din funia (jumătate dintr-o moşie) Haraborească, partea lui Hondac a patra parte, şi de la Stoica şi Comăniţa”. În satul Diculeşti se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anul 1913, pe locul uneia mai vechi, şi restaurată în anul 1968, iar în satul Băbeni-Olteţu există biserica „Sfântul Nicolae”, zidită în anii 1777-1779, pe locul uneia din lemn care datá din anul 1770, pictată în 1812, reparată şi renovată în anii 1940 (după stricăciunile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter) şi 1969, declarată monument istoric. Biserica are un frumos pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, în torsadă, terminaţi la partea superioară cu arcade în acoladă. În satul Budeşti este biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1825 a vistiernicului Alexandru Diculescu, restaurată în anul 1931, azi (2024) declarată monument istoric.

DIDEŞTI, comună în partea de Nord Vest a judeţului Teleorman, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, la 106 m altitudine, pe valea râului Tecuci, afluent stâng al râului Vedea, la 53 km Nord Vest de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman; 1 128 loc (1 ian. 2019): 586 de sex masc. şi 542 fem. Producţie de mobilă, de amidon şi de produse din amidon. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Legumicultură. Apicultură (stupina Însurăţei). Ansambul de fluieraşi Dideşti. Cămin Cultural (în satul Dideşti) şi Biblioteca publică “Gala Galaction”. Expoziţia memorială “Gala Galaction” amenajată într-o casă cu trei camere, construită în anul 1978 pe cheltuiala locuitorilor comunei Dideşti, în faţa căreia se află bustul scriitorului Gala Galaction, realizat de sculptorul Doru Drăguşin, dezvelit la 20 iulie 2023. În perimetrul satului Însurăţei, pe malul stâng al râului Tecuci au fost descoperite fragmente de vase ceramice şi mai multe monede datând din a doua Epoca a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), iar în arealul satului Dideşti au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice, lucrate la roată, smălţuite, datând din Epoca feudală. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dideşti în cadrul judeţului Teleorman, alcătuită din satele Dideşti (reşedinţa comunei omonime), Nătărăi (denumirea până la 1 ianuarie 1965 a satului Satu Nou) şi Resfiraţi (sic! – vechea denumire, până la 1 ianuarie 1965 a satului Ceretul, sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dideşti), cu un total al populaţiei de 1 549 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dideşti în judeţul Teleorman, formată din satele Dideşti, Nătărăi şi Răsfirati (sic!), cu 1 949 de locuitori, adăpostiţi în 404 case. Configuraţia actuală a comunei Dideşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dideşti se află biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fostului schit Dideşti, abandonat de către călugări în anul 1865, construită în perioada 1705-1721 de logofătul Şerban Ştirbei şi pictată în anul 1936. Biserica are două turle mari, octogonale, una pe naos şi alta pe pronaos, luminate, fiecare, de câte opt ferestre, declarată monument istoric în anul 2015. Biserica posedă o cădelniţă din 20 august 1842. În satul Însurăţei există biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1830. În satul Dideşti s-a născut scriitorul Gala Galaction (n. 16 aprilie 1879 – m. 8 martie 1961, Bucureşti), pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu.

DIECI, comună în partea de Est a judeţului Arad, alcătuită din 5 sate, situată în Depresiunea Gurahonţ, la 167 m altitudine, la poalele Dealului Măgura Diecilor (741 m altitudine), parte componentă a Dealurilor Codru-Moma, pe dreapta râului Crişu Alb, la 19 km Sud de staţiunea balneoclimaterică Moneasa şi 105 km Nord Est de municipiul Arad, reşedinţa judeţului Arad; 1 463 loc. (1 ian. 2019): 736 de sex masc. şi 727 fem. Exploatări de balast şi de andezit. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului (ateliere de tâmplărie). Produse lactate. Culturi de grâu, porumb, orz, ovăz, plante furajere ş.a. Creşterea bovinelor, porcinelor, ovinelor, păsărilor şi cabalinelor. Pomicultură (meri, peri, pruni, piersici). Muzeu etnografic (în satul Revetiş), cu numeroase exponate de vase ceramice populare, obiecte de port popular (între care vestita şubă), blidare, lăzi de zestre, perne, ştergare, aşternuturi de pat cu motive populare în culorile roşu, galben şi albastru, furci de tors lâna, râşniţe ş.a. Cămine Culturale, în satele Dieci (cu o sală cu 280 de locuri şi una de 60 de locuri), Crocna (o sală cu 200 de locuri şi una cu 30 de locuri), Revetiş (o sală cu 100 de locuri) şi Roşia (o sală cu 30 de locuri). Agroturism. În perimetrul satului Dieci au fost descoperite trei tezaure monetare, din argint, cu piese emise în a doua jumătate a secolului 2 î.Hr. în oraşele-cetate greceşti Dyrrachium şi Apollonia. Primul tezaur, alcătuit din 171 de drahme, a fost descoperit în anul 1902, al doilea tezaur, compus din 349 de drahme, a fost descoperit în anul 1958, în locul numit Căsoaie, iar al treilea descoperit în anul 1969, în locul Măgurăneşti. Satul Dieci apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1439, apoi în anul 1613, iar în a doua jumătate a secolului 17 figura pe harta austriacă Josephină a Comitatului Arad, întocmită în anii 1782-1785. Satul Cociuba apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1219 cu numele Koczioba şi apoi în anul 1439, satul Crocna este atestat documentar în 1448 şi consemnat pe harta austriacă Josephină a Comitatului Arad, întocmită în anii 1782-1785, satul Roşia este menţionat documentar în anul 1553, iar satul Revetiş atestat documentar în perioada 1553-1561 şi consemnat pe harta austriacă Josephină a Comitatului Arad din anii 1782-1785, foaia 26. În prima jumătate a secolului 15 (1439) exista, în apropiere de Dieci, Centrul feudal al Domeniului Cetăţii Dezna, în care românii erau majoritari în toate cele 24 de sate care alcătuiau acest Domeniu, printre care se aflau şi satele Dieci şi Cocioba (Cociuba). În perioada 1566-1597, Domeniul feudal Dezna, cu satele lui componente, s-a aflat sub dominaţie otomană, apoi în proprietatea principelui Gáspár Kornis de Ruszka (24 aprilie 1597-1612), ulterior (1613-1619) în posesia principelului Gabriel Bethlen, acesta donând Domeniul Cetăţii Dezna, în anul 1619, lui Marcu Cercel, fiul Domnului Țării Româneşti, Petru Cercel, iar apoi a intrat din nou sub ocupaţie otomană (1658-1693 – an în care Cetatea Deznei a fost distrusă de către turci), iar ulterior s-a aflat sub stăpânire habsburgică, în perioada 1693-1792, când Domeniul Cetăţii Dezna a fost scos la vânzare, la 7 septembrie 1792, şi cumpărat (în 1798) de către fraţii Tőrők şi stăpânit de urmaşii acestora până în anul 1911. În timpul Primului Război Mondial, numeroşi bărbaţi ai satelor din zona comunei Dieci s-au jertfit pe câmpurile de luptă, iar la 1 Decembrie 1918, o mare parte din locuitorii acestor sate au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunelor Dieci, cu 1 150 de locuitori, Crocna (1004 locuitori), Revetiş cu satul component Cociuba (763 locuitori) şi Roşia (637 locuitori), în cadrul judeţului Arad, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Arad, a comunelor Dieci, cu 1 167 locuitori, adăpostiţi în 305 case, Crocna cu 237 de case şi 955 locuitori, Revetiş cu satul component Cociuba, cu 192 de case şi 748 locuitori, şi Roşia cu 154 de case si 603 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dieci datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În anii 1887, 1925, 1932, 1968, 1975, 1977, satele componente ale comunei Dieci au fost afectate de inundaţiile provocate de revărsările râului Crişu Alb. În satul Dieci se află biserica ortodoxă cu hramul “Buna Vestire”, construită în anii 1846-1850 pe locul uneia din lemn, cu acelaşi hram, care data din anul 1797 şi care a fost vândută, în anul 1852, locuitorilor din satul Berindia, comuna Buteni, judeţul Arad. Biserica din lemn din anul 1797 fusese construită pe locul alteia din lemn care data din anul 1692. În satul Revetiş există biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită din piatră, în anul 1890, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1818, în satul Crocna este biserica ortodoxă cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, zidită în anul 1894 pe locul uneia din lemn care data din anul 1860, iar în satul Roşia se află mănăstirea Roşia, de maici, înfiinţată în anii 1993-1995, cu biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită la sfârşitul secolului 19 (sfinţită în anul 1896) pe locul uneia din lemn care data din anul 1755.

DIMĂCHENI, comună în partea central-nord vestică a judeţului Botoşani, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Jijiei Superioare (parte componentă a Câmpiei Moldovei), pe dreapta râului Jijia, la 14 km Sud Est de municipiul Dorohoi şi la 26 km Nord-Nord Vest de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani; 1 357 loc. (1 ian. 2019): 683 de sex masc. şi 674 fem. Haltă de cale ferată (în satul Mateieni) pe linia Iaşi – Dorohoi (154 km), inaugurată în anul 1888. Morărit şi panificaţie. Cămin Cultural (în satul Dimăcheni). În august 2007, în perimetrul satului Recia-Verbia a fost descoperit, întâmplător, un topor-ciocan (106 mm lungime, 51 mm lăţime si 127 grame greutate), confecţionat dintr-o rocă de bazalt, datând din Neolitic, precum şi un tumul datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). În secolele trecute, pe o coastă din dreapta râului Jijia, în zona hotarului dintre satele Dimăcheni şi Corlăteni exista satul Verbia sau Verghia (azi Recia-Verbia, n.n.), menţionat documentar, prima oară, în anul 1437, care a dispărut din cauza unor războaie purtate pe teritoriul acestui sat, între care primul război, numit “Bătălia de la Verbia”, dintre Alexandru Lăpuşneanu (Domn al Moldovei în anii 1552-1561 şi 1564-1568) şi Despot-Vodă/Ioan Iacob Heraclid, de origine grec (Domn al Moldovei în anii 1561-1563) a avut loc în zilele de 17 şi 18 noiembrie 1561, în care, oastea Domnului Alexandru Lăpuşneanu (trădat de o mare parte a boierilor) a fost înfrântă, după o luptă înverşunată, de către armata lui Ioan Iacob Heraclid (Despot-Vodă), sprijinită de Habsburgi şi nobilimea protestantă polonă în frunte cu nobilul Albert Laski. După ocuparea Cetăţii Suceava, Despot-Vodă a fost uns Domn al Moldovei, obţinând recunoaşterea Porţii Otomane în martie 1562; al doilea război, care s-a desfăşurat pe teritoriul satului Verbia a avut loc la 6/16 mai 1600, în care oastea Ţării Româneşti, comandată de voievodul Mihai Viteazul, a înfrânt, la Verbia, resturile forţelor polono-moldoveneşti, alungându-l de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă şi punând stăpânire pe Moldova. În acest fel, Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea politică a celor trei Ţări Române, intitulându-se „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Într-un zapis din 5 martie 1487, Ștefan cel Mare, Domn al Moldovei în perioada 1457-1504, “întărea lui Ivanco Bârlici, adevărata slugă care îl slujeşte drept-credincios, şi surorii sale, Anuşca, dreapta lui ocină (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar, n.n.), satele Bârgăianii pe râul Moldova, şi Verbia pe râul Jijia, partea lui, şi satul Corlătenii”. Ulterior, Domnii care s-au succedat la tronul Moldovei au dăruit moşia satului Verbia diferiţilor slujitori ai lor sau unor mănăstiri. Satul Dimăcheni apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1552 cu numele Căcăceni, iar din anul 1849 poartă numele actual (Dimăcheni). La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1890, Dimăcheni era o comună rurală în judeţul Botoşani, plasa Coşula, formată din satele Dimăcheni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Mateieni, în care locuiau 274 de familii cu o populaţie totală de 940 de locuitori, avea două biserici, o şcoală, 730 ha pământ sătesc, 3 237 ha pământ arabil, 114 ha păduri, 21 de iazuri şi 12 pogoane (6 ha) cu viţă de vie. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa satelor Dimăcheni şi Matieni (sic!)/azi Mateieni (n.n.) în componenţa comunei Corlãteni, judeţul Dorohoi, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa satelor Dimãcheni şi Matieni (sic!) în componenţa comunei Corlãteni, judeţul Dorohoi. O dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a altor Decrete, satele Dimăcheni, Mateieni şi Recia-Verbia au rămas în componenţa comunei Corlăteni până la 17 iulie 2003, când în urma unui referendum popular, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 517 din 17 iulie 2003, satele Dimăcheni, Mateieni şi Recia-Verbia s-au desprins din comuna Corlăteni şi au format comuna de sine stătătoare Dimăcheni, alcătuită din satele Dimăcheni (reşedinţa comunei omonime), Mateieni şi Recia-Verbia, în cadrul judeţului Botoşani. În satul Dimăcheni se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, zidită din piatră şi cărămidă înainte de anul 1612, prin grija şi pe cheltuiala hatmanului Isak Balica, a soţilor Ioan şi Profira Dimachi şi a Elenei Docan (proprietara moşiei Matieni). Biserica nu are picturi murale interioare, iar Iconostasul, construit din lemn de tei, a fost pictat în anul 1834 de către Vasile Mihai. Biserica a fost supusă unor reparaţii în anii 1935, 1949, 1959, 2000, 2007 şi declarată monument istoric. În satul Recia-Verbia este biserica ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1980-1981, iar în satul Mateieni există biserica ortodoxă cu dublu hram – ”Sfinţii Trei Ierarhi” şi ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anul 1883 din cărămidă pe temelie de piatră pe cheltuiala spătarului Grigore Manole Varlaam pe locul uneia din lemn. Biserica a fost reparată în anii 2017-2019 şi resfinţită la 14 iulie 2019.

DIMITRIE CANTEMIR, comună în partea de Est a judeţului Vaslui, alcătuită din 5 sate, situată în zona de Nord a Depresiunii Elanului, la poalele de Nord Est ale Colinelor Fălciului, la 113-151 m altitudine, pe cursul superior al râului Elan, la confluenţa cu pârâul Cisla, la 57 km Sud Est de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 2 473 loc. (1 ian. 2019): 1 303 de sex masc. şi 1 170 fem. Reşedinţa comunei Dimitrie Cantemir este satul Hurdugi. Morărit. Presă de ulei comestibil. Fermă de creştere a bovinelor. Muzeu etnografic (în satul Grumezoaia), inaugurat în anul 1968, adăpostit într-o clădire din anul 1903. Centru Cultural (în satul Hurdugi), inaugurat în octombrie 2023. Pădure alcătuită din stejari multiseculari, în satul Grumezoaia, declarată rezervaţie forestieră. Pe teritoriul satului Hurdugi au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice din secolele 14-12 î.Hr., aparţinând Culturii materiale Noua, căni cu toartă, castroane, vase de provizii ş.a., datând din secolul 4 î.Hr., precum şi fragmente de vase ceramice din secolul 4 d.Hr. şi fusaiole din secolele 10-11. În perimetrul satului Grumezoaia au fost descoperite două râşniţe din piatră şi mai multe monede romane emise în timpul Împăratului Antonius Pius (138-161), iar în arealul satului Guşiţei au fost scoase la iveală borcane cu pereţii groşi, castroane, vase de provizii, lucrate la roată, datând din secolele 8-9. Satul Hurdugi apare menţionat documentar cu acest nume, prima oară, la 25 mai 1617, după ce anterior acestei date se numea Iteşti, iar satul Grumezoaia este atestat la 11 august 1445 într-un document semnat de Ștefan al II-lea (Domn al Moldovei în perioada 1 august 1442- 13 iulie 1447) prin care acesta dăruia lui Toader Gănescul un sat pe Ialan (râul Elan, n.n.), numit Grumăzeşti (uneori consemnat şi cu toponimul Ochiteşti). Satul Plotoneşti este menţionat documentar, prima oară, la 14 mai 1484, într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare (Domn al Moldovei în intervalul 12 august 1457 – 2 iulie 1504) prin care acesta “întărea lui Ion Parava şi Tatul Berivoescul o selişte (în Evul Mediu = locul pe care era aşezat un sat), anume Berivoeştii, pe râul Sărata, mai jos de Plotuneşti“. Satul Urlaţi a fost înfiinţat la 1 martie 1507 prin hrisovul Domnului Moldovei, Bogdan al III-lea, pe vetrele fostelor sate Silişteni, Plăvăteşti şi Măneşti, iar satul Guşiţei s-a format prin unificarea a două resturi ale satelor Handreşti (zis şi Ciocani) şi Vitoltii, menţionate documentar la 9 iunie 1490, iar la 14 mai 1740 un alt document aminteşte de satul “Handreşti” ce se chiamă Ciocani, zis şi Guşiţei. Comuna Hurdugi a fost înfiinţată în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, intrată în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Grumăzeşti în cadrul judeţului Fălciu, alcătuită din satele Hurdugi, Grumezoaia (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Plotoneşti şi Urlaţi, cu o populaţie de 3 291 locuitori, în timp ce satul Guşiţei se afla în componenţa comunei Vutcani, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941 reconfirma aceeaşi componenţă ca în anul 1931, în care comuna Grumezoaia avea 3 607 locuitori, adăpostiţi în 882 de case, iar satul Guşiţei se afla în componenţa comunei Vutcani. Configuraţia actuală a comunei Dimitrie Cantemir datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Până la 23 martie 1974, comuna Dimitrie Cantemir s-a numit Hurdugi. În satul Grumezoaia se află mănăstirea “Grumezoaia” sau „Dimitrie Cantemir” (de maici), iniţial un schit de călugări cu o biserică din lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1692 a lui Constantin Cantemir, Domn al Moldovei în perioada mai 1685 – 16 martei 1693, construită în apropierea satului Silişteni, aflat în posesia sa, pe locul unei biserici din lemn, care data din secolul 15, ridicată de către Stan Posatnicu, luptător în oastea Domnului Ștefan cel Mare. Până în anul 1802 a funcţionat ca schit de călugări, dată după care a devenit schit de maici. În urma unei epidemii de holeră din anul 1855, schitul de maici a încetat să mai funcţioneze, singura supravieţuitoare, maica Elisaveta Moldovanca, retrăgându-se la schitul Măgura din Bujoreni, iar biserica schitului fiind preluată de preotul paroh Mihail Rusu din satul Grumezoaia. Biserica veche, din lemn, cu hramul actual “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”/”Vovidenia”, a fost restaurată şi înfrumuseţată în anii 1996-1997, devenind paraclisul mănăstirii Grumezoaia. Biserica din lemn a fost pictată în frescă, în anii 2004-2006, de o echipă alcătuită din pictorii Constantin Buraciuc, Adrian Bornat, Teodora şi Costel Olărean din municipiul Rădăuţi şi sfinţită în anul 2006. Desfiinţată de autorităţile comuniste la 28 octombrie 1959, mănăstirea a fost reînfiinţată în anul 1997. În biserică sunt păstrate icoane valoroase, pictate în ulei pe lemn, pe piei de animale şi pe pânză, datând din secolele 17–18. Biserica nouă a mănăstirii Grumezoaia, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, a fost zidită în perioada 1997-2001, în stil bizantin, cu influenţe ale stilului arhitectural moldovenesc medieval. Picturile murale interioare au fost realizate în anii 2004-2006 de către Constantin Buraciuc şi echipa sa din municipiul Rădăuţi. Tot în perioada 1997-2001 au fost construite un corp de chilii, cu 20 de camere, clopotniţa şi zidul de incintă. În satul Hurdugi există biserica având dublu hram – “Sfinţii Ioachim şi Ana” şi “Sfântul Mucenic Iulian din Tars”, construită în perioada 2015-2023, pictată în anii 2020-2023 şi sfinţită la 9 septembrie 2023, iar în satul Urlaţi se află biserica având hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, zidită in anii 2020-2022 şi sfinţită la 29 mai 2022.

DIOSIG, comună în extremitatea de Nord Vest a României, în zona de Nord Vest a judeţului Bihor, la graniţa cu Ungaria, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Ierului, pe râul Ier, la 33 km Nord de municipiul Oradea, reşedinţa judeţului Bihor; 7 126 loc. (1 ian. 2019): 3 585 de sex masc. şi 3 541 fem. Haltă de cale ferată, pe linia Oradea – Diosig – Valea lui Mihai – Satu Mare, inaugurată în anul 1887. Producţie de ulei comestibil, de confecţii textile şi de încălţăminte. Produse alimentare. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ, de căpşuni etc. Vechi (secolul 14) şi renumit centru viticol şi de vinificaţie. Cramă. Școală de viticultură, înfiinţată în anul 1870, care a funcţionat o perioadă îndelungată (1920-1968) în Castelul Zichy. Două Cămine Culturale (în satul Diosig), cu 450 de locuri. Bibliotecă publică, adăpostită într-o aripă a Castelului Zichy (din anul 2014), cu peste 20 000 de volume. Muzeul Ecologic al Văii Ierului, adăpostit (după anul 1990) într-o aripă a Castelului Zichy. În perimetrul comunei Diosig a fost scos la iveală un tezaur de monede romane, republicane. Satul Diosig apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1278, cu numele Gyozeg, iar apoi consemnat în Registrul dijmelor papale din anii 1332-1337. În zona comunei Diosig, pe teritoriul satului Álmosd, pe valea pârâului Nyuzo a avut loc o bătălie, cunoscută ca Bătălia de la Diosig (pe fondul unei revolte a nobilimii din Transilvania împotriva lui Rudolf al II-lea, regele Ungariei în anii 1576-1605) în care Bocskay István, conducătorul revoltei antihabsburgice a înfrânt pe imperiali, fiind recunoscut ca principe al Transilvaniei, la 11/21 februarie 1605 şi apoi confirmat de Poarta Otomană ca rege al Ungariei în noiembrie 1605. Într-o conscripţie din anul 1665, aşezarea apare înscrisă sub forma “oraşul Diosig”, cu 293 de locuitori, adăpostiţi în 163 de case, care erau supuşi la plata unor impozite (haraci, bir) pe cereale, fructe, legume, animale ş.a. În anul 1673, turcii din Paşalacul Oradei au prădat aşezarea Diosig şi, tot ei, au jefuit-o în anul 1692, iar în 1693 a fost atacată şi jefuită de tătari. În anul 1686, Diosig a intrat sub dominaţia Imperiului Habsburgic, ca plătitor de impozite, iar în anul 1692, când făcea parte din Comitatul Bihor, apare consemnat într-o conscripţie camerală ca a doua localitate ca număr de locuitori, cu 201 gospodării, multe dintre ele cu vii scutite de impozite. În a doua jumătate a secolului 18, localitatea Diosig apare înscrisă pe harta austriacă Josephină a Comitatului Bihor, întocmită în perioada 1782-1785, iar în anul 1795 se menţionează existenţa unei imprimerii (tiparniţă) la Diosig. De-a lungul secolelor, moşia Diosig s-a aflat în posesia succesivă a mai multor proprietari, printre care şi contele Zichy Ferenc, care a stăpânit-o din anul 1870, când a preluat şi un castel care data din anul 1704. De-a lungul existenţei sale, satul Diosig a avut mai multe grafii: Diószeg, Ér-Diószeg, Mezö-Diószeg, Bihar-Diószeg (în anul 1910) şi Diosig (din 1 ianuarie 1926). Satul Ianca apare menţionat documentar, prima oară, în perioada 1291-1294, iar în anul 1692 era consemnat, cu patru iobagi, într-o conscripţie. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Diosig, iar conform Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a altor Decrete, comuna Diosig, aflată în cadrul judeţului Bihor, era alcătuită din satele Diosig, Ianca, Mihai Bravu, Roşiori şi Vaida. În urma unui referendum popular, care a avut loc în primavara anului 2003, satele Roşiori, Mihai Bravu şi Vaida s-au desprins din comuna Diosig şi au format o comuna de sine stătătoare, cu numele Roşiori, declarată ca atare la 23 aprilie 2003. În satul Diosig se află o biserică reformat-calvină, construită în anii 1604-1609, renovată în anul 1667, cu unele refaceri din 1864 şi reparaţii din 1926. Biserica posedă o orgă, instalată în anul 1851 şi reparată în 1924. Alte obiective din satul Diosig: biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anii 1938-1940 pe locul uneia din lemn care data din anul 1781, pictată în 1988-1989 de Marcel Humă din oraşul Târgu-Neamţ; biserica romano-catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină, construită în cursul anului 1936, sfintită la 8 decembrie 1936 şi renovată în anii 2000; castelul „Zichy”, construit în perioada 1701-1704, în stil neoclasic, pe cheltuiala generalului Johann Franz Grünfeld şi intrat în posesia contelui Zichy Ferenc în anul 1870, în prezent (2024) parţial renovat şi declarat monument istoric. Parcul dendrologic al castelului a fost reabilitat prin planarea mai multor copaci şi arbuşti, a 600 de plante perene ş.a. Castelul găzduieşte Muzeul Ecologic al Văii Ierului, Biblioteca publica (din anul 2014) şi un laborator horticol, iar în perioada 1870-1968 a funcţionat Școala de viticultură, după care a fost sediul Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) până prin anii ’90 ai secolului 20. Capela castelului a fost folosită de comunitatea romano-catolică până în anul 1930. În anul 1920, Zichy Tivadar, unul dintre urmaşii familiei Zichy, a cedat castelul statului român, cu condiţia ca acesta să fie destinat Școlii de viticultură; casa grofului Széchenyi István, în care a locuit în anii 1820-1825; bustul lui Kossuth Lajos, realizat în bronz de Gerenday Béla şi dezvelit în anul 1896; bustul lui Bocskay István, operă a unui necunoscut, dezvelit în anul 2004.

DIOŞTI, comună în extremitatea de Est-Sud Est a judeţului Dolj, la hotarul cu judeţul Olt, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Romanaţi, la 138 m altitudine, în zona de izvor a râului Gologan, la 41 km Sud Est de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj, şi la 14 km Vest de municipiul Caracal; 2 902 loc. (1 ian. 2019): 1 447 de sex masc. şi 1 455 fem. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ etc. Complex avicol. Cămin Cultural, construit în anii 1938-1940. Bibliotecă publică. În perimetrul comunei Dioşti au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), mai multe monede romane emise în anul 69 d.Hr. şi un cimitir de înhumaţie daco-roman, cu 108 morminte, datând din anul 100 d.Hr., suprapus de un cimitir medieval. Satul Dioşti apare menţionat documentar, prima oară, la 12 septembrie 1570, într-o scrisoare a banului Craiovei, jupan Dragomir, către fiul său Pătru, în care se vorbeşte despre “Vladislav din Deoşti“, iar în anul 1722 apare înscris pe o hartă austriacă. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Romanaţi, a comunelor Dioşti, alcătuită din satul omonim, cu 1 722 locuitori, Ciocăneşti, formată din satul cu acelaşi nume, cu 776 locuitori, şi Radomiru (sic!), constituită din satul cu acelaşi nume şi din satul Vijuleşti (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Radomir din comuna Dioşti, judeţul Dolj) cu un total al populaţiei de 1 102 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa, separată, în cadrul judeţului Romanaţi a comunelor Dioşti, cu 400 de case şi 1 803 locuitori, Ciocăneşti, cu 207 case şi 916 locuitori, şi Radomiru (sic!) împreună cu satul Vijuleşti (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Radomir din comuna Dioşti, judeţul Dolj), cu 1 196 locuitori, adăpostiţi în 276 de case. Configuraţia actuală a comunei Dioşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În ziua de vineri, 1 aprilie 1938, satul Dioşti a fost distrus, aproape în totalitate, de un violent incendiu provocat de joaca unor copii nesupravegheaţi în timp ce părinţii lor erau plecaţi la muncile agricole. Incendiul a fost intensificat de un vânt puternic care a făcut ca focul să se propage cu repeziciune la majoritatea gospodăriilor din sat. Ulterior, 28 de case şi alte clădiri publice au fost reconstruite imediat cu ajutorul fondurilor Fundaţiei Regale oferite de Regele României, Carol al II-lea, după un proiect întocmit de savantul Dimitrie Gusti (întemeietorul Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti, care azi îi poartă numele) sub supravegherea acestuia şi a sociologului Gheorghe Focşa. În afară de cele 28 de case au mai fost reconstruite clădirile Primăriei, Bisericii, Școlii, Postului de Jandarmi, Căminului Cultural ş.a., iar câteva din casele care nu au fost afectate de incendiu au fost demontate, transportate şi reasamblate în cadrul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti. În satul Dioşti se află biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi “Sfântul Mare Mucenic Mina”, construită în anii 1866–1868, refăcută în anul 1925, mistuită de incendiul din 1 aprilie 1938 şi reconstruită parţial în anii 1938-1940, lucrările fiind întrerupte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi reluate în anii ’70 ai secolului 20 şi sfinţită în anul 1980. Biserica a fost restaurată şi pictată în anii 2009-2012. În satul Radomir se află biserica „Sfântul Gheorghe”, construită în anul 1815 prin strădania lui Hagi Maciu şi reparată în 1897–1898 şi în 1937, azi (2024) declarată monument istoric, iar în satul Ciocăneşti există un han din secolul 19 şi biserica având dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii 40 de Mucenici”, datând din anul 1910. Sâmbătă 2 august 2014, turla bisericii a luat foc de la un fulger, stins de pompieri şi refăcută ulterior. În perimetrele satelor Radomir din comuna Dioşti şi Grozăveşti din comuna învecinată Drăghiceni, judeţul Olt se află Pădurea Radomir, extinsă pe o suprafaţă de 1 244,40 ha, declarată rezervaţie forestieră şi arie de protecţie specială avifaunistică, înfiinţată la 5 octombrie 2011. Această pădure de foioase şi zona ei limitrofă, cu numeroase râuri, mlaştini, păşuni, culturi agricole ş.a., constituie un mediu natural propice, în cadrul căruia o mare varietate de animale şi păsări găsesc condiţii optime de hrană şi de adăpost. Aici cuibăresc o mare diversitate de păsări, aflate sub observaţie şi conservare, printre care ciuful de pădure (Asio otus), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cucul (Cuculus canorus), florinetele (Carduelis chloris), vânturelul roşu (Falco tinnunculus), ciocănitoarea de stejar (Leiopicus medius), turturica (Streptopelia turtur), pupăza (Upupa epops), prigoria (Merops apiaster), raţa roşie (Aythya nyroca), barza albă (Ciconia ciconia), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), egreta mică (Egretta garzetta), sticletele (Carduelis carduelis), codobatura galbenă (Motacilla flava) ş.a.

DITRĂU, comună în partea central-nordică a judeţului Harghita, alcătuită din 3 sate, situată în Depresiunea Giurgeu, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Giurgeu, la 740 m altitudine, pe râul Ditrău, la 71 km Nord-Nord Vest de municipiul Miercurea-Ciuc, reşedinţa judeţului Harghita; 5 860 loc. (1 ian. 2019): 2 916 de sex masc. şi 2 944 fem. Staţie de cale ferată, inaugurată în anul 1910 (în satul Ditrău), pe linia Târgu Mureş – Reghin – Deda – Bistra Mureşului – Răstoliţa – Andreneasa (tunel de 394 m lungime) – Topliţa – Gălăuţaş – Ditrău – Gheorgheni – Miercurea-Ciuc, construită în perioada 1905-1909. Nod rutier. Zăcăminte de minereuri şi sulfuri polimetalice. Exploatări de roci pentru construcţie. Producţie de încălţămine, de cherestea, de produse lactate, de produse de panificaţie, de patiserie, de cofetărie şi de băuturi răcoritoare. Morărit. Fermă de creştere a bovinelor. Culturi de cartofi. Cămin Cultural. Bibliotecă publică. Sală de sport. Satul Ditrău apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1567, satul Jolotca este amintit în documente în anul 1854, cu numele Orotva, iar satul Țengheler apare consemnat în statistici, prima oară, în anul 1956, dar în perioada de după anul 1996 s-a depopulat treptat, astfel încât, în anul 2023, în acest sat nu mai locuia nicio persoană. În anul 1617, în satul Ditrău a fost pusă în funcţiune prima moară de apă, în anul 1640 a fost inaugurată prima şcoală românească, iar în anul 1680, la Ditrău s-a stabilit o importantă comunitate de armeni. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Ditrău în cadrul judeţului Ciuc, formată din satul cu acelaşi nume. Configuraţia actuală a comunei Ditrău datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Ditrău se află biserica-cetate, romano-catolică, avand hramul „Sfânta Ecaterina din Alexandria”, construită în stil baroc, în anii 1546-1557, declarată monument istoric în anul 2010. Biserica a fost afectată parţial de un incendiu în anul 1714 şi refăcută ulterior, renovată la începutul secolului 20 şi în 1996. Biserica este dominată la faţadă de un turn pătrat, înalt de 35 m, luminat la partea superioară de patru ferestre. Tot în satul Ditrău există şi o biserică romano-catolică, mai nouă, cu hramul “Preasfânta Inimă a lui Iisus”, de mari dimensiuni (56 m lungime şi 23 m lăţime), construită în stil neogotic-eclectic, în anii 1908–1911, după planurile arhitectului Kiss István, întocmite în anul 1895, modificate şi completate ulterior de Dorszák Endre, iar construcţia bisericii a fost efectuată sub coordonarea antreprenorului Stefan Kladek din Subotica (Serbia), pe locul unei biserici care data dinainte de anul 1500 şi care fusese reconstruită în 1747 şi înconjurată de un zid de incintă construit în 1771. Biserica actuală este străjuită la faţadă de două turnuri pătrate, gemene, de 75 m înălţime fiecare, terminate la partea superioară cu câte un coif înalt, mărginit la cele patru colţuri de câte patru coifuleţe. Biserica posedă numeroase ferestre cu frumoase vitralii, realizate de Miksa Róth, pictruile altarului au fost executate de Erik Paulai din Italia, iar amvonul şi băncile realizate de Thék Endre din Budapesta. Biserica a fost restaurată în anii 2007-2013. Orga bisericii a fost construită în anul 1913 de către Otto Rieger din Budapesta.

Biserica Preasfânta Inimă a lui Iisus (comuna Ditrău, jud. Harghita) — Aspect din interiorul bisericii “Preasfânta Inimă a lui Iisus” din satul Ditrău, comuna Ditrău, judeţul Harghita (Photo by Laura Irimia on Unsplash)

DOBA, comună în extremitatea de Nord Vest a României, alcătuită din 5 sate, situată în partea de Vest-Sud Vest a judeţului Satu Mare, în Câmpia Someşului, la 115 m altitudine, la Nord de râul Homorodu Vechi, la circa 2 km de graniţa cu Ungaria (satul Traian) şi la 15 km Sud Vest de municipiul Satu Mare, reşedinţa judeţului Satu Mare; 3 035 loc. (1 ian. 2019): 1 489 de sex masc. şi 1 546 fem. Producţie de palincă. Ateliere de tâmplărie, dulgherie, vopsitorie, zugrăveli ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor. Culturi de cereale. Pomicultură. Cămine Culturale în fiecare sat. Bibliotecă publică (peste 10 000 de volume). Bază sportivă (în satul Doba), recent modernizată. Centru de informare turistică (în satul Doba). Agroturism (pensiuni, case particulare). Poieni cu narcise şi cu lalele pestriţe. Satul Doba apare menţionat documentar, prima oară în anul 1241, în legătură cu marea invazie mongolă care a jefuit acest sat, apoi, în jurul anului 1323 apare consemnat ca sat mic lângă Kraszna, cu numele Homorod-Dob, în perioada 1400-1500 figura în documente cu grafia Kraszna-Dob şi Balkan-Dob, iar în anul 1711 cu numele Szamos-Dob. Satul Boghiş este menţionat în documentele anilor 1322-1328, satele Dacia şi Paulian au fost înfiinţate la începutul anilor ’50 ai secolului 20 şi consemnate în statistici, prima oară, în anul 1954, iar satul Traian a fost înfiinţat în anii 1921-1926, cu numele Principele Mihai, pe terenurile obţinute din expropierea moşierului O. Schwartz, fiecare cap de familie stabilit aici fiind împroprietărit cu cate 16 iugare de pământ arabil (circa 9,24 ha) şi un loc de casă, aceştia urmând sa plătească statului român contravaloarea acestor terenuri în cursul mai multor ani. Numele satului Principele Mihai a fost schimbat în Traian în anul 1950. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Satu Mare, a comunelor Boghiş, alcătuită din satul cu acelaşi nume, Doba, formată din satul omonim, şi Principele Mihai, constituită din satul cu acelaşi nume (numele satului a fost schimbat în Traian, în anul 1950). Configuraţia actuală a comunei Doba datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Doba se află biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anii 1946-1948 pe locul unei biserici construite anii 1800-1804, prin osârdia lui Grigore Dragoş, o biserică greco-catolică, ctitorie din anul 1854 a grofului Károlyi, şi o bisericã reformatã. Bisericile cu acelaşi hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în satele Boghiş (construitã în anii 1854-1858 de comunitatea greco-catolicã şi preluatã de cultul creştin ortodox în anul 1948) şi Traian (ziditã în anii 1931-1936 de comunitatea greco-catolicã şi preluatã de cultul creştin-ortodox în anul 1948). În satul Dacia există biserica ortodoxã „Sfiinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã în perioada 1951-1956, iar în satul Paulian existã biserica “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în anii 1923-1938 de comunitatea greco-catolicã şi preluatã de cultul creştin ortodox în anul 1948. În satul Boghiş se aflã Complexul de agrement “La Stuf”, cu specific pescãresc.

DOBÂRCENI, comună în extremitatea de Nord Est a României, în zona de Est-Sud Est a judeţului Botoşani, alcătuită din 6 sate, situată în Câmpia Jijiei Superioare (parte a Podişului Moldovei), la 180 m altitudine, în arealul de izvor al pârâului Corogea, la 41 km Est-Nord Est de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani; 2 539 loc. (1 ian. 2019): 1 288 de sex masc. şi 1 251 fem. Nod rutier. Confecţii metalice. Produse lactate şi apicole. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Legumicultură; apicultură. Cămin Cultural şi bibliotecă publică (în satul Dobârceni). Parcul comunal “Elena Sturdza”, cu stejari multiseculari. În perimetrul comunei Dobârlau există o poiană cu lalele pestriţe, ocrotită de lege, precum şi o pădure (840 ha) situată în zona de Sud a satului Bivolari, alcătuită din gorun (Quercus petraea) în amestec cu ulm (Ulmus glabra), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata) şi salcâm (Robinia pseudoacacia) – parte componentă a trupului de pădure Guranda din comuna Durneşti, judeţului Botoşani -, declarată rezervaţie forestieră. În arealul satului Bivolari au fost descoperiţi patru dinari romani imperiali, din argint, emişi în timpul Împăratului roman Antoninus Pius (138-161 d.Hr.). Satul Dobârceni apare menţionat documentar, prima oară, la 15 octombrie 1427, şi apoi la 1 septembrie 1583, iar satul Brăteni apare consemnat în documente la 18 ianuarie 1617, 9 iunie 1639, 1 iunie 1655, 23 martie 1720 şi 10 august 1822, cu o şcoală inaugurată la 14 octombrie 1865. Tot la 15 octombrie 1427, este consemnat şi satul Cişmăneşti cu numele Șuşman, apoi la 7 mai 1546, 1 septembrie 1583 cu denumirea Șuşmăneşti, iar din anul 1803 cu toponimul actual (Cişmăneşti) – nume derivat de la numele propriu Șuşman. În perioada 1948-20 mai 1996, satul Brăteni a purtat numele Pădureni. La sfârşitul secolului 19 (respectiv în anul 1899), Dobârceni era o comună rurală, în plasa Ștefăneşti, alcătuită din satele Dobârceni şi Cişmăneşti, avea 981 de locuitori, o şcoală mixtă, înfiinţată în anul 1879, şi o biserică, iar satul Bivolari (numit în trecut Dolniceni) făcea parte din comuna Dângeni. În urma aplicării Legii agrare din 17 şi 30 iulie 1921, când au fost împroprietăriţi numeroşi ţărani cu pământ arabil, au fost înfiinţate satele Murguţa, inclus în comuna Ștefăneşti şi din 1950 arondat comunei Dobârceni, şi Livada, considerat iniţial ca un cătun al satului Dobârceni, iar din anul 1950 ca sat distinct în componenţa comunei Dobârceni. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunei Mihălăşeni, în cadrul judeţului Botoşani, alcătuită din satele Brăteni, Caraiman, Cişmăneşti, Mihălăşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Năstase, Păun, Sarată şi Slobozia-Silişteni, precum şi a comunei Durneşti, formată din satele Băhiceni, Bârsăneşti, Bivolari, Dobârceni şi Durneşti (reşedinţa comunei omonime). Configuraţia actuală a comunei Dobârceni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobârceni se află biserica veche, cu hramul “Sfinţii Voievozi”, ctitorie din anul 1800 a familiei Negri, care stăpânea moşia Dobârceni, reparată în anii 1879 şi 1897, iar alături de aceasta a fost zidită o biserică nouă, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în perioada 2016-2022 (sfinţită la 11 septembrie 2022). În satul Brăteni există conacul inginerului Carol Hynek, datând din secolul 19, declarat monument istoric, şi biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1812 pe cheltuiala hatmanului Costache Vora, refăcută din cărămidă pe temelie de piatră, în anul 1830, de Costache Fota, iar în satul Cişmăneşti este biserica “Sfânta Treime”, construită din cărămidă pe temelie de beton, în anii 1984-1988, sfinţită la 25 septembrie 1988, pe locul unei vechi biserici din lemn şi paiantă care data din anul 1624 şi menţionată documentar în anul 1772.

DOBÂRLĂU, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Covasna, alcătuită din 4 sate, situată în partea de Sud Est a Depresiunii Sfântu Gheorghe, la poalele de Nord Vest ale M-ţilor Siriu, la 557-640 m altitudine, pe pârâul Dobârlău şi pe cursul inferior al râului Tărlung, în zona de confluenţă cu Râul Negru (satul Lunca Mărcuşului), la 20 km Sud Est de municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna ; 2 216 loc. (1 ian. 2019): 1 121 de sex masc. şi 1 095 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi a păsărilor. Muzeul etnografic “Maria” (în satul Dobârlău), adăpostit în casa ţărănească a lui Viorel Luca, cel care a colecţionat, de-a lungul timpului, peste 8 000 de obiecte vechi (război de ţesut, lăzi de zestre, instrumente muzicale populare, darac de pieptănat lâna, lămpi cu petrol, opinci, piuă (din anul 1700), uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare, căruţe vechi ş.a.). Continuatoarea lui Viorel Luca este nepoata sa, Maria Sabrina, care completează muzeul cu numeroase alte exponate adunate de la diferite persoane. Cămine Culturale (în satele Dobârlău şi Lunca Mărcuşului). Bibliotecă publică (în satul Dobârlău). Sală de sport. Părtii de schi şi de bob, însoţite de teleferice, telegondole, telescaune, teleski. Agroturism. Satul Dobârlău apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1750, cu numele Doborlo şi apoi în anii 1760 (Doberleu), 1769-1773 pe harta austriacă Josephină a Transilvaniei, 1820 (Dobârlău), 26 mai 1851 (Dobârlău). La sfârşitul secolului 19 (respectiv în anul 1899), Dobârlău era o comună rurală, alcătuită din satul cu acelaşi nume şi din cătunul Dobârlău-Vale (cătun care a evoluat sub această formă până în anul 1956 când a devenit sat de sine stătător cu numele Valea Dobârlăului în componenţa comunei Dobârlău. Satul Mărcuş apare consemnat documentar, prima oară, în anul 1505, cu numele Márkos, apoi în anul 1724, în perioada 1760-1782 cu denumirea Oláh Márkus (Mărcuşu Românesc), 1787 (Márku), 1854 (Marcos), iar Lunca Mărcuşului a fost cătun al satului Mărcuş până în anul 1954 când a devenit sat de sine stătător al comunei Dobârlău. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, a comunei Dobârlău, formată din satul cu acelaşi nume şi cãtunul Valea Dobârlãului, cu o populaţie totalã de 1 187 locuitori, precum şi a comunei Mãrcuş, alcãtuitã din satul omonim şi cãtunul Lunca-Mãrcuşului, cu 840 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfrima existenţa comunei Dobârlău, alcãtuitã din satul omonim şi cãtunele Valea-Dobârlãului şi Beştelec, cu 1 261 locuitori, adãpostiţi în 349 de case, precum şi a comunei Mãrcuş, formatã din satul cu acelaşi nume şi din cãtunul Lunca Mãrcuşului, cu 232 de case şi 978 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dobârlău datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobârlău se află o biserică ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (18 m lungime şi 8 m lăţime), construită din cărămidă, datând anul 1795, restaurată în anii 1883, 1920, 1964 şi pictată în anul 1965 de Veniamin Precup; în satul Valea Dobârlăului există biserica ortodoxă, din lemn, cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, costruită în anii 1977-1979, cu pereţii exteriori şi interiori tencuiţi, aceştia din urmă fiind pictaţi în tempera de Mircea Anuţei, biserica fiind sfnţită la 18 octombrie 1980, iar în satul Lunca Mărcuşului este biserica ortodoxă cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în perioada 1999-2005 după planurile arhitectului Virgil Florea din municipiul Sfântul Gheorghe. În satul Mărcuş se află mănăstirea Mărcuş (de maici), întemeiată în anul 1991, pe locul unui vechi schit ortodox, distrus la 13 iunie 1761 de generalul Adolph von Buccow (guvernatorul Transilvaniei) şi pe locul unei biserici, a unui paraclis şi a mai multor chilii construite de Suzana Comşa (mătuşa Serafimei Comşa, actuala stareţă a mănăstirii) în anii 1950–1952 şi demolate de autorităţile comuniste în anul 1973. Biserica mănăstirii Mărcuş, cu dublu hram – „Sfinţii Români” şi „Acoperământul Maicii Domnului”, corpul de chilii, cu parter şi etaj (în care există 12 chilii, chilia stareţei, bucătăria, sala de mese ş.a.), clopotniţa şi capela de vară au fost construite din cărămidă pe temelie de beton, în anii 1992–1995, prin osârdia stareţei Serafima Comşa, ajutată de maica Mihaela Simion, pe cheltuiala enoriaşilor din satele Dobârlău, Mărcuş şi satele învecinate. Picturile murale interioare ale bisericii au fost realizate de Ovidiu Preotescu. Complexul monahal adăposteşte (din anul 2001) orfelinatul „Sfânta Iustina”, care adoptă fetiţe orfane sau abandonate de către părinţi. Tot în satul Mărcuş se află şi biserica parohială cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită din cărămidă pe temelie de piatră, în anii 1860-1864, pe cheltuiala soţilor Elisei şi Chira Taras, renovată în anii 1912 şi 1947. Biserica a fost pictată în frescă, în anul 1957, de către Constantin Niţulescu din Bucureşti, ajutat fiul său, Vasile Niţulescu, şi de nepoţii săi, Teodor, Zaharia şi Ioan Badea. Biserica este dominată de un turn-clopotniţă de 18 m înălţime. Parohia Mărcuş posedă numeroase cărţi vechi, valoroase, printre care “Pravila de la Târgovişte” – culegere de legi tipărită la Târgovişte în anul 1652 (a doua cea mai veche Pravilă după cea de la Govora, tipărită în anul 1640) care conţine traducerea unor legiuiri bizantine, socotite a fi un îndreptar de credinţă şi un mijloc de apărare a credinţei ortodoxe împotriva influenţelor catolice şi reformat-calvine. Această Pravilă mai este cunsocută şi sub numele de “Îndreptarea legii cu Dumnezeu” sau “Pravila lui Matei Basarab”. Alte cărţi vechi aflate în posesia Parohiei Mărcuş sunt: Kiriacodromion (1801), Mineele din anii 1804-1805, Psaltirea din 1810, Penticostarul din 1841, Evanghelia din 1844 ş.a.

DOBRA, comună în partea de Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Titu, în lunca şi pe terasele de pe partea dreaptă a râului Ialomiţa (satul Dobra) şi pe cele de pe partea stângă ale aceluiaşi râu (satul Mărceşti), la 178 m altitudine, la 28 km Sud Est de municipiul Târgovişte, reşedinţa judeţului Dâmboviţa; 3 538 loc. (1 ian. 2019): 1 747 de sex masc. şi 1 791 fem. Nod rutier. Producţie de ambalaje din carton. Fabrică de cherestea. Ateliere de producere a uşilor şi ferestrelor. Moară pentru măcinat cereale (în satul Mărceşti). Culturi de grâu, porumb, orz, ovăz, floarea-soarelui, rapiţă ş.a. Legumicultură (roşii, ardei, varză, morcovi, ţelină ş.a.). Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Apicultură (Stupina Mărceşti). Cămine Culturale (în satele Dobra şi Mărceşti), consolidate, reparate şi modernizate în anul 2015 şi inaugurate la 13 decembrie 2015. Bibliotecă publică. In perimetrul satului Dobra, la 1,5 km Sud Est de sat, a fost descoperită o necropolă tumulară datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), iar la circa un km Sud Vest de satul Dobra, în punctul “Izvorul Crevedia” au fost scoase la iveală vestigiile unei aşezări din Epoca bronzului aparţinând Culturii materiale Tei (1900-1300 î.Hr.), ale unei aşezări din secolul 4 d.Hr. şi ale uneia din secolele 17-19. La sfârşitul secolului 19, Dobra era o comună rurală în cadrul judeţului Dâmboviţa, formată din satul cu acelaşi nume, avea 860 de locuitori, o şcoală şi o biserică, în timp ce satul Mărceşti, împreună cu satul Pâslari formau comuna Mărceşti, cu 1 231 locuitori, o şcoală şi o biserică. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dobra, alcătuită din satele Dobra şi Pâslari (acesta din urmă s-a desprins din comuna Mărceşti şi a fost înglobat în comuna Dobra), cu 1 871 locuitori, precum şi a comunei Mărceşti, formată din satul omonim, cu 1 486 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Dâmboviţa, a comunei Dobra, alcătuită din satele Dobra şi Pâslari, cu un total de 2 235 locuitori, şi a comunei Mărceşti, formată din satul omonim, cu 1 821 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Dâmboviţa a comunei Dobra cu satele Dobra şi Pâslari, cu 1 980 de locuitori adăpostiţi în 486 de case, iar comuna Mărceşti, formată din satul omonim avea 461 de case şi 2 088 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dobra datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, când comuna Mărceşti a fost desfiinţată şi înglobată în comuna Dobra. În satul Dobra se află biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1810 (repatată şi renovată în anul 1860), precum şi o biserică nouă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. În satul Mărceşti există biserica “Buna Vestire” datând din anul 1919.

DOBRA, comună în partea de Nord Vest a judeţului Hunedoara, alcătuită din 13 sate, situată în depresiunea omonimă, în zona de contact a teraselor de pe stânga râului Mureş cu prelungirile de Nord Vest ale M-ţilor Poiana Ruscăi, la 180-300 m altitudine, la confluenţa râului Dobra cu râul Mureş, la 32 km Vest de municipiul Deva, reşedinţa judeţului Hunedoara; 3 270 loc. (1 ian. 2019): 1 625 de sex masc. şi 1 645 fem. Haltă de cale ferată (în satul Dobra) pe linia Lugoj – Balinţ – Cliciova – Traian Vuia – Mănăştiur – Răchita – Făget – Margina – Coşteiu de Sus – Lăpugiu de Jos – Dobra – Ilia (83 km), inaugurată la 17 septembrie 1898. Exploatări de calcar (în satul Roşcani). Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Balastieră (în satul Dobra). Culturi de grâu, porumb, cartofi, legume ş.a. Pomicultură. Colectarea fructelor de pădure. Păstrăvărie (în satul Roşcani). Plantaţie de trandafiri (în satul Abucea). Pădurile seculare de pe valea râului Dobra şi a afluenţilor săi depăşesc suprafaţa de 15 000 de ha. Până în anul 1950, pe valea râului Dobra au funcţionat numeroase mori de apă. Satul Dobra apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1387 cu numele Iwfiw (Jófü), iar în a doua jumătate a secolului 18 figura pe harta austriacă Josephină, întocmită în anii 1769-1773 – hartă pe care mai existau înscrise şi satele Strigoanea (numit Bujoru de la 1 ianuarie 1965), Mihăieşti, Panc-Sălişte şi Roşcani. În perioada medievală, satul Dobra era un important centru comercial cu târguri renumite, iar până în secolul 19, în perimetrul satului Dobra a existat ruinele unei cetăţi, după care a dispărut treptat în urma extinderii terenurilor cultivate. În anul 1721, la Dobra a izbucnit o răscoală ţărănescă (cunoscută sub numele “Răscoala de la Dobra”), care a fost înăbuşită imediat de autorităţile habsburgice. La sfârşitul secolului 18, satul Dobra făcea parte din Regimentul I român de graniţă alături de o subunitate de cavalerie (husári), iar în anul 1891, Dobra era o comună rurală, cu 1 202 locuitori şi avea o şcoală, un Oficiu poştal, o biserică ş.a. În anul 1925, la Dobra funcţiona Institutul de credit “Grănicerul” (înfiinţat în anul 1898), banca “Orientul”, hotelul “La Husáriu” (în fosta cazarmă a husárilor), precum şi cinci magazine, o ceasornicărie, două ateliere de argintărie, o moară, două manufacturi, o fabrică de var, o brutărie ş.a. Satul Abucea este menţionat documentar, prima oară, în anul 1491 cu numele Habwcha (sau Habucha), iar în 1750 cu toponimul Abucsa. În anul 1491 mai apar consemnate documentar şi satele Lăpuşnic, Mihăieşti, Panc, Panc-Sălişte, Răduleşti, Roşcani, Stânceşti-Ohaba şi Strigoanea (numit Bujoru de la 1 ianuarie 1965); satul Stretea apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1484, iar satul Făgeţel în anul 1507. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Hunedoara a comunelor Abucea, Dobra, Făgeţel, Lăpuşnic, Mihăeşti (sic!), Panc, Panc-Selişte (sic!), Răduleşti, Roşcani, Stănceşti-Ohaba (sic!), Stretea şi Strigoanea (numit Bujoru de la 1 ianuarie 1965), fiecare comună alcătuită doar din satul cu acelaşi nume. Configuraţia actuală a comunei Dobra datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 precum şi a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobra se află o biserică romano-catolică, datând din anul 1776, o biserică ortodoxă cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, construită în anii 1812-1815, reparată şi renovată după incendiile din anii 1833 şi 1874, precum şi în anii 1924-1925, 1965, 1972-1973, 1981, 1986-1987. Biserica a fost pictată în anul 1869 de zugravul Gherdanovits din Lugoj, repictată în anul 1924 de Antoniu Steff şi din nou repictată în anii 1986-1988 de Cristian Corneanu din Hârşova. În satul Dobra mai există o clădire frumoasă a fostei Preturi, datând din secolul 19, declarată monument istoric, iar în satul Roşcani se află biserica ortodoxă cu hramul „Buna Vestire” (22,25 m lungime, la exterior, şi 8,65 m lăţime), ctitorie din secolul 15 a familiei nobiliare (cneziale) Caba, renovată în anul 1766, dominată de un Turn-clopotniţă de 23,19 m înălţime. În pronaosul bisericii există tabloul votiv al familie Caba, în costume specifice secolului 18 în Transilvania, iar sub naos a fost descoperită cripta cu rămăşiţele pământeşti ale unor persoane din familia Caba. Iconostasul este construit din zid şi acoperit cu picturi murale vechi, peste care, în ultimele decenii, au fost realizate picturi noi, neautorizate. Biserica prezintă frumoase ancadramente gotice. În satul Abucea există biserica din lemn cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din secolul 18, declarată monument istoric, şi biserica “Sfântul Ilie” zidită în anii 1997-1999 şi pictată în 1999 de Gheorghe Chemeciu din comuna Șoimuş, judeţul Hunedoara. Biserica este dominată de un Turn-clopotniţă de formă pătrată, plasat deasupra intrării în biserică, terminat la partea superioară cu un foişor deschis. În satul Răduleşti este biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, datând din anul 1733, refăcută în secolul 19, declarată monument istoric, dominată de un foişor deschis, de formă pătrată, susţinut de mai mulţi stâlpi din lemn, terminat la partea superioară cu un coif conic, înalt, iar în satul Stânceşti există biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, datând din secolul 18, declarată monument istoric. În satul satul Lăpuşnic există o biserică de zid cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în secolul 17, cu adăugiri şi picturi murale interioare din anii 1726-1728, repictată în anul 1817, renovată în anii 1842-1843, declarată monument istoric. În satul Mihăieşti este biserica ortodoxă cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din anul 1875, iar în satul Panc-Sălişte există biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anul 1922 pe locul unei vechi biserici din lemn, din anul 1733, renovată în anul 1998 şi 2007.

DOBRENI, comună în partea centrală a judeţului Neamţ, alcătuită din 3 sate, situată la contactul prelungirilor de Sud Est ale M-ţilor Stânişoara cu cele de Vest ale Subcarpaţilor Moldovei, în zona de Nord-Nord Vest a Depresiunii Cracău-Bistriţa, la 450 m altitudine, pe terasele de pe dreapta râului Cracău, la confluenţa râului Almaş cu râul Horaiţa, la 12 km Nord-Nord Est de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 1 798 loc. (1 ian. 2019): 878 de sex masc. şi 920 fem. Nod rutier. Zăcăminte de săruri de potasiu. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (inclusiv reparaţii de mobilier). Culturi de grâu, secară, porumb, orz, floarea-soarelui, rapiţă ş.a. Legumicultură (cartofi, varză, tomate, ardei ş.a.). Pomicultură (meri, pruni, cireşi, vişini, nuci, peri ş.a.). Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămin Cultural (în satul Dobreni), reabilitat şi modernizat. Bibliotecă publică (peste 10 000 de volume). Agroturism (pensiuni, case particulare). Pădure de mesteceni (Betula pendula), cunoscută cu numele “Pădurea de argint”, cu arbori plantaţi în perioada 1930-1940 pe o suprafaţă de 37 ha, situată la Sud de satul Dobreni, pe Dealul Pietricica, la 500 m altitudine, declarată Rezervaţie forestieră la 6 martie 2000. În perimetrul satului Căşăria, pe Dealul Matahuia, în punctul numit Corhana, au fost descoperite vestigiile a două aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.). Comuna Dobreni a fost înfiinţată în anul 1880 cu satele componente Dobreni, Livezi, Măşcăteşti, Prohal şi Țigăneşti, iar la sfârşitul seolului 19 (1896) era o comună rurală în cadrul judeţului Neamţ, alcătuită din satele Dobreni (reşedinţa comunei omonime), Almaş, Căşăria, Malu, Măşcăteşti, Negreşti şi Poiana Almaşului, avea 2 874 locuitori, adăpostiţi în 680 de case, şapte biserici (câte una în fiecare sat component) şi trei şcoli. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dobreni, în cadrul judeţului Neamţ, formată din satele Dobreni, Almaş, Căşăria, Malu, Negreşti, Poiana-Almaşului (sic!) şi Sărata-Pângăraţi (numit Sărata din anul 1931), cu 3 475 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, reconfirma existenţa comunei Dobreni în judeţul Neamţ, alcătuită din satele Dobreni, Almaş, Căşăria, Malu şi Sărata, cu un total de 2 334 locuitori, în timp ce satele Negreşti şi Poiana Almaşului (numit Poiana din anul 1931) s-au desprins atunci din comuna Dobreni şi au format comuna de sine stătătoare Negreşti, cu un total de 2 020 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna prezenţa comunei Dobreni în judeţul Neamţ, formată din satele Dobreni, Almaş, Căşăria, Malu şi Sărata, cu 2 460 de locuitori, adăpostiţi în 515 case, precum şi a comunei Negreşti, alcătuită din satele Negreşti şi Poiana, cu 2 423 locuitori şi 585 de case. Aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a altor Decrete, prevedea desfiinţarea satului Malu şi unificarea lui cu satul Dobreni, transferarea satului Almaş la comuna Gârcina, desfiinţarea comunei Negreşti şi satele ei componente (Negreşti şi Poiana) înglobate în comuna Dobreni. În urma unui referendum popular, la 25 martie 2005, satele Negreşti şi Poiana din componenţa comunei Dobreni s-au desprins din această comună şi au format comuna de sine stătătoare Negreşti, formată din satele Negreşti şi Poiana. Satul Dobreni apare menţionat documentar, prima oară, la 11 iulie 1428 într-un zapis semnat de Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruia mănăstirii Bistriţa 52 de biserici de mir şi biserici de mănăstiri, între care şi biserica de mir din satul Dobreni; satul Căşăria a fost menţionat documentar la 18 mai 1622 ca fiind format în apropierea satului Măşcăteşti (sat atestat documentar în anul 1662), acesta din urmă fiind desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Căşăria, iar satul Sărata, apare atestat documentar, prima oară, în anul 1712. În satul Dobreni se află biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din piatră, din anul 1830, a Luciei Kogălniceanu (fiica lui Mihail Kogălniceanu – om politic, istoric şi scriitor) şi a lui Leon-Bogdan Catargiu (fiul omului politic Lascăr Catargiu), sfinţită în anul 1880, cu adăugiri din anul 1950. Picturile murale interioare au fost realizate în frescă, în anii 1975-1977 de către I. Irimescu din municipiul Piatra-Neamţ, ajutat de ucenicii săi Gabor Mihai şi Mihai Chiuaru, iar catapeteasma, din lemn de tei, a fost pictată în a doua jumătate a secolului 19 de către Constantin Dimitrie Stahie (născut la Dobreni în anul 1844). Biserica a fost renovată în anii 1985-1986 şi 2007-2009 (când au fost spălate şi picturile murale interioare) şi resfinţită în anul 2010. Pridvorul, deschis, adăugat în anul 1950, este sprijinit pe patru stâlpi cilindrici, terminaţi la partea superioară cu arcade ample, iar Turnul-clopotniţă, de formă pătrată, plasat pe pronaos, luminat de patru ferestre terminate cu arcade, are la partea superioară o cupolă cu o cruce în vârf. În satul Sărata există biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anul 1752, din bârne de stejar pe temelie de piatră, cu pridvor şi Turn-clopotniţă pe pronaos, adăugate în anul 1933, şi declarată monument istoric, iar în satul Căşăria (de fapt pe teritoriul fostului sat Măşcăteşti, atestat documentar în anul 1662, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Căşăria) este biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anul 1832 de Bălaşa Catargiu pe locul unei vechi biserici din lemn, care data din a doua jumătate a secolului 17 (circa 1656). În naosul acestei biserici se află o piatră funerară pe care este înscris (cioplit) anul 1656. Biserica din lemn din satul Căşăria este declarată monument istoric.

DOBREŞTI, comună în partea de Est a judeţului Argeş, la limita cu judeţul Dâmboviţa, alcătuită din 2 sate, situată în zona Piemontului Cândeşti (parte componentă a Piemontului Getic), la 365-450 m altitudine, pe malurile râului Gârcinov (afluent stâng al râului Argeş), la 37 km Nord Est de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 1 759 loc. (1 ian. 2019): 880 de sex masc. şi 879 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Două fabrici de producere a sucurilor naturale din fructe. Două centre de colectare a fructelor. Ateliere de croitorie, de prelucrare a fierului forjat, de producere a termopanelor. Pomicultură (meri, pruni, peri, nuci ş.a.). Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor şi a păsărilor. Căminul Cultural “Ion Mihalache” a fost construit în anul 1947, în interiorul căruia se află în prezent şi sediul Primăriei. Bibliotecă publică, în satul Dobreşti, înfiinţată în anul 1947, azi (2024) cu peste 7 000 de volume. Corul mixt “Vraja” din satul Dobreşti a fost înfiinţat în anul 1902 de către Nicolae N. Șetraru. Târguri tradiţionale anuale în zilele de Joia Mare (după Sfintele Paşti), de “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (21 mai) şi de “Înălţarea Sfintei Cruci” (14 septembrie). În perimetrul satului Dobreşti au fost descoperite (în anul 1981) vestigii neolitice (topoate din piatră) şi monede daco-getice (imitaţii ale tetradrahmelor din timpul regelui Macedoniei, Filip al II-lea/359-336 î.Hr./, tatăl lui Alexandru cel Mare), iar în arealul satului Fureşti a fost identificat un tumul datând din Epoca bronzului, Cultura materială Tei (1900-1300 î.Hr.). La sfârşitul secolului 19 (1890), Dobreşti era o comună rurală în judeţul Muscel, formată din satele Dobreşti, Cercei, Fureşti şi Hăiteşti, avea 1 052 locuitori, adăpostiţi în 258 de case, cinci mori de apă, trei biserici şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dobreşti, formată din satele Dobreşti şi Fureşti, cu o populaţie totală de 1 596 locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, confirma existenţa separată, în cadrul judeţului Muscel, a comunei Dobreşti, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 1 120 de locuitori, precum şi a comunei Fureşti, formată din satul omonim, cu 518 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Muscel a comunei Dobreşti, cu 1 267 locuitori, adăpostiţi în 348 de case, precum şi a comunei Fureşti, cu 591 de locuitori şi 147 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobreşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Satul Dobreşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1384 ca proprietate a căpitanului de oşti Dobrici, de la care se presupune că şi-a luat numele. Actul de proprietate a fost semnat de Radu I Basarab, Domn al Țării Româneşti în anii 1377-1383 (tatăl Domnului Țării Româneşti, Mircea cel Bătran). Ulterior, satul Dobreşti mai apare consemnat într-un hrisov din 19 iulie 1498, semnat de Radu cel Mare, Domn al Țării Româneşti în perioada 1495-1508, prin care acesta întărea mănăstirii Râncăciov proprietatea asupra unor ocine (bucată de pămant stăpânită cu drept ereditar) din zona Dobreşti, precum şi în anul 1587, într-un act semnat de Mihnea Turcitul, Domn al Țării Româneşti în anii 1585-1591. Într-un recensământ din anul 1810 erau menţionate două sate separate – Dobreştii de Jos şi Dobreştii de Sus, fiecare cu câte o biserică şi cu un total al locuitorilor în cele două sate de 370 de persoane, adăpostite în 89 de case. Satul Fureşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1840 ca sat nou înfiinţat de panduri (ostaşi/soldaţi dintr-o oaste militară în secolele 18-19) căsătoriţi cu fetele din satele învecinate. În satul Dobreşti se află biserica „Înălţarea Domnului”, construită în anii 1865-1868 pe locul unei vechi biserici din lemn, situată pe moşia vornicului Radu Golescu, aflată atunci în stare de ruină. În anul 1902 i s-a adăugat pridvorul şi au fost realizate picturile murale interioare de către Ion Dogărescu din Rucăr, iar în anul 2010 biserica a fost restaurată. În satul Dobreşti se mai află Casa memorială a omului politic Ion Mihalache (1880), casele vechi din secolul 19, ale lui Gheorghe Marinescu, Badea Stancu şi Ion Dumitrăchescu, Monumentul eroilor din timpul Primului Război Mondial, realizat de N. Kaghiorghis, dezvelit în anul 1921, şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1924-1937 pe cheltuiala enoriaşilor şi a Ministerului Cultelor, sub supravegherea inginerului N. Malaxa, şi pictată în anul 1937 de Ion Dogărescu din Rucăr şi Vasile Blendea din Văleni, judeţul Dâmboiviţa. În satul Fureşti există biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în anii 1893-1894, cu pridvor adăugat în anul 1936 şi picturi murale interioare executate în anul 1894 de către Gheorghe Manu, restaurate în anul 1936.

DOBREŞTI, comună în partea central-sudică a judeţului Bihor, alcătuită din 8 sate, situată în depresiunea omonimă, în zona Dealurilor Pădurea Craiului, la poalele vestice ale M-ţilor Pădurea Craiului, pe cursul superior al pârâului Holod (afluent al râului Crişu Negru), la 51 km Sud Est de municipiul Oradea, reşedinţa judeţului Bihor; 5 397 loc. (1 ian. 2019); 2 734 de sex masc. şi 2 663 fem. Zăcăminte de bauxită. Exploatări de bauxită (în satul Luncasprie) în perioada 1964-2000, folosită de Întreprinderea de alumină din comuna Borş, judeţul Bihor, pentru obţinerea aluminei (în perioada 1962-2006, după care aceasta a încetat să mai funcţioneze). Exploatări de calcar. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului (mobilă pentru birouri). Producţie de confecţii şi de tricotaje (în satul Hidişel), de articole de voiaj, de marochinărie, de încălţăminte şi de palincă (băutură alcoolică), în satul Dobreşti. Produse de panificaţie, de cofetărie şi de patiserie. Culturi de grâu, porumb, orz, orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr, trifoi, lucernă ş.a. Pomicultură (meri, peri, pruni, cireşi, vişini, nuci, piersici). Colectarea ciuprcilor şi fructelor de pădure. Șase Cămine Culturale, în satele Dobreşti, Cornişeşti, Crânceşti, Hidişel, Luncasprie şi Topa de Sus. În perimetrul satului Luncasprie, în peştera Izbucul Topliţei, au fost descoperite vestigii de la începutul Epocii bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), printre care 15 vase din lut, nealterate, două topoare din bronz, unelte din piatră, cioplite, mărgele, schelete umane ş.a. Satul Dobreşti apare menţionat documentar, prima oară, la 21 septembrie 1508 – an în care mai sunt menţionate şi satele Cornişeşti (numit Cârpeştii-Mari până la 1 ianuarie 1965), Crânceşti şi Hidişel. Satul Topa de Jos este atestat documentar în anul 1326, Topa de Sus în anul 1528, satul Luncasprie în anul 1692, iar satul Răcaş apare consemnat în statistici, prima oară, în anul 1954. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, în cadrul judeţului Bihor, a şapte comune, fiecare alcătuită din satul cu acelaşi nume, respectiv comunele Cârpeştii-Mari (sic!), numit Cornişeşti de la 1 ianuarie 1965, cu 547 locuitori, Crânceşti (677 locuitori), Dobreşti (1 130 locuitori), Hidişel (772 locuitori), Luncasprie (852 locuitori), Topa-de-Jos (471 locuitori) şi Topa-de-Sus (864 locuitori), iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune ca în anul 1931. Configuraţia actuală a comunei Dobreşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Luncasprie se află biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită din bârne de stejar în anul 1725, pe locul alteia care data din anul 1625, pictată în anul 1769 şi cu pereţii exteriori şi interiori acoperiţi cu tencuială în anii 1935-1936, picturile pereţilor interiori fiind acoperite cu tencuială. Biserica a fost declarată monument istoric în anul 2015. În satul Topa de Jos există biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1756, dominată de un Turn-clopotniţă de formă pătrată, luminat la partea superioară de câte o pereche de ferestre pe fiecare perete, turnul fiind acoperit cu un coif înalt, terminat cu o cruce în vârf. Biserica a fost declarată monument istoric în anul 2015. În satul Dobreşti există biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită din bârne de stejar, în anul 1832, cu pereţii interiori zugrăviţi în alb şi cei exteriori tencuiţi, iar Iconostasul construit din lemn de tei şi pictat în anul 1852 de Ion Zaicu. Biserica a fost reparată în anii 1929 şi 1989. În perimetrul satului Luncasprie se află peştera Izbucul Topliţei cu 315 m de galerii explorate până în prezent (2024), unele dintre ele inundate, din care 110 m de galerii pot fi parcurse pe uscat. În amonte de satul Luncasprie se află lacul de acumulare Vida, realizat pe cursul superior al pârâului Holod (numit local Vida) cu scop de agrement. Barajul, construit în anrocamente, are 10 m înălţime şi 70 m lungime la coronament, iar lacul creat în spatele acestui baraj are circa 2 km lungime, o suprafaţă de 6 ha şi un volum de apă de 0,4 milioane m³ şi intrat în circuitul turistic în anul 1967. În timpul viiturilor, evacuarea excesului de apă din acest lac se face pe baza unui deversor de tip pâlnie. Anterior, pe locul acestui lac a funcţionat o moară de apă, numită Moara lui Lioliu.

Lacul Vida-Dobreşti (satul Luncasprie, comuna Dobreşti, jud. Bihor) — Imagine asupra unei porţiuni din lacul Vida din satul Luncasprie, comuna Dobreşti, judeţul Bihor (4 noiembrie 2022) (Photo by iuliu illes on Unsplash)

DOBREŞTI, comună în partea de Sud Est a judeţului Dolj, alcătuită din 5 sate, situată în zona de Sud a Câmpiei Romanaţi, la 74 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga cursului superior al râului Jieţ (fost curs al râului Jiu), afluent stâng al fluviului Dunărea, la 57 km Sud-Sud Est de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 2 301 loc. (1 ian. 2019): 1 164 de sex masc. şi 1 137 fem. Nod rutier. Prelucrarea primară a lemnului. Morărit. Fermă de creştere a porcinelor. Legumicultură. În septembrie 2022, Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei (ANRE) a aprobat înfiinţarea unui parc fotovoltaic pe teritoriul satului Căciulăteşti, cu o putere instalată de circa 3 MW. În perimetrul comunei Dobreşti există o pădure de chiparoşi de baltă (Taxodium distichum – un conifer decorativ) cu exemplare aduse din Florida (S.U.A.) de către boierul Ion Căletzeanu şi plantate la începutul anilor ’40 ai secolului 20. Tot în comuna Dobreşti se află şi balta Dobreşti folosită ca domeniu de pescuit (crap, şalău, caras, biban, păstrăv ş.a.). Pe teritoriul satului Căciulăteşti au fost identificate vestigiile unei cetăţi datând din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Verbicioara (1900-1100 î.Hr.). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Dolj, a comunei Dobreşti, alcătuită din satele Dobreşti, cu 450 locuitori, Giorocelu (sic!), cu 371 locuitori, Murta, cu 482 locuitori, şi Toceni (reşedinţa comunei Dobreşti) cu 532 locuitori, precum şi a comunei Căciulăteşti, formată din satul cu acelaşi nume, cu 654 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune ca în anul 1931, iar Configuraţia actuală a comunei Dobreşti, alcătuită din satele Dobreşti (reşedinţa comunei omonime), Căciulăteşti, Georocel, Murta şi Toceni, datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Murta se află biserica având hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”/”Vovidenia”, construită în anii 1839–1845, şi refăcută în anul 1894, iar în satul Căciulăteşti se află ruinele fostului schit Zdrelea (Jdrelea)-Roaba, cu biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, ctitorie de la sfârşitul secolului 15, probabil, a boierilor Craioveşti, refăcută în secolul 17 şi apoi reconstruită în alt loc, în perioada 1841–1850, ruinată de cutremurul din 31 martie 1901, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, refăcută ulterior şi declarată monument istoric în anul 2004. Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din Căciulăteşti a fost abandonată în anul 2021, aflându-se în stare de degradare. În satul Toceni există biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în prioada 2000-2023 şi sfinţită la 11 noiembrie 2023.

DOBREŢU, comună în extremitatea de Nord Vest a judeţului Olt, alcătuită din 3 sate, situată în zona de contact ale prelungirilor de Sud Est ale Piemontului Olteţului cu terasele de pe dreapta râului Olteţ, la 173 m altitudine, pe malurile râului Horezu, la hotarul cu judeţul Dolj, la Nord Vest, şi la cel cu judeţul Vâlcea, la Nord, la 49 km Vest-Nord Vest de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 1 203 loc. (1 ian. 2019): 605 de sex masc. şi 598 fem. Pomicultură (meri, pruni). Legumicultură. Apicultură. Cămin Cultural în incinta căruia se află biblioteca publică. Tabără internaţională de creaţie artistică “Nicolae Truţă”, cu participarea artiştilor plastici din România şi din alte ţări, a cărui primă ediţie a avut loc în anul 2005. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Curtişoara, în cadrul judeţului Romanaţi, alcătuită din satele Curtişoara, Dobreţu (reşedinţa comunei Curtişoara), Horezu Nou şi Horezu Vechiu (sic!), cu un total al populaţiei de 1 724 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Romanaţi, a aceleiaşi comune şi cu aceeaşi componenţă, cu un total de 1 966 locuitori, adăpostiţi în 552 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobreţu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a altor Decrete. La 17 februarie 1968, satul Horezu Vechi a fost desfiinţat şi unificat cu satul Horezu Nou, formând un singur sat cu numele Horezu. În satul Curtişoara se află biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1798; în satul Dobreţu există biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, sfinţită în anul 1934, iar în satul Horezu este biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva” (1934).

DOBRIN, comună în partea de Nord a judeţului Sălaj, alcătuită din 6 sate, situată în zona Dealurilor Sălajului (parte componentă a Dealurilor Silvano-Someşene), pe râul Sălaj, la 20 km Nord-Nord Est de municipiul Zalău, reşedinţa judeţului Sălaj; 1 643 loc. (1 ian. 2019): 812 de sex masc. şi 831 fem. Prelucrarea primară a lemnului (ateliere de tâmplărie). Produse lactate (caş, telemea, urdă), de panificaţie şi de patiserie. Producţie de palincă (băutură alcoolică) din prune, de magiun şi dulceaţă din prune şi din coacăze, de siropuri naturale din coacăze ş.a. Fermă de creştere a struţilor (în satul Naimon). Ciupercărie. Culturi de coacăze. Culturi de grâu, porumb, orz, orzoaică, floarea-soarelui, cartofi ş.a. Pomicultură (pruni, meri, nuci); viticultură; apicultură. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămine Culturale, în satele Dobrin, Doba, Deleni, Naimon, Sâncraiu Silvaniei şi Verveghiu. Bibliotecă publică (în satul Dobrin) cu peste 11 000 de volume. Zonă de vânătoare şi de pescuit. Formaţie de ţitere (instrumente muzicale cu coarde) şi de dansuri populare (în satul Doba). Agroturism (pensiuni). În satul Naimon au fost descoperite vestigii neolitice şi din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.); pe teritoriul satului Sâncraiu Silvaniei au fost identificate necropole de incineraţie din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi vestigii din secolele 2-3 d.Hr., iar în perimetrul satului Doba a fost recuperată o tetradrahmă din aur, emisă în anul 444 d.Hr., şi una din argint emisă la sfârşitul secolului 3 î.Hr. Satul Naimon apare menţionat documentar, prima oară în anul 1214 şi apoi în anul 1492 cu numele Nagh-Mon, iar satul Doba apare consemnat în anul 1220 cu toponimul Sacerdos de Villa Duba; la 12 aprilie 1413 existau satele Doba Mare şi Doba Mică (Kisdoba), acesta din urmă a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Doba Mare, formând satul Doba. Satul Verveghiu apare consemnat documentar, prima oară, în anul 1334 cu numele Possessio Veruolog, satul Dobrin este atestat documentar în anul 1423 cu toponimul Debren, satul Sâncraiu Silvaniei este menţionat documentar, prima oară în anul 1452 cu toponimul Szenthkkyral, iar satul Deleni în anul 1700 cu toponimul Csora (numit Cioara până la 1 ianuarie 1965). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în judeţul Sălaj, a comunelor Cioara (devenită sat component cu numele Deleni al comunei Dobrin, din 1 ianuarie 1965), Doba Mare, Doba Mică, Dobrin, Naimon, Sâncraiul Silvaniei (sic!) şi Verveghiu, fiecare dintre ele alcătuite din satul cu acelaşi nume. În perioada 1940-1944, aceste comune s-au aflat sub administraţia Ungariei horthyste ca urmare a aplicării Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940. Configuraţia actuală a comunei Dobrin datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Bisericile din lemn cu acelaşi hram, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în satele Dobrin (1720) şi Doba, datând din secolul 17, adusă din satul Chilioara, comuna Coşeiu, judeţul Sălaj. Ambele biserici au fost declarate monumente istorice în anul 2010. În satul Dobrin există Casa memorială „Marton Gyula” şi o biserică ortodoxă, nouă, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită la începutul anilor 2000 şi sfinţită în anul 2003, iar în satul Doba sunt două biserici reformate, una datând din anul 1830 şi alta din anul 1876. În satul Naimon se află o biserică reformată, construită în anii 1906-1914, sfinţită la 22 septembrie 1916 si reparată în anul 1980; în satul Verveghiu există o biserică reformată, din lemn, care datează din septembrie 1803; în satul Deleni este o biserică din anul 1882, iar în satul Sâncraiu Silvaniei există o biserică romano-catolică din anul 1347, devenită reformată în a doua jumătate a secolului 16, demolată în 1869 şi construită în anii 1869-1871 de o echipă de zidari condusă Wohlfarth Mihály din Baia Mare (16 m lungime, 8 m lăţime, 10 m înălţime, dominată de un Turn de 17 m înălţime). În satul Sâncraiu Silvaniei există şi o biserică romano-catolică, datând din anul 1915.

DOBROEŞTI, comunã în partea central-sudicã a judeţului Ilfov, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Bucureştiului (parte componentã a Câmpiei Vlăsiei), la 61 m altitudine, pe stânga râului Colentina şi pe malurile lacurilor Fundeni, Mãrcuţa şi Pantelimon I, la marginea de Est-Nord Est a cartierului Pantelimon al municipiului Bucureşti, capitala României; 10 696 loc. (1 ian. 2019): 5 150 de sex masc. şi 5 546 fem. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Legumicultură. În perimetrul satului Fundeni, pe malul nordic al lacului Fundeni, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din Neolitic, apaţinând Culturii materiale Dudeşti (mileniile 5-4 î.Hr.), ale uneia din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Tei (1900-1300 î.Hr.), ale alteia din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi a altora din secolele 4 d.Hr., 6-7 şi 17-18. Satul Dobroeşti, numit în trecut Furtuna, apare menţionat documentar, prima oară, la 29 mai 1608 într-un hrisov al lui Radu Șerban, Domn al Țãrii Româneşti în anii 1602-1610 şi 1611, prin care acesta recunoştea şi întărea dania moşiilor vornicului Cernica Știrbey către mănăstirea Cernica de la “hotarul Dobroeştilor”, iar satul Fundeni este atestat documentar în secolul 17. În anul 1912, satul Dobroeşti făcea parte din comuna Pantelimon-Dobroeşti, înfiinţată în acel an, alcătuită din satele Pantelimon, Dobroeşti şi Mărcuţa, în care satul Dobroeşti avea 535 locuitori, o biserică şi o şcoală, iar satul Fundeni se afla inclus în comuna Colentina-Fundeni, înfiinţată în anul 1912, alcătuită din satele Colentina, Andronache, Fundeni, Pipera, Plumbuita şi Teiu, în care satul Fundeni avea 279 locuitori, o moară de apă şi o biserică. În anul 1946, satul Dobroeşti s-a desprins din comuna Pantelimon-Dobroeşti, iar satul Fundeni s-a separat de comuna Colentina-Fundeni şi, împreună, au format comuna de sine stătătoare Dobroeşti cu reşedinţa în satul Dobroeşti, în cadrul judeţului Ilfov. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 8 septembrie 1950, includea comuna Dobroeşti în cadrul raionului 23 August al oraşului republican Bucureşti, iar Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 stabilea statutul de comună suburbană a municipiului Bucureşti, iar între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997 comuna Dobroeşti a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov (sector aflat în subordinea administrativă a municipiului Bucureşti, ca cel de-al şptelea sector al acestuia) – sector devenit unitate administrativă separată cu numele judetul Ilfov, la 10 aprilie 1997. În satul Fundeni, pe malul estic al lacului Fundeni, se află biserica „Fundenii Doamnei”, cu hramul „Sfântul Eftimie” (18 m lungime, 7 m lăţime şi 9 m înălţime), monument reprezentativ de artă brâncovenească, ctitorie de la sfârşitul secolului 17 a marelui spătar Mihai Cantacuzino, sfinţită la 1 mai 1699, renovată şi pictată în anii 1859-1860 (resfinţită la 4 august 1860) pe cheltuiala Doamnei Maria Ghica (după această dată, locuitorii i-au atribuit lăcaşului numele „Fundenii Doamnei”). În pridvorul bisericii se păstrează o amplă compoziţie murală, reprezentând “Judecata de Apoi”, executată la sfârşitul secolului 17 de către renumitul zugrav Pârvu Mutu, iar în pronaos există tabloul votiv al ctitorului, pictat în anii 1756-1757. Faţadele bisericii sunt împodobite, în întregime, cu ornamente orientale de tipul miniaturilor persane (măsuţe cu vase de flori, chiparoşi, havuzuri, palate, mănunchiuri cu ramuri de lămâi etc.) realizate în stuc, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui elegant pridvor deschis, sprijinit de opt coloane cilindrice a căror bază se află pe paramentul unui zid din cărămidă, înalt de circa un metru. Coloanele cilindrice sunt ornamentate cu vrejuri de viţă-de-vie, incrustate în piatră, iar la partea superioară aceste coloane se termină cu arcade trilobate. Biserica este dominată de o turlă octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înguste şi înalte, terminate cu arcade, şi de o turlă pătrată, situată pe pronaos, luminată de câte o pereche de ferestre înguste pe fiecare latură, terminate cu arcade. Biserica a fost supusă unor ample lucrări de consolidare şi restaurare in anii 1997-2003 sub coordonarea arhitectului Victor Popa, după care picturile murale interioare au fost restaurate. În curtea bisericii există o cruce din piatră, de dimensiuni mari, pe care este incrustat anul 1858. În satul Dobroeşti se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în prima jumătate a secolului 19, pe locul unei vechi biserici de la sfârşitul secolului 16 (menţionată documentar în anul 1608) şi sfinţită la 3 decembrie 1861, reparată în anii 1875 şi 1896-1897. Forma actuală a bisericii datează după refacerile din anul 1903, reparată în 1932 şi 1950, consolidată şi restaurată în anii 1997-1999 şi declarată monument istoric. Picturile murale interioare au fost executate în stil bizantin, în anii 1932-1933, de către Constantin Vasilescu şi restaurate ulterior de două ori până în prezent (2024). Catapeteasma din lemn de stejar, construită de meşteri maramureşeni, a fost montată în anul 2006. Biserica este dominată de o turlă octogonală, situată pe pronaos, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui mic pridvor închis, prevăzut cu două ferestre laterale.

DOBROMIR, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Constanţa, alcătuită din 6 sate, situată în Podişul Oltinei, la 60-196 m altitudine, pe râul Valea Mare, la circa 3 km Nord de graniţa cu Bulgaria (satul Dobromiru din Deal); 3 646 loc. (1 ian. 2019): 1 907 de sex masc. şi 1 739 fem. La recensământul populaţiei din 1-31 octombrie 2011, din populaţia totalã a comunei Dobromir, de 3 031 locuitori, 1 079 de persoane erau români (35,60%), 1 751 turci (57,76% – singura comunã din România în care locuitorii de etnie turcã sunt majoritari) şi 201 persoane aparţineau altor etnii (6,64%). Exploatări de calcar (în satul Lespezi). Creşterea ovinelor şi caprinelor. Culturi de cereale, de plante uleioase şi de nutreţ etc. Pomicultură (piersici, cireşi, caişi ş.a.). Cămin Cultural (în satul Lespezi), construit în anii ’60 ai secoluluii 20, reabilitat în anul 2014 şi inaugurat în luna iulie 2014. Pânã la 17 februarie 1968, satul şi comuna Dobromir s-au numit Dobromiru din Vale. În perimetrul satului Văleni, numit în secolele trecute Enişelia şi apoi Valea Rea (până la 1 ianuarie 1965) au fost descoperite vestigiile unei aşezări, cu necropolă, datând din a doua Epocă a fierului/La Tène (300-250 î.Hr.), iar în satul Cetatea, numit în secolele trecute Asarlâc, a fost descoperită o inscripţie în care se specifică faptul că în anii 177-178 “Anternius Antoninus, tribunus cohortis I Cilicum, delimita teritoriul care aparţinea de Civitas Ausdecensium (locuitori din M-ţii Rodopi din Bulgaria) de cel al unei comunităţi indigene de daci”. Pe teritoriul satului Cetatea se mai află vestigiile Cetăţii Hisarlâc, datând din perioada romană, declarată monument istoric în anul 2019. Până la 17 februarie 1968,, satul Pădureni a purtat numele Nastratin, iar satul Lespezi s-a numit Techichioi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Constanţa, a comunei Dobromir, alcătuită din satele Dobromir Deal şi Dobromir Vale, cu reşedinţa în satul Dobromir Vale, precum şi a comunei Valea Rea, formată din satele Valea Rea (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Cetatea, Lespezi şi Nastratin, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune ca în anul 1931, respectiv, comuna Dobromir cu satele Dorbomir-Deal (sic!) şi Dobromir-Vale (sic!), cu 2 395 locuitori, adăpostiţi în 590 de case, şi comuna Valea-Rea (sic!)/Enişelia sau Yenişenlia, formată din satele Valea-Rea (sic!), reşedinţa comunei omonime, Cetatea (Asarlâc), Lespezi (Techechioi sau Tekekiu) şi Nastradin/sic!/ (Pădureni), cu 604 case şi 2 473 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dobromir datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobromiru din Deal există biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, construită în perioada 1906-1923 de o echipă de meşteri condusă de Anastase Cosma din Macedonia, pictată în anul 1924, în stil neobizantin, de către Vasile Mărgărit din Tulcea. Biserica a fost restaurată şi reabilitată în anii 2011-2014 şi sfinţită la 30 august 2014. Biserica este dominată de o turlă mare, octogonală, pe pronaos, şi de două turle mai mici, gemene, octogonale, pe pronaos, plasate una la stânga şi alta la dreapta deasupra intrării în biseică. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi la partea superioară cu arcade. Casa parohială, construită în anul 1936, a fost reabilitată în anii 2008-2011. În satul Dobromiru din Vale (devenit Dobromir după anul 1968) se află ruinele bisericii cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a cărei construcţie a început în anul 1904, întreruptă în timpul celui de-al doilea Război balcanic din 1913, reluată în anul 1923 şi finalizată parţial în anul 1924, după care lucrările au fost abandonate definitiv. Cutremurul din 30 mai 1990, care a avut magnitudinea de 7,0 grade pe scara Richter, a determinat prăbuşirea turlei mari, contribuind şi mai mult la ruinarea acestei biserici. În satul Cetatea (numit în trecut Asarlâc) există biserica ortodoxă cu dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (25 m lungime şi 12 m lăţime), datând din anul 1881, reparată în anii 1948, 1963, 1971 şi 2004; în satul Pădureni (numit în trecut Nastratin sau Nastradin) se află biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită iniţial în anii 1951-1952, pe un teren donat de Dumitru Stancu la 22 noiembrie 1951, sfinţită la 4 mai 1952, demolată în anul 2014, reconstruită din blocuri de B.C.A. (Beton Celular Autoclavizat) şi sfinţită în august 2015 (20 m lungime şi 5 m lăţime), iar în satul Lespezi (numit Techechioi sau Tekekiu, până la 1 ianuarie 1965), este biserica ortodoxă cu hramul “Sfânta Treime” (20 m lungime şi 6 m lăţime), construită din chirpici (cărămizi confecţionate din lut, paie şi balegă de cal, şi uscate la Soare), în stilul caselor ţărăneşti, cu pridvor deschis, asemănător prispelor ţărăneşti, sprijinit pe patru stâlpi din lemn. Biesrica are o turlă mică, învelită cu tablă, pereţii interiori nu sunt pictaţi, ci doar împodobiţi cu icoane.

DOBROSLOVENI, comunã în partea central-sudicã a judeţului Olt, alcătuită din 5 sate, situată în zona de Nord a Câmpiei Romanaţi (parte componentã a Câmpiei Române), la 20-90 m altitudine, în lunca şi pe teraselel râului Teslui (afluent stâng al râului Olt), la confluenţa acestuia cu râul Frăsinet, la poalele de Est ale Dealului Potopini (104 m altitudine), la 33 km Sud de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt şi la 8 km Nord de municipiul Caracal; 3 743 loc. (1 ian. 2019): 1 869 de sex masc. şi 1 874 fem. Haltã de cale feratã (Romula) pe linia Piatra-Olt – Romula – Caracal – Corabia, inauguratã la 1 aprilie 1887. Nod rutier. Prelucrarea primarã a lemnului. Producţie de mase plastice, de peleţi, mezeluri ş.a. Morărit şi panificaţie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante furajere ş.a. Apicultură; legumicultură; pomiculturã; viticulturã. Culturi de cãpşuni. Lacuri piscicole, în satul Frãsinetu. Muzeu de istorie. Cãmin Cultural (în satul Reşca), reabilitat în anul 2021, în cadrul cãruia îşi desfãşoarã activitatea ansamblul folcloric “Romula-Malva”/”Flori de Romanaţi”, precum şi un atelier de cusãturi populare. Centru de informare turisticã (în satul Dobrosloveni). Salã modernã de sport, cu o suprafaţã de 1 445 m² şi 180 de locuri, inauguratã în noiembrie 2022 (în satul Dobrosloveni). Cabanã de vânãtoare (în satul Reşca). Agroturism. Pe teritoriul satului Reşca au fost descoperite vestigii neolitice (fragmente de vase ceramice, unelte ş.a.), aparţinând Culturilor materiale Criş, Sălcuţa şi Vădastra (mileniile 6-4 î.Hr.), din Epocile bronzului (Cultura materială Verbicioara, secolele 16–13 î.Hr.) şi fierului (Cultura materială Basarabi, secolele 9–6 î.Hr.). Tot în perimetrul satului Reşca au fost scoase la ivealã ruinele oraşului roman Romula, datând din secolele 2–6, extins pe o suprafaţă de 306 ha (cel mai mare oraş roman din zona de Sud Est a Carpaţilor Meridionali), dezvoltat pe locul unei vechi aşezări dacice, cunoscută sub numele de Malva. Oraşul Romula, devenit capitala provinciei romane Dacia Malvensis, care a dãinuit pânã prin secolul 6 d.Hr., era format din 2 castre, construite la începutul secolului 2 d.Hr. (unul dintre ele de dimensiuni mari, 60 x 80 m), incluse în sistemul defensiv al limesului alutan, şi din oraşul propriu-zis, înconjurat cu două centuri de apărare: prima consta dintr-un zid de apărare, construit din cărămidă, gros de 1,95 m, cu laturile de 182 x 216 m, iar a doua, exterioară, era formată dintr-un val de pământ (300 x 200 m), dublat de şanţ, construită în anul 248 pe vremea lui Filip Arabul. În timpul domniei împăratului roman Hadrian (117-138), oraşul Romula a fost ridicat la rangul de municipium, iar în timpul împăratului roman Septimius Severus (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia. Oraşul roman Romula a fost reşedinţa guvernatorului roman în provincia Dacia Inferior-Malvensis – un important centru economic şi comercial din regiunea Dunării de Jos în perioada romană. În interiorul ariei urbane au fost descoperite, în anii 1965–1977, de un colectiv condus de profesorul universitar Dumitru Tudor, urmele unor temple, terme, ateliere, canale de scurgere, cuptoare pentru ars cărămida, precum şi inscripţii, opaiţe, capul unei statui din marmură reprezentând o divinitate (probabil Fortuna), capul unei statuete înfăţişând pe Liber Pater, o placă din bronz a Cavalerilor danubieni etc. În anii 2021-2022, în această zonă au fost efectuate investigatii geofizice, cu echipamente din domeniul tehnicilor electromagnetice, de scanare a subsolului. Oraşul roman Romula a fost locuit până în secolul 6 d.Hr. Satul Dobrosloveni apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1579, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Mihnea Turcitul (1585-1591), prin care acesta întărea marelui vătaf Badea ”ca să fie a lui, toată moşia de lângă Dobrosloveni”. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dobrosloveni în cadrul judeţului Romanaţi, alcãtuitã din satele Dobrosloveni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Frãsinetu şi Potopu, cu un total de 1 978 de locuitori, iar Indicatorul localiţãtilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dobrosloveni în cadrul judeţului Romanaţi, formată din satele Dobrosloveni (reşedinţa comunei omonime), Frãsinetu (numit Frãsinetu-de-Pãdure în anul 1912) şi Potopinu (sic!), cu 2 213 locuitori adãpostiţi în 495 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobrosloveni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Reşca există o biserică ortodoxă, cu dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând din anul 1847, cu fresce originare, restaurate în anii 1952 si 1972. Biserica a fost zidită pe locul uneia din anii 1781–1784, construită pe cheltuiala Ilincăi Dobrosloveanca Șetrăreasa. Biserica actuală a fost reparată în anii 1924-1927, având un pridvor adăugat în anul 1931. Biserica a fost avariată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, cu replici care au durat 90 de secunde, fiind reparată în anii 1977-1979, iar picturile murale interioare restaurate în anii 2004-2006 şi declarată monument istoric. În satele Dobrosloveni şi Frăsinetu se află câte o biserică având acelaşi hram – „Sfântul Nicolae” – prima datând din anul 1847 (reparată în anii 1929-1931) şi a doua din anul 1853, cu picturi murale interioare originare, executate de C. Bârneanu. Turla bisericii “Sfântul Nicolae” din satul Frăsinetu a fost refăcută în anii 2016-2017, iar pereţii interiori au fost restauraţi şi repictaţi în perioada 2020-2023 şi biserica resfinţită la 29 octombrie 2023. În satul Potopinu există biserica “Sfântul Grigore Decapolitul”, datând din anul 1845.

DOBROTEASA, comună în extremitatea de Nord Vest a judeţului Olt, la graniţa cu judeţul Vâlcea, alcătuită din 4 sate, situată în lunca şi pe terasele de pe stânga văii râului Olt, în zona de contact cu prelungirile Piemontului Cotmeana (parte componentă a Podişului Getic), la 193 m altitudine, la 46 km Nord de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 1 531 loc. (1 ian. 2019): 752 de sex masc. şi 779 fem. Nod rutier. Exploatări de balast. Producţie de ţigle şi cărămizi, de confecţii şi de mobilă. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, orz ş.a. Legumicultură (tomate, ardei, castraveţi, vinete, ceapă, cartofi ş.a.). Pomicultură (meri, peri, pruni, caişi ş.a). Viticultură; apicultură. Creşterea porcinelor, ovinelor, bovinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Fermă agricolă (în satul Batia). Târg săptămânal (în satul Câmpu Mare). Cămin cultural şi bibliotecă publică (în satul Dobroteasa). Formaţia de dansuri populare (Căluşarii) “Junii Dobrotesei” (în satul Câmpu Mare). Satul Dobroteasa apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1509, satul Vulpeşti este menţionat documentar în anii 1496, 1571, 1628, iar satul Câmpu Mare este consemnat documentar, prima oară, în anul 1496, într-un zapis al lui Radu cel Mare (Domn al Țării Româneşti în anii 1495-1508), prin care acesta îi acorda recunoştinţa sa jupânului Hamza pentru ajutorul pe care i l-a încredinţat în luptele sale împotriva lui Vlad Tepeş. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Olt, a comunei Dobroteasa, alcătuită din satele Dobroteasa (reşedinţa comunei omonime), cu 806 locuitori, şi Vulpeşti (cu 255 locuitori), precum şi a comunei Câmpu-Mare (sic!), formată din satele Câmpu-Mare (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), cu 118 locuitori, Batia (cu 129 locuitori) şi Murgeşti, cu 658 de locuitori (sat numit Mungeşti în anul 1912, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dobroteasa). Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune în cadrul judeţului Olt, ca în anul 1931, respectiv, comuna Dobroteasa cu aceleaşi sate (Dobroteasa cu 823 de locuitori, adăpostiţi în 220 de case, şi Vulpeşti, cu 280 de locuitori şi 62 de case) şi comuna Câmpu-Mare (sic!) cu satele Câmpu-Mare/sic! (cu 133 de case şi 559 locuitori), Batia (cu 36 de case şi 184 locuitori) şi Murgeşti (numit Mungeşti în anul 1912) cu 786 de locuitori şi 183 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobroteasa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Câmpu Mare se află o biserică veche, cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anii 1843–1845, o biserică nouă, cu acelaşi hram -„Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în perioada 1996-2013 (sfinţită la 27 octombrie 2013) şi cula „Galiţa”, construită din piatră şi cărămidă, între anii 1790 şi 1800, pe cheltuiala şi în folosul agăi Alexandru Vlangalis (agă = ofiţer, comandant, însărcinat cu paza unui oraş de reşedinţă, în secolele 18-19). În secolele 18-19, cula era o construcţie (casă) fortificată, specifică locuinţelor din zona provinciei istorice Oltenia, realizată pe două niveluri, fiecare cu câte două camere, acccesul dintre parter şi etaj făcându-se prin intermediul unei scări din lemn. În timpul Răscoalei ţărăneşti din anul 1907, cula Galiţa a fost incendiată de localnici, aceasta fiind reparată şi restaurată ulterior şi declarată monument istoric în anul 2010. În satul Dobroteasa se află biserica “Sfinţii Voievozi”, construită în anii 1849-1856, în prezent (2024) declarată monument istoric, iar în perimetrul fostului sat Murgeşti (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dobroteasa) există o biserică nouă, sfinţită la 9 iunie 2014.

DOBROTEŞTI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Dolj, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Romanaţi, la 120 m altitudine, la 54 km Sud Est de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 1 916 loc. (1 ian. 2011): 940 de sex masc. şi 976 fem. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante furajere ş.a. Cămin Cultural (în satul Dobroteşti). Târg săptămânal de produse agricole, în ziua de miercuri, şi Bâlci anual în data de 29 august (în satul Dobroteşti). Comuna Dobroteşti a fost înfiinţată în anul 1886, desfiinţată în anul 1926, reînfiinţată în anul 1931, desfiinţată la 17 februarie 1968 şi reînfiinţată la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Dobroteşti şi Nisipuri din comuna Amărăştii de Sus, judeţul Dolj. În perioada 1908-1912, Dobroteşti a fost reşedinţa plasei cu acelaşi nume din judeţul Romanaţi, iar până la 17 februarie 1968, comuna Dobroteşti a avut în componenţă şi satul Sohoteşti, care a fost desfiinţat la 17 februarie 1968, o dată cu desfiinţarea comunei Dobroteşti. Satul Dobroteşti apare menţionat documentar, prima oară, la 20 noiembrie 1611, cu numele Dobroteşti, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Radu Șerban, în care este pomenit numele moşneanului (ţăran liber, moştenitor al unei proprietăţi de pământ) Dobrotă, de la care se presupune că îşi trage denumirea satul Dobroteşti. În anul 1722, satul Dobroteşti figura consemnat pe harta cartografului Friedrich Schwantz, iar în anul 1790 pe harta lui Specht. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Romanaţi, a comunei Dobroteşti, alcătuită din satele Dobroteşti, General Dragalina (vechiul nume al satului actual Nisipuri) şi Sohoteşti, cu o populaţie totalã de 2 829 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dobroteşti, în judeţul Romanaţi, formată din aceleaşi sate ca în anul 1931, cu o populaţie de 1 945 locuitori, adăpostiţi în 589 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobroteşti datează din 7 aprilie 2004. În satul Dobroteşti se află bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1818 (refăcută în anul 1848 sau 1858) şi „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, datând din anul 1790, iar în satul Nisipuri (fost General Dragalina) există biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1897.

DOBROTEŞTI, comună în extremitatea de Nord Vest a judeţului Teleorman, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, la 130 m altitudine, pe râul Tecuci, la confluenţa cu râul Burdea, la graniţa cu judeţul Olt, la 58 km Nord Vest de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman; 4 211 loc. (1 ian. 2019): 2 106 de sex masc. şi 2 105 fem. Produse lactate. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, cabalinelor, porcinelor şi păsărilor. Fermă apicolă (Stupina Merişani). Culturi de cereale, de floarea-soarelui şi de plante tehnice. Cămin Cultural. Bibliotecă publică. Ansamblul folcloric de fluieraşi, înfiinţat în anul 2010. Pădurea Braniştea-Merişani, extinsă pe 6 km lungime, alcătuită din gorun (Quercus petraea), salcâm (Robinia pseudacacia), măr pădureţ (Molus sylvestris) ş.a., iar stratul de arbuşti este format din măceş (Rosa canina), corn (Cornus mas), cununiţă (Spiraea Chamaedryfolia) ş.a. În perimetrul satului Merişani, în punctul numit Rusca, au fost descoperite (în anul 2013) vestigiile unei aşezări cu dimensiunile de 70 x 50 m, din care au fost recuperate fragmente de vase ceramice, o aşchie de silex şi unelte din perioada Neolitică, precum şi fragmente de vase ceramice din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi din a doua Epocă a fierului/La Tène (fragmente de vase ceramice, un topor din piatră datând din perioada 450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), iar în arealul satului Dobroteşti, în zona Măgura Jidovului, au fost identificate vestigii din Epoca bronzului, aparţinând Culturilor materiale Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.) şi Cernavodă III (circa 2500 î.Hr. – 200 d.Hr.). Satul Dobroteşti apare menţionat documentar, prima oară, la 2 iulie 1572, iar satul Merişani este atestat doumentar la 23 octombrie 1525, într-un hrisov al Domnului Țării Româneşti, Radu de la Afumaţi, prin care acesta “întărea unor oşteni ocine (bucată de pământ stăpânită prin moştenire) la Merişani, Negoieşti şi Păpuşarii lui Zlatko” (ultimele două sate dispărute în secolele trecute). Alte atestări ale satului Merişani datează din 25 mai 1613, 23 iunie 1700, 19 mai 1761, 1810 (avea 163 de case şi 648 suflete/rumâni), 1863, 2 martie 1892 etc. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Teleorman, a comunei Dobroteşti, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 3 939 de locuitori, precum şi a comunei Merişani, formată din satul omonim, cu 2 278 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dobroteşti, în judeţului Teleorman, formată din satul cu acelaşi nume, cu 4 601 locuitori, adăpostiţi în 1010 case, precum şi a comunei Merişani, alcătuită din satul Merişani şi satul Însurăţei (azi/2024, sat în comuna Dideşti, judeţul Teleorman), cu 428 de case şi 1 929 de locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dobroteşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobroteşti se află biserica „Sfinţii Voievozi” (14,50 m lungime şi 6,80 m lăţime) construită în anul 1753 (pe locul uneia din lemn, care data din anul 1536) pe cheltuiala postelnicului Matei Berindei, reparată şi restaurată în anul 1870 şi pictată în anul 1913 de către Constantin Vasilescu. Biserica a fost consolidată şi reparată după cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, şi repicată în ulei, în anii 1967-1968 de către Traian Biltiu. Biserica a mai fost consolidată, reparată şi restaurată atât după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi repilicile sale au durat 90 de seacunde, precum şi după cutremurele din 30 august 1986, care a avut magnitudinea de 7,1 grade pe scara Richter, şi 30 mai 1990, care a avut magnitudinea de 7,0 grade pe scara Richter. Alte reparaţii şi spălarea picturilor murale interioare au fost efectuate în anii 2002-2006, sfinţită la 8 noiembrie 2006 şi declarată monument istoric. În satul Dobroteşti se mai află o biserică nouă, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, clădirea Primăriei (1935) şi casa lui Anghel al Moştencei (secolul 20), dclarată monument istoric, iar în satul Merişani există biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1907-1909, pe locul uneia din lemn cu hramul “Sfântul Spiridon”, care data din anul 1700. Biserica actuală are 23 m lungime, 8 m lăţime, 9,50 m lăţime în abside şi turlă de 16 m înălţime.

DOBROVĂŢ, comună în partea de Sud Est a judeţului Iaşi, formată dintr-un sat, situată în zona de Est a Podişului Central Moldovenesc, la 185 m altitudine, la poalele de Sud Est ale Dealului Rotunda (416 m altitudine), pe pârâul Dobrovăţ, afluent drept al râului Vasluieţ, la 29 km Sud Est de municipiul Iaşi, reşedinţa judeţului Iaşi; 2 297 loc. (1 ian. 2019): 1 166 de sex masc. şi 1 131 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Cămin Cultural; Centru de Informare Turistică. În perimetrul comunei Dobrovăţ se află Pădurea Pietrosu, cu specii de arbori ocrotiţi de lege, printre care carpinul (Carpinus betulus), stejarul (Quercus robur), frasinul (Fraxinus ornus), fagul (Fagus sylvatica), teiul argintiu (Tilia tomentosa) ş.a., iar în partea de Nord Vest a satului Dobrovăţ există un stejar secular şi un plop secular. În arealul comunei Dobrovăţ au fost descoperite vestigiile unor aşezări din a doua Epocă a fierului (La Tène), datând din perioada 450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr., precum şi vestigiile unei aşezări daco-romane din secolul 4 d.Hr. şi a alteia din secolele 16-17. Satul Dobrovăţ apare menţionat documentar, prima oară, la 26 noiembrie 1499, iar la sfârşitul secolului 19, Dobrovăţ era o comună rurală în judeţul Iaşi, alcătuită din satele Dobrovăţu-Moldoveni, Dobrovăţu-Ruşi şi Dumasca, avea 2 777 locuitori, o moară de apă, o şcoală, două biserici, o mănăstire şi un penitenciar. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dobrovăţ cu aceeaşi componenţă a satelor ca mai înainte şi cu o populaţie de 3 400 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dobrovăţ-Ruşi, în cadrul judeţului Vaslui, formată din satele Dobrovăţ-Ruşi (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Dobrovăţ-Molodoveni şi Dumasca cu un total de 3 940 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dobrovăţ în judeţul Vaslui, formată din satele Dobrovăţ (sat rezultat din unificarea satului Dobrovăţu-Moldoveni cu satul Dobrovăţu-Ruşi) şi Dumasca, având 4 472 locuitori, adăpostiţi în 1 054 de case. Configuraţia actuală a comunei Dobrovăţ datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dobrovăţ se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), cu biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, fiind ultima ctitorie a Domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, a cărei construcţie a început la 27 aprilie 1503 şi s-a terminat în anul 1504, la câteva luni după moartea lui Ştefan cel Mare (la 2 iulie 1504), prin grija lui Bogdan III, fiul lui Ştefan cel Mare. Este un edificiu monumental (restaurat în anii 1975–1977) cu o lungime de 32 m şi o lăţime de 8 m, care conservă la interior un valoros ansamblu de picturi murale executate între anii 1527 şi 1531, reprezentând teme iconografice cu orientare monastică („Scara lui Ioan Climax”, „Minunea Sfântului Sava” ş.a.). O valoare deosebită prezintă tabloul votiv care îl înfăţişează pe Ştefan cel Mare, cu macheta bisericii în mâini, alături de fiii săi, Bogdan III şi Petru Rareş. Turn de poartă cu decoraţii de factură baroc-moldovenească (secolul 18). După secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, mănăstirea Dobrovăţ a sărăcit complet, fapt care a determinat transformarea ei în penitenciar (în perioada 1865–1900), apoi în orfelinat de fete (1900–1903) şi Şcoală de agricultură (1903–1930). Între 1930 şi 1948 a funcţionat din nou ca mănăstire de călugări, apoi ca şcoală, până în 1970, ca biserică de mir până în 1990 şi reînfiinţată ca mănăstire de maici în anul 1990. Din 1992 a devenit mănăstire de călugări (→ şi Mănăstirea Dobrovăţ, Capitolul Lăcaşuri spirituale/Mănăstiri, litera D). În satul Dobrovăţ mai există biserica paraclis a mănăstirii Dobrovăţ, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, datând din anul 1607 şi o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Pantelimon”, construită de către călugărul Pahomie, pe teritoriul fostului sat Dobrovăţu-Moldoveni, în anul 1786 (alte surse indică anii 1789 sau 1797), reparată în anii 1860, 1926-1927 (când a fost închis pridvorul) şi restaurată în 1948 şi 1952-1953 (perioadă în care a fost repictată în stil neobizantin de către zugravul Constantin Niţulescu din Bucureşti şi sfinţită la 27 august 1957. Alte lucrări de reparaţii au fost efectuate în anii 1975 şi 2012-2013, sfinţită la 15 mai 2013 şi declarată monument istoric şi arhitectură în anul 2015.

DOBRUN, comună în partea central-vestică a judeţului Olt, alcătuită din 5 sate, situată în Câmpia Romanaţi, pe câmpul Rotunda-Leu, la 106-163 m altitudine, în lunca şi pe terasele râului Olteţ, la 38 km Sud Vest de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 1 461 loc. (1 ian. 2019): 749 de sex masc. şi 712 fem. Culturi de grâu, porumb, orz, ovăz, in, cânepă, sfeclă de zahăr, floarea-soarelului, soia, rapiţă, plante medicinale şi aromatice ş.a. Pomicultură; viticultură. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămin Cultural (în satul Dobrun). În perimetrul satului Roşienii Mari au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, datând din mileniile 4-3 î.Hr. şi ale uneia din secolele 4-7. Satul Dobrun apare menţionat, prima oară, în anul 1579, într-un document în care se face referire la numele lui “Stoica hatmanul din Dobrun”. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Romanaţi, a comunei Dobrunu (sic!), alcătuită din satele Dobrunu (sic!), reşedinţa comunei cu acelaşi nume, Blajn şi Chilia (sic!), precum şi a comunei Roşieni, formată din satele Roşieni (reşedinţa comunei Roşieni) şi Roşienii-Mici (sic!), iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma aceeaşi situaţie ca în anul 1931. Pânã la 7 mai 2004, comuna Dobrun a avut în componenţă satele Osica de Jos (care pânã la acea dată a fost reşedinţa comunei Dobrun) şi Bobu care, în urma unui referendum, s-au desprins din comuna Dobrun şi au format comuna Osica de Jos. În satul Dobrun se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită la mijlocul secolului 19 (sfinţită la 13 mai 1846), reparată în anii 1924 şi 1937, când au fost spălate picturile murale originare, iar în iulie 2024 a fost lansată o licitaţie pentru repictarea bisericii), în prezent (2024) declarată monument istoric, iar în satul Roşienii Mari există biserica “Sfântul Nicolae”, construită la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, pe locul unei vechi biserici, care data din anul 1843.

DOCHIA, comună în partea central-estică a judeţului Neamţ, alcătuită din 2 sate, situată în Depresiunea Cracău-Bistriţa din Subcarpaţii Neamţului, la 315-360 m altitudine, dominată de Dealul Movila Icaşului (490 m altitudine), în lunca şi pe terasele de pe partea stângă a cursului inferior al râului Cracău, la 19 km Est-Sud Est de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 2 530 loc. (1 ian. 2019): 1 264 de sex masc. şi 1 266 fem. Producţie de ambalaje din lemn. Produse lactate (caş, telemea, smântână ş.a.). Culturi de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi, plante oleaginoase ş.a. Legumicultură (roşii, ardei, vinete, castraveţi ş.a.), în solarii. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, păsărilor ş.a. Cămin Cultural, construit în anul 1925 şi reabilitat în anul 2019, în incinta căruia se află biblioteca publică “Nicolae Ciobanu”, înfiinţată în anul 2007, cu un fond de carte de 3 500 de volume (în anul 2020). În satul Dochia a fost înfiinţată o şcoală primară în anul 1882, inaugurată la 19 septembrie 1883. În perimetrul comunei Dochia, în locul numit Movila Sărăţica (330 m altitudine), au fost descoperite vestigiile unei fortificaţii datând din prima Epocă a fierului/Hallstat (1200-400 î.Hr.), iar în punctul “Perdele” a fost scoasă la iveală o necropolă cu mai multe mormite carpice, datând din secolele 2-3. Prima menţiune documentară referitoare la satul Băluşeşti datează din 11 martie 1446, într-un zapis semnat de Domnul Moldovei, Ștefan al II-lea (1433-1435), iar cea a satului Dochia datează din anul 1864 când, în urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilei/5 mai 1865, a fost înfiinţată comuna Bahna, care avea în componenţă satele Bahna (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Dochia şi Băluşeşti, iar în anul 1880, satele Dochia şi Băluşeşti s-au desprins din comuna Bahna şi au format o comună de sine stătătoare, cu numele Dochia, în cadrul judeţului Neamţ. La sfârşitul secolului 19, comuna Dochia avea 1 257 de locuitori (adăpostiţi în 298 de case), două biserici şi o şcoală (în satul Dochia). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dochia, formată din satele Dochia (reşedinţa comunei omonime), Bahna, Băluşeşti şi Jideşti, cu un total de 1 950 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Neamţ, a comunei Dochia, alcătuită din satele Dochia (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bahna, Băluşeşti, Dăneşti şi Jădeşti (sic!), cu 2 688 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma aceeaşi situaţie ca în anul 1931, respectiv, comuna Dochia avea în componenţă satele Dochia, Bahna, Băluşeşti, Dăneşti şi Jideşti, cu 3 093 locuitori, adăpostiţi în 700 de case. La 17 februarie 1968, satele Bahna şi Jideşti au fost desfiinţate şi unificate cu satul Dochia, acesta din urmă fiind inclus în cadrul comunei Girov, judeţul Neamţ. În urma unui referendum popular, la 19 iunie 2003 a fost reînfiinţată comuna Dochia, prin desprinderea satelor Dochia şi Băluşeşti din comuna Girov, judeţul Neamţ. În satul Dochia se află biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în perioada 27 iulie 1884 – 1894, sfinţită la 29 iunie 1894, cu o catapeteasmă nouă, din lemn de stejar, şi un pridvor construit în anii 2006-2007, împodobit cu picturi murale. Pe pronaos există un frumos turn-clopotniţă de formă pătrată, luminat de patru ferestre. În satul Dochia există şi o biserică romano-catolică, având hramul “Preasfânta Treime”, construită în etape, în intervalul 1924-1956, cu un altar nou, sfinţit la 18 august 2013. În fostul sat Bahna, menţionat documentar, prima oară, în anul 1532, apoi în 1612 şi la 27 octombrie 1641 (cu numele Bana), într-o consemnare a călătorului bulgar Petar Bogdan Bakšić (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dochia), există o biserică ortodoxă cu hramul “Sfântul Nicolae”, construită în anul 1919 pe locul uneia care data din 1846, renovată în anul 1970, când i s-a atribuit un al doliea hram – “Naşterea Maicii Domnului”, supusă unor ample lucrări de consolidare, renovare şi pictare în anii 1999-2004 şi sfinţită la 1 iulie 2009. În satul Bahna se află şi o biserică romano-catolică, având hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, zidită în perioada 1901-1910, supusă unor lucrări de extindere în anul 1978 şi renovată în anii 2005 şi 2022-2023 şi sfinţită la 10 septembrie 2023. În satul Băluşeşti, atestat documentar în anul 1446, există biserica “Sfântul Nicolae”, construită în anul 1904, din bârne de lemn pe temelie de piatră, pe locul uneia care data din anul 1830, mistuită de un incendiu în anul 2015 şi reconstruită din temelie, tot din lemn, în anul 2018. În satul Dochia s-a născut istoricul Ioan Scurtu (1940).

DOCLIN, comună în partea de Nord Vest a judeţului Caraş-Severin, alcătuită din 3 sate, situată la hotarul cu judeţul Timiş, în zona de contact a Dealurilor Dognecei cu M-ţii Dognecei, la 220-290 m altitudine, la 35 km Vest de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 1 902 loc. (1 ian. 2019): 972 de sex masc. şi 930 fem. Staţie de cale ferată (în satul Doclin). Exploatări de balast şi nisip. Centru viticol (satul Tirol) cu o cramă realizată în perioada 1920-1948, renovată în anii 2000, cu o capacitate de peste 15 000 de hectolitri de vin din soiurile Riesling, Cabernet Sauvignon, Fetească, Muscat Ottonel, Merlot ş.a. Până pe la sfârşitul secolului 20, satul Biniş a fost un important centru de ceramică populară. Apicultură (ferme apicole în satele Doclin şi Tirol, înfiinţate în anii ’60 ai secolului 20). Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Lac piscicol (în satul Tirol). Cămin Cultural. Bibliotecă publică. Cor bărbătesc, înfiinţat în anul 1888 şi reînfiinţat în 1902. La începutul secolului 20, pe teritoriul comunei Doclin a fost descoperită o monedă din argint – imitaţie a tetradrahmelor emise de regele Macedoniei, Filip al II-lea (382-336 î.Hr.), iar în arealul satului Biniş au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Satul Doclin apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1597, ca aşezare în stăpânirea lui Negul (Neagu) din Caransebeş, iar apoi este consemnat în documentele anilor 1564-1569, 1690-1700, cu numele Doklen (în scrierile naturalistului italian Luigi Fernando Marsigli), apoi pe o hartă a cartografului Mercy din 1723-1725 şi pe harta Josephină a Banatului din anii 1769-1772. Unele documente amintesc că la începutul secolului 18 exista satul Bacz (atestat documentar în secolul 15), care a fost desfiinţat şi înglobat în satul Doclin. În anul 1855, satul Doclin a intrat în posesia Societăţii Căilor ferate austro-ungare. Prima menţiune documentară a satului Biniş datează din anul 1345 într-o scriere a regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou (1342-1382), în care se menţionează numele lui “Ladislau, voievod de Biniş”, iar în unele documente din perioada 1349-1351 apare consemnată moişia Biniş în cadrul districtului Kueşd (Bocşa de azi). Satul Tirol a fost înfiinţat în anii 1810-1811, cu numele Königsgnad, de către 25 de familii venite din Tirol (Austria), care au fost împroprietărite cu pământ agricol. În perioada 1888-1927 satul Tirol a purtat numele Királykegye, iar din anul 1927 este numit oficial Tirol. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Caraş, a comunelor Biniş, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 1 527 de locuitori, Dochin (sic!), formată din satul omonim, cu 1 064 locuitori, şi Tirol, cu satul omonim şi 1 223 locuitori. Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa aceloraşi comune, în cadrul judeţului Caraş, ca în anul 1931, respectiv Biniş, cu 1 346 locuitori adăpostiţi în 353 de case, Doclin (sic!) cu 1 048 locuitori şi 268 de case, şi Tirol cu 1 175 locuitori şi 334 case. Configuraţia actuală a comunei Doclin datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Doclin se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, zidită la sfârşitul secolului 18 pe locul uneia din lemn (menţionată documentar la 15 ianuarie 1757), renovată şi pictată în anul 1891 de către Ion Zaicu şi restaurată în anii 1963-1964 şi 1999. În satul Tirol există o biserică romano-catolică, având hramul “Naşterea Sfintei Fecioare”, zidită în anii 1847-1850, şi o biserică ortodoxă cu hramul “Sfânta Treime” (12 m lungime şi 7 m lăţime), zidită în perioada 1993-1999, pictată de Silviu Apostol, Ștefan Gumand şi Viorel Cotoiu din Bocşa. sfinţită în anul 2007, iar în satul Biniş este biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (18 m lungime şi 7 m lăţime), construită la începutul secolului 19, pe locul unei biserici din lemn, care data din anul 1750, renovată şi pictată în anii 1937-1942 de Ion Radu şi Dumitru Radu din Ciclova Montană şi sfinţită la 29 iunie 1943. Biserica a fost repictată în anii 1997-1998.

DODEŞTI, comună în partea de Sud Est a judeţului Vaslui, alcătuită din 2 sate, situată în zona Colinelor Fălciului, pe interfluviul Bârlad-Urdeşti, la 169 m altitudine, la 49 km Sud-Sud Est de municipiul Vaslui; 1 741 loc. (1 ian. 2019): 885 de sex masc. şi 856 fem. Haltă de cale ferată (în satul Dodeşti) pe linia Tecuci – Tutova – Bârlad – Zorleni – Crasna – Viişoara – Vaslui. Tronsonul Tutova – Bârlad – Zorleni – Crasna a fost reparat în perioada 10 noiembrie – 8 decembrie 2023. Ateliere de tâmplărie, fierărie, croitorie ş.a. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, plante furajere ş.a. Cămin Cultural, în satul Dodeşti (din 1935). Bibliotecă publică, înfiinţată şi inaugurată la 21 aprilie 2015, cu peste 3 000 de volume. Săpăturile arheologice efectuate în anii 1967–1975 au scos la iveală fragmente de vase ceramice datând din Neolitic şi vestigii materiale din secolele 4–11. Satul Dodeşti apare consemnat în documente, prima oară, la 3 februarie 1495, iar satul Urdeşti în anul 1467. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Băseşti (numită Viişoara dupã data de 1 ianuarie 1965), în cadrul judeţului Fălciu, alcătuită din satele Dodeşti (cu 1 317 locuitori), Tămăşeni (668 locuitori), Urdeşti-Sat (166 locuitori) şi Urdeşti-Târg (103 locuitori), iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Bãseşti, în cadrul judeţului Fãlciu, formatã din satele Dodeşti, cu 1 482 de locuitori, adãpostiţi în 316 case, Tãmãşeni, cu 167 de case şi 686 locuitori, Urdeşti-Sat, cu 43 de case şi 170 de locuitori şi Urdeşti-Târg, cu 26 case şi 117 locuitori. O dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, satul Tãmãşeni din comuna Viişoara (fostă Băseşti până la 1 ianuarie 1965) a fost desfiinţat şi unificat cu satul Dodeşti), iar satele Urdeşti-Sat şi Urdeşti-Târg au fost unificate într-o singură entitate cu numele Urdeşti, ambele sate – Dodeşti şi Urdeşti ramânând în componenţa comunei Viişoara. La 7 mai 2004, în urma referendum-ului din 9 martie 2003, satele Dodeşti şi Urdeşti s-au desprins din comuna Viişoara, judeţul Vaslui, formând o comună de sine stătătoare cu numele Dodeşti. În satul Dodeşti se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 16 august 2006-2012 (sfinţită la 26 august 2012) pe locul uneia care data din anul 1825, iar în satul Urdeşti există biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1960).

DOFTEANA, comună în partea de Vest-Sud Vest a judeţului Bacău, alcătuită din 7 sate, situată în zona de Sud Est a Depresiunii Dărmăneşti, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Berzunţi şi cele de Nord Est ale M-ţilor Nemira, la 325-377 m altitudine, la confluenţa râului Dofteana cu râul Trotuş, la 69 km Sud Vest de municipiul Bacău, reşedinţa judeţului Bacău; 11 198 loc. (1 ian. 2019): 5 663 de sex masc. şi 5 535 fem. Staţie de cale ferată pe linia electrificată Adjud – Borzeşti – Oneşti – Târgu Ocna – Dofteana – Comăneşti – Ghimeş – Siculeni – Miercurea-Ciuc, inaugurată la 6 aprilie 1899. Exploatări de petrol, de argilă şi nisip. Producţie de mobilă şi de cherestea. Muzeu etnografic. Centru Cultural multifuncţional, în cadrul căruia funcţionează o bibliotecă publică, şi Sală de sport (1 270 m²) cu 102 locuri (în satul Dofteana). Parc amenajat ca zonă de agrement (în satul Dofteana). Cămin Cultural (în satul Bogata), inaugurat la 26 octombrie 2019. Izvoare cu ape minerale la Ciunget şi Sărărie, cu calităţi terapeutice în tratarea gastritelor. În arealul comunei Dofteana se află Rezervaţia naturală Nemira, cu o suprafaţă totală de 3 491,20 ha, din care 671 ha în perimetrul satului Dofteana, iar restul de 2 820,20 ha pe teritoriul oraşelor Dărmăneşti şi Slănic-Moldova. Rezervaţia include păduri de molid, brad şi fag, precum şi mai multe specii de plante rare sau endemice, dintre care 19 specii de plante endemice, precum Saxifraga cymbalaria – plantă endemică întâlnită local, doar în zona oraşului Slănic-Moldova, Ranunculus carpaticus (Piciorul cocoşului), Leontopodium alpinum (Floarea de colţi), Achillea schurii ş.a. În perimetrul satului Cucuieţi există Rezervaţia geologică „Hogback-ul Drăcoaia” – o stâncă uriaşă de peste 350 m înălţime, iar în satul Hăghiac se află Parcul dendrologic Dofteana, cu 660 de specii de arbori, înfiinţat în anul 1908 de către silvicultorul Iuliu Moldovan pe un teren cu o suprafaţă de 25,7 ha, cumpărat de familia Brătianu. În cadrul acestui parc vegetează numeroase răşinoase exotice, printre care Pinus armandii (pinul oriental), Pinus contorta, Pinus nigra var. carmanica, Pinus strobus, Pinus banksiana, Thuja plicata, Larix decidua var. polonica, Picea orientalis, Picea obovata, Picea rubra, Picea omorika (molid american), Juniperus virginiana, Thuja occidentalis, Cryptomeria japonica ş.a. Rezervaţia dispune de solarii şi pepiniere cu o capacitate de circa 3 000 de puieţi pe an, care pot fi plantaţi pe teritoriul altor judeţe. Parcul dendrologic Dofteana a fost declarat rezervaţie naturală şi arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000, fiind considerat a doua colecţie de arbori din România (ca suprafaţă) după Arboretul de la Simeria (extins pe 70 de hectare). Satul Dofteana apare menţionat documentar, prima oară, la 8 septembrie 1436, într-un hrisov semnat de Iliaş I, Domn al Moldovei în perioada 4 august 1435-8 martie 1436, iar prima menţiune documentară referitoare la existenţa zăcămintelor de petrol din aceasta zonă, datează din 4 octombrie 1440. În anul 1456, localitatea Dofteana a fost jefuită şi incendiată de tătari în noaptea de înviere a Domnului nostru Iisus Hristos (Paşte). O altă consemnare referitoare la satul Dofteana datează din data de 21 septembrie 1486, într-un zapis al Domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, prin care acesta “întărea lui Ioan Ulan a treia parte din satul Dohtana (sic!) pe Trotuş”, iar Recensământul din anii 1772-1773 consemna existenţa satelor Dofteana şi Larga. La sfârşitul secolului 19, Dofteana era o comună rurală, în judeţul Bacău, formată din satele Dofteana (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bogata, Larga şi Cucuieţi, cu 2 848 de locuitori (din care 1 417 de sex masculin şi 1 431 de sex feminin), adăpostiţi în 640 de case, avea o fabrică de cherestea (din anul 1856), o fabrică de gaz (din 1856), care prelucra petrolul lampant, mai multe ferăstraie acţionate hidraulic, o şcoală mixtă, patru biserici ortodoxe şi două catolice, iar Neculai N. Ghica (Ghika) şi G. Nicu Ghica (Ghika) erau principalii posesori de moşii din anul 1832. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dofteana, formată din satele Dofteana (reşedinţa comunei omonime), Cucuieţi, Larga, Seaca, Valea Câmpului şi Valea Codrului. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dofteana în cadrul judeţului Bacău, alcătuită din satele Dofteana (reşedinţa comunei omonime), Bogata, Cucueţi (sic!), Hăghiac, Larga, Saca (sic!), Valea-Câmpului (sic!) şi Valea-Codrului (sic!), iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dofteana în judeţul Bacău, formată din satele Dofteana (reşedinţa comunei), cu 1 819 locuitori şi 465 de case, Bogata (400 locuitori şi 94 de case), Cucueţi (sic!), cu 1 163 locuitori şi 279 de case, Hăghiac (851 locuitori şi 206 case), Larga (901 locuitori, 215 case), Seaca (sic!), cu 354 locuitori şi 98 de case, Valea-Câmpului (191 locuitori şi 44 de case), Valea-Codrului (321 locuitori şi 71 de case). La 17 februarie 1968, satul Valea Câmpului a fost desfiinţat şi unificat cu satul Ștefan Vodă, iar satul Valea Codrului a fost desfiinţat şi unificat cu satul Cucuieţi. Configuraţia actuală a comunei Dofteana datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dofteana se află o biserică ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1885-1888 (sfinţită la 13 noiembrie 1888), reparată şi pictată în anii 1906-1907 şi repictată în frescă, în anii 1980-1986, şi o biserică din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în prima jumătate a secolului 15 şi atestată documentar în anul 1456, cu multiple modificări şi restaurări ulterioare, renovată în anul 1770, iar în anii 1940-1944 biserica a fost reconstruită. Biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” nu are pereţii interiori acoperiţi cu picturi, nu este declarată monument istoric şi are catapeteasma pictată în anul 1906 de către zugravul Tătăraru. Tot în satul Dofteana există o biserică ortodoxă, cu triplu hram – “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, Sfântul Cuvios Efrem cel Nou” şi “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, zidită în perioada 10 aprilie 2016- 2018 (sfinţită la 14 octombrie 2018), o biserică romano-catolică (1997) şi conacul familiei Ghica (Ghika), construit în anul 1887, în stil romantic, pe cheltuiala lui Neculai N. Ghika (în cadrul Parcului dendrologic), declarat monument istoric şi de arhitectură de interes naţional, în anul 2004, iar în satul Larga există biserica ortodoxă „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1804-1812). În satul Cucuieţi există biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită din cărămidă şi piatră la mijlocul secolului 19 (sfinţită în anul 1852), extinsă în anul 1880 cu circa 4 m, tencuită în anul 1889, lărgită în anul 1921 cu încă 4 m şi pridvor adăugat în anul 1937. În anul 1991, pereţii exteriori ai bisericii au fost placaţi cu piatră de Slănic. În satul Bogata se află o biserică ortodoxă cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în stil moldovenesc din lemn de stejar şi brad, în anii 1930-1932 (sfinţită la 1 noiembrie 1934), cu pereţii interiori împodobiţi cu icoane pictate pe lemn de Constantin Zafiu, precum şi o biserică romano-catolică având hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, zidită în anii 1935-1937, renovată în anul 2013 şi sfinţită la 17 august 2013, iar în satul Seaca există biserica romano-catolică având hramul “Pogorârea Duhului Sfânt” (27,40 m lungime şi 11,80 m lăţime), construită în anii 1995-2003 (sfinţită la 7 iunie 2003), după planurile arhitectului Viorel Dorneanu.

DOGNECEA, comună în partea de Nord Vest a judeţului Caraş-Severin, alcătuită din 2 sate, situată la poalele de Sud ale M-ţilor Dognecei, la 226 m altitudine, pe râul Dognecea, la 24 km Vest-Sud Vest de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 2 162 loc. (1 ian. 2019): 1 095 de sex masc. şi 1 067 fem. Exploatări de minereuri de fier, de plumb şi de sulfuri polimetalice. Producţie de articole din material plastic pentru construcţii şi de echipamente de ventilaţie şi frigorifice. Prelucrarea lemnului. Staţie de îmbuteliere a apei plate şi a sucurilor naturale (în satul Calina). Apicultură. Pomicultură. În trecut (din secolul 18), satul Calina a fost un important centru manufacturier de prelucrare a sticlei, cunuoscut cu numele de “glăjărie”, care furniza sticla necesară pentru pictarea icoanelor pe sticlă. În perimetrul satului Calina există izvoare cu ape minerale, folosite ca ape de masă, asemănătoare cu cele de la Evian (Franţa). Cămin Cultural (în satul Dognecea), reparat şi modernizat în anul 2017 şi numit “Simion Moise” din data de 22 noiembrie 2021. Bibliotecă publică (circa 3 000 de volume). În partea de Nord a comunei Dognecea se află Lacul Dognecea Mare, extins pe o suprafaţă de 6,2 ha (760 m lungime, 200 m lăţime, 9 m adâncimea maximă), realizat în anul 1750 prin bararea râului Dognecea, pe malul căruia se află pensiunea “Colţ de Rai”, precum şi Lacul Dognecea Mică (2,3 ha şi 8 m adâncimea maximă), acoperit cu nuferi, situat în mijlocul unei păduri de fag în amestec cu carpen. Satul Dognecea apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1722, cu numele Dognácska, iar ca sat minier pentru exploatarea minereului de cupru în anul 1740. În a doua jumătate a secolului 18, Dognecea apare consemnat pe harta Josephină a Banatului întocmită în anii 1769-1772. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dognecia (sic!) în cadrul judeţului Caraş, formatã din satul omonim, cu 2 838 de locuitori, precum şi a comunei Calina, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, cu 470 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dognecea (sic!) în judeţul Caraş, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 2 720 de locuitori, adăpostiţi în 825 de case, precum şi a comunei Calina, formată din satul omonim, cu 112 case şi 404 locuitori. Configuraţia actuală a comunei Dognecea datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dognecea se află o biserică romano-catolică având hramul „Naşterea Maicii Domnului”, declarată monument istoric, construită în stil baroc, în perioada 1736-1741, restaurată în anul 1780, cu orgă construită de Anton Dangl din Arad şi instalată în anul 1883, iar în satul Calina, menţionat documentar, prima oară, în perioada 1368-1371, există o biserică din lemn cu hramul „Mântuirea Maicii Domnului”, declarată monument istoric, construită iniţial în satul Ciudanoviţa, comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin, în anul 1733, demontată, transportată şi reasamblată în satul Greoni, comuna Grădinari, judeţul Caraş-Severin, şi apoi transferată în satul Calina în anul 1780. Chivotul acestei biserici, pictat de N. Haşcă, datează din anul 1892. Agroturism.

DOICEŞTI, comună în partea central-nordică a judeţului Dâmboviţa, alcătuită dintr-un sat, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Ialomiţei cu Câmpia Târgoviştei, în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Ialomiţa, la 10 km Nord Vest de municipiul Târgovişte, reşedinţa judeţului Dâmboviţa; 4 699 loc. (1 ian. 2019): 2 292 de sex masc. şi 2 407 fem. Staţie de cale ferată (inaugurată la 1 ianuarie 1890) pe linia Titu – Nucet – Târgovişte – Doiceşti – Pucioasa – Fieni – Pietroşiţa, construită în etape, între 2 ianuarie 1884 (segmentul Titu -Târgovişte), 27 mai 1884 (Târgovişte – Pucioasa) şi 12 noiembrie 1912 (Pucioasa – Pietroşiţa). Segmentul Târgovişte – Pietroşiţa a fost desfiinţat pentru traficul de călători la 15 mai 2013 din cauza lipsei de rentabilitate şi reactivat la 15 octombrie 2015. Termocentrala construită în anii 1952-1954 după proiectele arhitectului Aurel Doicescu şi ale inginerului Costin Moţoiu, cu 6 grupuri energetice de câte 20 MW fiecare (total: 120 MW), a fost dată în folosinţă în anul 1954, funcţionând pe baza arderii lignitului, a păcurii şi a gazului metan ca suporturi de ardere. Ulterior au mai fost construite două grupuri energetice de câte 200 MW fiecare (total: 400 MW), date în exploatare în anul 1979. Complexul energetic Doiceşti a fost scos din funcţiune, în mare parte, în anul 2009, când a rămas în funcţiune doar un grup energetic de 200 MW. În anul 2014 complexul energetic a fost vândut la licitaţie, în perioada 2020-2022 a fost demolat treptat, iar la 19 noiembrie 2022 au fost detonate ultimele două piese ale acestui complex, respectiv coşul de evacuare a fumului, înalt de 200 m, şi Turnul de răcire. În aprilie 2024 au fost demarate studiile de fezabilitate pentru implementarea producţiei de energie electrică nepoluantă, prin instalarea (pe terenul ocupat de fostul complex energetic) a unui minireactor nuclear de către o firmă americană, în perioada 2025-2030. Totodată, în perimetrul comunei Doiceşti şi cel al comunei învecinate, Șotânga, a fost instalat un Parc fotovoltaic, cu 123 000 de panouri fotovoltaice, extinse pe o suprafaţă de 115 ha, cu o putere instalată de 80 MW, dat în folosinţă în august 2023, parcul fotovoltaic fiind conectat la Sistemul Energetic Naţional. Produse chimice (pigmenţi şi coloranţi) şi ceramice (cărămizi, ţigle, blocuri ceramice autoclavizate/BCA). Ateliere pentru reparat utilaje termoenergetice. După afirmaţiile banului Mihail Cantacuzino, la Doiceşti s-au fabricat oglinzi în anii 1769-1774. Morărit. Pomicultură; viticultură; legumicultură. Cămin Cultural; Casă de Cultură; Biblioteca publică „Nicolae Neagu”, cu peste 10 000 de volume (în anul 2013). Stadion. Motel cu 24 de locuri. În perimetrul comunei Doiceşti au fost descoperite vestigiile unei aşezări dacice din secolele 4-5. Satul Doiceşti, apare menţionat documentar, prima oară, la 2 iunie 1639, şi avea in componenţă cătunul Bărbăteşti, atestat documentar la 8 septembrie 1579, dispărut ulterior. La sfârşitul secolului 19, Doiceşti era o comună rurală, alcătuită din satele Doiceşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Dolani, Guşoiu şi Săteni, avea 1 628 de locuitori, o biserică şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Doiceşti, formată din satele Doiceşti, Dolani şi Săteni şi avea 2 430 de locuitori, iar satul Guşoiu a fost trecut în componenţa comunei Glodeni, judeţul Dâmboviţa. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Doiceşti, în cadrul judeţului Dâmboviţa, formatã din satele Doiceşti (reşedinţa comunei omonime), Dolani şi Sãteni, cu 3 244 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Doiceşti în cadrul judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din satele Doiceşti, Dolani şi Sãteni, cu 3 731 locuitori, adãpostiţi în 881 de case. La 17 februarie 1968, satul Dolani a fost desfiinţat şi înglobat în satul Doiceşti, iar satul Sãteni a fost transferat în componenţa comunei învecinate Aninoasa. Configuraţia actuală a comunei Doiceşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În cadrul Parcului Mateiaş (2 ha) din satul Doiceşti se află ruinele caselor domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu (construite în anul 1706) şi şase statui din bronz, reprezentând pe Constantin Brâncoveanu, Domn al Țării Româneşti (în anii 1696-1714), pe cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu şi Matei) şi pe sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Tot în satul Doiceşti există biserica având hramul „Naşterea Maicii Domnului”, construită din piatră în anii 1701–1706, din porunca şi pe cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu, cu picturi murale interioare de epocă, parţial refăcute, şi coloane, în pridvor, cu caneluri în torsadă. Biserica păstrează un frumos tablou votiv, care îl înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu, împreună cu soţia sa, Doamna Marica, şi cu cei patru baieţi (Constantin, Ștefan, Radu şi Matei) şi cele şapte fiice (Stanca, Smaragda, Ilinca, Safta, Ancuţa şi Bălaşa). Unele surse menţionează că în secolul 17, în perimetrul satului Doiceşti a existat schitul/mănăstirea Lăculeţe, cunoscut şi sub numele de schitul Păroaia sau schitul Doiceşti, cu biserica “Sfântul Prooroc Ilie”, şi din anul 1850 cu dublu hram – “Sfântul Prooroc Ilie” şi “Sfântul Nicolae” – azi (2024) biserică de mir (→ comuna Glodeni, judeţul Dâmboviţa).

DOLHEŞTI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Iaşi, alcătuită din 3 sate, situată în partea de Est a Podişului Central Moldovenesc, la 198 m altitudine, într-o zonă cu dealuri înalte (Dealurile Crasna, 417 m altitudine, Cer, 390 m altitudine, Căprăria, 307 m altitudine, Cihan ş.a.), cu versante înclinate, afectate de eroziune şi alunecări de teren, pe cursul superior al râului Crasna, la 47 km Sud Est de municipiul Iaşi, reşedinţa judeţului Iaşi; 2 724 loc. (1 ian. 2019): 1 409 de sex masc. şi 1 315 fem. Exploatări de argilă, de nisip şi de gresii. Presă de ulei comestibil. Moară pentru măcinat cereale. Viticultură. Cămin Cultural şi bibliotecă publică, în satul Dolheşti. Iazul turistic şi de agrement Crăsniţa (2,5 ha). În sectorul mijlociu al râului Crasna apar izvoare cu ape minerale bicarbonatate, sulfatate, calcice, magneziene, slab feruginoase, oligominerale, cu efecte curative în tratarea anemiilor. În perimetrul satului Brădiceşti, la circa 700 m Sud Vest de sat, în punctul numit ”La Odaie” au fost descoperite vestigiile unor aşezări din Neoliticul inferior, aparţinând Culturii materiale Starčevo-Criş (5000-3500 î.Hr.), din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secoulu 1 d.Hr.) şi din secolele 2-4, 11-12 şi 15-16, iar în arealul satului Dolheşti a fost descoperit un tezaur compus din monede de aur şi un lanţ de aur datând din secolul 11. Satul Dolheşti apare menţionat documentar, prima oară, la 1 mai 1406, într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei în perioada 1400-1432, prin care acesta dăruia lui Vlad Dolhici satul Dolheşti pe râul Crasna, iar la 2 decembrie 1594, Petru Aron, Domn al Moldovei în intervalul 18 octombrie 1592 – 5 mai 1595, întărea diaconului Samson o moşie la Dolheşti. Ulterior, satul Dolheşti apare frecvent în documentele anilor 1604, 1610, 1617, 1632, 1642, 1667, 1802, 1863 etc. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1890, Dolheşti era o comună rurală în judeţul Fălciu, alcătuită din satele Dolheşti şi Petrişu (sic!), avea 1 500 locuitori, o biserică şi o şcoală. În aceeaşi perioadă, la Sud de Dolheşti, exista şi comuna Brădiceşti, formată din satele Brădiceşti şi Tălpigeni, care avea 1 237 de locuitori, o biserică şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna desfiinţarea comunei Brădiceşti, al cărui sat omonim intra în componenţa comunei Dolheşti, judeţul Fălciu, iar satul Tălpigeni din fosta comună Brădiceşti era tansferat la comuna apropiată Boţeşti, judeţul Vaslui. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dolheşti, în cadrul judeţului Fălciu, alcătuită din satele Dolheşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Brădiceşti şi Pietriş (sic!), cu 2 892 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dolheşti în cadrul judeţului Fălciu, formată din satele Dolheşti (reşedinţa comunei omonime), Brădiceşti şi Pietriş (sic!), cu 3 284 de locuitori, adăpostiţi în 771 de case. Configuraţia actuală a comunei Dolheşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dolheşti se află biserica “Sfântul Nicolae”, construită din cărămidă pe fundaţie de piatră, în anii 1913-1915 (sfinţită la 28 octombrie 1915), pe un teren cu o suprafaţă de un ha, donat de Nicolae Ion, cu picturi murale interioare originare, executate în ulei de către Gheorghe Ionescu Zaharia. Turla bisericii s-a prăbuşit în timpul cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, şi a fost reconstruită în anul 1941 de fraţii Hristodor A. Dumitru şi Hristodor A. Ioan. Biserica a mai fost consolidată, reparată şi renovată după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,1 grade pe scara Richter, şi după cel din 30 auguat 1986, care a avut nagnitudinea de 7,1 grade pe scara Richter. În anul 2007, în curtea bisericii a fost construită o casă prăznicală, iar la 31 ianuarie 2023 a avut loc o licitaţie pentru desemnarea unor ofertanţi pentru realizarea, în frescă, a picturilor murale interioare ale bisericii. Tot în satul Dolheşti există Obeliscul “Doctor Constantin Baciu”, dezvelit la 24 iunie 2006, ridicat în onoarea fraţilor Constantin Baciu (cardiolog cu activitate în Italia – n. 1919 – m. ?) şi Petre Baciu (inginer cu activitate în S.U.A. – n. 1925 – m ?), care s-au repatriat în România şi au investit în satul Dolheşti, în perioada 1999-2009, peste 2,5 milioane de dollari pentru modernizarea satului lor natal, Dolheşti. În anul 1998, fraţii Constantin şi Petre Baciu au înfiinţat fundaţia “Dr. Constantin Baciu” cu scopul ajutorării copiilor orfani de ambii părinţi, până la vârsta majoratului. În satul Pietriş, menţionat documentar, prima oară, în anul 1864, există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anul 1952 pe locul uneia din anul 1853, în curtea căreia a fost construit (în anii 2012-2014) un centru social parohial (sfinţit la 7 decembrie 2014), cu activitate filantropică şi culturală. În satul Brădiceşti, atestat documentar în anul 1432, se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), întemeiată ca schit, în anul 1691, într-o păure de tei, de către Varlaam, episcop de Huşi, pe moşia Mariei Racoviţă, văduva logofătului Nicolae Racoviţă (decedat în anul 1686). Biserica din lemn a schitului, cu hramul „Buna Vestire”, a fost construită, în anii 1691-1692, din iniţiativa şi prin grija episcopului Varlaam, ca reşedinţă episcopală în care să se adăpostească în timpul unor eventuale năvăliri ale tătarilor. La 2 noiembrie 1712, schitul Brădiceşti a devenit metoh al Episcopiei Huşilor, iar în anul 1739 schitul a fost jefuit de tătari, care au luat toate odoarele bisericii, iar monahii luaţi ca robi. Schitul a fost refăcut abia în anul 1756 prin strădania episcopului Inochentie, cu sprijinul lui Matei Ghica, Domn al Moldovei în anii 1753-1756. În anul 1768, bisericii „Buna Vestire” i s-a adăugat un pridvor închis, în anul 1774 a fost înzestrată cu o catapeteasmă nouă, iar în perioada 1850-1853 au fost întreprinse importante lucrări de reparaţii şi reabilitări, inclusiv realizarea picturilor pe pereţii interiori, la solicitarea episcopului Meletie Istratie al Huşilor, sub coordonarea arhitectului Iganţiu Lorenzo din Bârlad. Tot atunci icoanele catapetesmei au fost repictate de către ieromonahul Lavrentie, finalizate la 4 septembrie 1853. Alte reparaţii şi reabilitări au foste efectuate în anii 1883 şi 1903. Odată cu aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din 17/29 decembrie 1863, mănăstirea Brădiceşti a fost desfiinţată, lăcaşul de cult devenind biserica de mir a satului Brădiceşti. Biserica a fost reînfiinţată în anul 1945, desfiinţată din nou de autorităţile comuniste, la 28 octombrie 1958, şi reactivată în anul 1992. Biserica “Buna Vestire” a mănăstirii Bradiceşti (declarată monument istoric în anul 2005) este dominată de o turlă centrală, mai mare, încadrată de o parte şi de alta de două turle mai mici, toate având aspectul turlelor bisericilor ruseşti. Deasupra pridvorului există o altă turlă, asemănătoare cu celelalte trei, în care se află un clopot din bronz datând din anul 1779. În anii 1957-1959, în apropierea bisericii din lemn, a fost construită o biserică de zid cu hramul „Sfântul Ilie”, aflată în prezent (2024) într-o fază avansată de degradare, iar chiliile au fost construite în anii 1991-1992. Agroturism.

DOLHEŞTI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Suceava, alcătuită din 3 sate, situată în partea de Sud Est a Podişului Sucevei, la 259 m altitudine, la poalele dealurilor Pleşa, Holm, Coasta Morii, Muncel, Blăgani ş.a., pe râul Şomuzu Mare, la 41 km Sud Est de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 3 781 loc. (1 ian. 2019): 1 874 de sex masc. şi 1 907 fem. Reşedinţa comunei este satul Dolheştii Mari. Haltă de cale ferată (în satul Dolheştii Mari), pe linia Fălticeni – Dolhasca (26 km), construită în anii 1885-1887, inaugurată la 10 octombrie 1887, închisă traficului de călători şi mărfuri la 17 martie 2015. Clădirea gării, construită în anul 1948, a căzut în ruină după anul 2015. Prelucrarea lemnului. Produse lactate. Creşterea bovinelor. Moară mecanică pentru măcinat cereale, construită în anul 1957, şi moară de apă, cu o vechime de peste 100 de ani, în funcţiune şi în prezent (2024). Centru de olărit. Ateliere de ţesut, de fierărie (cu scule vechi, tradiţionale), de cusut ii şi de confecţionat costume populare, de covoare, ştergare ş.a. Cămin Cultural (în satul Dolheştii Mari), înfiinţat la 1 ianuarie 1934, cu sediul actual (2024) într-o clădire inaugurată în anul 1959, în incinta căreia funcţionează biblioteca publică, înfiinţată în anul 1957 pe baza colecţiilor învăţătorului Emil C. Gheorghiu din 1932, în prezent (2024) cu peste 12 000 de volume. Clădirea Primăriei a fost construită în anul 1940 pe locul fostei clădiri care data din a doua jumătate a secolului 19. Cor bărbătesc înfiinţat la 15 octombrie 1933, în satul Dolheştii Mari. Ansamblu folcloric “Străjerii”, înfiinţat în anul 2007, în satul Dolheştii Mici. În perimetrul comunei Dolheşti au fost descoperite vestigii neolitice (topoare din silex, şlefuite, cuţite din silex, răzuitoare, podoabe ş.a.), precum şi vestigiile unei aşezări din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Horodiştea-Folteşti (sfârşitul mileniului 3 şi începutul mileniului 2 î.Hr.), în care s-au găsit ceşti, pahare, amfore cu decor incizat, topoare din silex etc. Unele surse susţin că satul Dolheşti a fost înfiinţat la începutul secolului 14 şi că într-un act din 6 ianuarie 1395 se menţionează numele lui Șendrea cel Bătrân, sfetnicul Domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, în anii 1394 – 1399, ca proprietar al satului Dolheşti. Totuşi, satul Dolheşti apare menţionat documentar, prima oară, la 20 iulie 1404, într-un zapis semnat de Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei în intervalul 1400-1432, prin care acesta făcea o danie mănăstirii Poiana, iar în anul 1561, Alexandru Lăpuşneanu, Domn al Modovei în perioada 1552-18 noiembrie 1561 şi 1564 – 9 martie 1568, aminteşte de satul Dolheşti pe Șomuz pe care-l “dăruieşte mănăstirii Probota cu moara de apă şi cu tot venitul pe care-l are”. Catagrafia din anul 1774 consemna satul Dolheşti cu 49 de familii, adăpostite în 42 de case, dintre care, 15 case erau pustii. În anul 1828 a fost înfiinţat satul Dolheştii Mici, fapt pentru care a trebuit să fie schimbat numele satului Dolheşti în Dolheştii Mari. În urma aplicării împărţirii (reformei) administrative din anul 1871, comuna Dolheşti era formată din satele Dolheştii Mari (reşedinţa comunei Dolheşti), Boura, Dloheştii Mici, Vămeni şi Poiana Răhtivanu, şi avea 2 660 locuitori, iar în anul 1873, comuna Dolheşti apare consemnată pe o hartă. În anul 1893 a fost înfiinţat satul Valea Bourei prin împroprietărirea cu pământ agricol a unor ţărani din satele Dolheştii Mari, Dolheştii Mici şi Corni (azi/2024/ sat în comuna Liteni, judeţul Suceava). În acelaşi an (1893), în comuna Dolheşti existau 451 de case care adăposteau 1 931 de locuitori, din care 916 erau de sex masculin şi 1 015 de sex feminin. Sătenii din comuna Dolheşti au participat, alături de sătenii mai multor comune din judeţul Botoşani, la cea mai mare răscoala ţărănească din istoria modernă a României, izbucnită la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi, judeţul Botoşani – răscoală care s-a extins cu repeziciune în toată ţara. Răscoala a fost reprimată nemilos de către armata Guvernului conservator, soldându-se cu circa 3 000 de victime. Recensământul din anul 1912 consemna existenţa comunei Dolheşti, care avea 522 de case locuite şi 32 de case nelocuite şi 2 404 locuitori, dintre care 1 183 de sex masculin şi 1 221 feminin. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dolheşti, în cadrul judeţului Baia, alcătuită din satele Dolheştii-Mari (sic!), reşedinţa comunei Dolheşti, Dolheştii-Mici (sic!) şi Valea-Bourei (sic!), cu 3 972 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dolheşti în cadrul judeţului Baia, formată din satele Dolheştii-Mari (sic!), Dolheştii-Mici (sic!) şi Valea-Bourei (sic!), cu 4 542 de locuitori, adăpostiţi în 975 de case. Configuraţia actuală a comunei Dolheşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dolheştii Mari se află biserica având hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită din piatră brută, înainte de anul 1481 de către tatăl hatmanului Şendrea, dregător la Curtea Domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, cumnatul acestuia. Picturile murale interioare au fost executate în vara-toamna anului 1481 de către zugravul Gavriil Ieromonahul, iar pridvorul, deasupra căruia se află Turla-clopotniţă, în stil rusesc, a fost adăugat în anii 1852-1854, când biserica a fost restaurată pe cheltuiala arendaşului Stati şi a enoriaşilor. Picturile murale interioare, între care se remarcă un frumos tablou votiv cu portretul hatmanului Şendrea din pronaos, au fost mult timp acoperite cu un strat de var, acestea fiind scoase la iveală în anul 1927 de către profesorul Ion D. Ştefănescu. Hatmanul Şendrea, cumnatul Domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, s-a remarcat prin vitejie în timpul luptei de lângă Râmnicu Sărat, la 8 iulie 1481 (în timpul căreia a murit), dintre oastea Moldovei, comandată de Ştefan cel Mare, şi oştile turco-muntene comandate de Basarab cel Tânăr/Țepeluş, în care oastea Moldovei a ieşit biruitoare. Biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, declarată monument istoric în anul 2015, apare menţionată documentar, prima oară, la 11 iulie 1428, într-un uric semnat de Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei în perioada 1400-1432, printre multe alte biserici, între care şi “biserica lui Mihail Dalh din Doljeşti”. Biserica a fost supusă mai multor reparaţii, renovări şi reabilitări în anii 1906, 1912, 1926-1927 şi 1987-1991. La biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva” se află mormântul hatmanului Şendrea (mort în lupta din 8 iulie 1481) şi al soţiei sale, Maria (sora Domnului Ştefan cel Mare), înhumată la 27 martie 1486. Tot în satul Dolheştii Mari se află o biserică nouă, cu hramul “Sfânta Treime”, construită în anii 1999-2001, iar în satul Dolheştii Mici există biserica „Sfântul Nicolae” (1925).

DOLJEŞTI, comună în extremitatea de Est a judeţului Neamţ, la graniţa cu judeţul Iaşi, alcătuită din 4 sate, situată în zona Colinelor Birei, la 232 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga văii râului Siret, pe pârâul Liţca, la 66 km Nord Est de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 7 571 loc. (1 ian. 2019): 3 865 de sex masc. şi 3 706 fem. Exploatări de argilă. Prelucrarea lemnului, a cărnii, a laptelui şi a produselor agricole. Culturi de grâu, porumb, trifoi, lucernă, rapiţă, orz, orzoaică ş.a. Pomicultură (cireşi, vişini ş.a.). Apicultură. Creşterea ovinelor, bovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămine Culturale, în satele Doljeşti (reabilitat în anul 2008) şi Buruieneşti. Bibliotecă publică (în satul Doljeşti), cu peste 17 000 de volume (în anul 2019). Agroturism. Pensiuni turistice. În perimetrul comunei Doljeşti se află o parte din Aria de protecţie avifaunistică din Lunca Siretului Mijlociu (→ râul Siret, capitolul Hidrografie/Râuri, litera S). În perimetrul satului Buruieneşti, în zona colinei Calvar, a fost descoperit (în anul 1985) un important tezaur monetar din argint, alcătuit din 1 735 de monede (groşi din argint), datând din vremea lui Petru I Muşat, Domn al Moldovei (circa 1375-1391). Satul Doljeşti apare menţionat documentar, prima oară, într-un document din anul 1515 în care se consemna că acest sat exista ca aşezare dinainte de anul 1500, iar apoi este aminit la 8 aprilie 1762. La sfârşitul secolului 19, Doljeşti era o comună rurală în judeţul Roman, alcătuită din satele Doljeşti, Buhonca, Buruieneşti, Rediu şi Rotunda, avea două biserici ortodoxe, una catolică, o şcoală mixtă şi 2 769 de locuitori, adăpostiţi în 651 de case. Satul Buruieneşti, menţionat documentar, prima oară, la 8 mai 1587, a aparţinut iniţial comunei Doljeşti (în perioada 1886-1906), apoi a trecut în componenţa comunei Sagna (în anii 1906-1908) şi din nou a intrat în componenţa comunei Doljeşti (1908-1935), în intervalul 1935-1968 a fost comună de sine stătătoare, împreună cu satul Rotunda, iar la 17 februarie 1968, comuna Buruieneşti a fost desfiinţată şi cele două sate au fost incluse în comuna Doljeşti. În anul 1912, satul Liţca din apropierea comunei Doljeşti, care până la acea dată fusese în componenţa comunei Miclăuşeni (azi sat în comuna Butea, judeţul Iaşi), a fost trecut în componenţa comunei Doljeşti şi unificat cu satul Doljeşti. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Doljeşti în judeţul Roman, cu 3 870 locuitori, formată din satele Doljeşti (reşedinţa comunei omonime), Buhonca, Buruieneşti, Rediu şi Rotunda. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Doljeşti în cadrul judeţului Roman, formatã din satele Doljeşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Buhonca, Burueneşti (sic!) şi Rotunda, cu 3 062 locuitori, iar satul Rediu a trecut în componenţa comunei învecinate Bira. Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Doljeşti în judeţul Roman, formată din satele Doljeşti (reşedinţa comunei omonime), Buhoanca (sic!) şi Buruieneşti, cu 3 695 de locuitori, adăpostiţi în 845 de case. Configuraţia actuală a comunei Doljeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Doljeşti se află biserica ortodoxă cu hramul „Sfânta Treime” a fostei mănăstiri Doljeşti, azi (2024) declarată monument istoric şi de arhitectură, construită din piatră şi cărămidă, în perioada 24 noiembrie 1764-1774, prin osârdia hatmanului Vasile Ruset (Roset), pe moşia ieromonahului Dionisie Hudici, cu Turn-clopotniţă ridicat în anul 1884 şi pridvor adăugat în anii 1928-1929. Catapeteasma a fost pictată în anul 1783, iar pereţii interiori zugrăviţi în anii 1928-1929 de Luchian din oraşul Târgu-Neamţ. În fostul sat Liţca, unificat cu satul Doljeşti în anul 1912, există biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”`, zidită în anii 1920-1923 pe locul unei biserici din lemn, construită în anul 1852 pe cheltuiala Ecaterinei Sturdza. Biserica a fost supusă unor refaceri şi reparaţii în anii 1942, 1950, 1966-1973 şi în anul 2000, când a fost pictată de către Virgil Maftei din satul Boghicea, comuna Boghicea, judeţul Neamţ. În satul Buhonca, menţionat documentar în anul 1801, există o biserică romano-catolică, având hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, construită în anii 1930-1938, renovată în intervalul 2003-2007 şi sfinţită la 9 iunie 2007, iar în satul Buruieneşti, atestat documentar la 8 mai 1587, este biserica romano-catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” (43 m lungime), construită din cărămidă la mijlocul secolului 19, sfinţită în 1864, afectată grav de un incendiu în anul 1872, refăcută ulterior şi apoi reconstruită din temelie, în etape, în perioada 1924-1943 şi sfinţită la 8 iunie 1943. Biserica este dominată de un Turn înalt de 40 m, flancat de două turnuleţe. În satul Rotunda, menţionat documentar, prima oară, la 8 aprilie 1762 (cu 58 de suflete şi 12 case), consemnat apoi cu denumirile Retunda (în 1790), Ratunda (1816-1817, 1838, 1858) şi Radunda sau Ratunda (în 1835), se află biserica romano-catolică “Sfântul Francisc de Assisi”, construită în perioada 4 august 1891-22 iulie 1893 (sfinţită la 22 iulie 1893) pe locul unei biserici din lemn, care data din anul 1852. Biserica a fost extinsă şi renovată în anii 1971-1972, modernizată şi reabilitată în 2009 şi 2016-2017.

DOMAŞNEA, comună în partea de Est a judeţului Caraş-Severin, alcătuită din 2 sate, situată în culoarul depresionar, de origine tectonică, Timiş-Cerna, pe cumpăna de ape dintre râurile Timiş şi Cerna, în zona pasului Poarta Orientală a Transilvaniei, la 414-492 m altitudine, la 87 km Sud Est de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 1 292 loc. (1 ian. 2019): 625 de sex masc. şi 667 fem. Haltă de cale ferată pe linia Bucureşti – Roşiori de Vede – Caracal – Craiova – Strehaia – Drobeta-Turnu Severin – Orşova – Băile Herculane – Domaşnea – Caransebeş – Lugoj -Timişoara. Pomicultură. Cămin Cultural (în satul Domaşnea). La Domaşnea s-a născut taragotistul Luţă Popovici (n. 24 iulie 1944 – m. 25 octombrie 2024). În arealul comunei Domaşnea au fost descoperite (în anul 1928) urmele unui şanţ roman (40 x 34 m) în care s-a găsit o tăbliţă din bronz cu dimensiunile de 95 mm lăţime, 60 mm înălţime şi 0,5 mm grosime, emisă la 27 septembrie 159 din porunca împăratului roman Titus Aurelius Boionius Arrius Antoninus Pius (10 iulie 138-7 martie 161, adoptat de împăratul Publius Aelius Hadrianus/11 august 117 – 10 iulie 138), cu inscripţia „Tabula honestae missionis”, pe numele legionarului veteran Ivonercus, de origine celtică. În prezent, această tăbliţă se află la Muzeul de antichităţi din Viena. Satul Domaşnea apare menţionat documentar, pentru prima oară, în anul 1436, iar satul Cănicea în anul 1535. În a doua jumătate a secolului 18, satele Domaşnea şi Cănicea apar consemnate pe harta Josephină a Banatului, întocmită în anii 1769-1772. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Domaşnea, în cadrul judeţului Severin, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 1 963 de locuitori, precum şi a comunei Cănicea, în acelaşi judeţ, formată din satul omonim, cu 470 de locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunelor Domaşnea şi Cănicea în judeţul Severin, cu aceeaşi componenţă a satelor ca în anul 1931, şi cu un număr diferit de locuitori, respectiv 1 927 de locuitori în satul Domaşnea, adăpostiţi în 487 de case, şi 465 de locuitori în satul Cănicea şi 89 de case. Configuraţia actuală a comunei Domaşnea datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Domaşnea se află biserica având hramul „Sfântul Atanasie Athonitul/din Athos” (27,70 m lungime şi 8,90 m lăţime), construită în anii 1807–1817, în stil baroc, pictată în 1830-1833 de către Dimitrie Turcu din Oraviţa şi Dimitrie Popovici, sfinţită la 5 iulie 1833 şi restaurată în anul 1881, declarată monument istoric în anul 1939 la sugestia istoricului Nicolae Iorga. Biserica a fost supusă unor lucrări de restaurare în anii 1983-1985 şi de renovare în anul 2010 (resfinţită la 17 octombrie 2010). În satul Cănicea există biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (16 m lungime şi 6,50 m lăţime), zidită în anii 1828-1830, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1757, cu picturi murale interioare originare, executate de Dimitrie Popovici. Biserica a fost reparată în anii 1968-1972 şi în anii 2000 şi repictată în 1970-1972 de către Ioana Magheru Moga şi din nou picată în anii 2017-2020 de către Dorin Grumeza. În perimetrul comunei Domaşnea se află Crucea-Monument, închinată partizanilor bănăţeni, luptători anticomunişti.

DOMNEŞTI, comună în partea central-nordică a judeţului Argeş, formată dintr-un sat, situată în zona de contact a Dealurilor Argeşului cu Muscelele Argeşului, la 392-560 m altitudine, străjuită de Dealul Păcurarului (721 m altitudine), pe ambele maluri ale Râului Doamnei, la 44 km Nord de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 3 121 loc. (1 ian. 2019): 1 520 de sex masc. şi 1 601 fem. Prelucrarea lemnului. Producţie de echipamente pentru comunicaţii, de produse din material plastic, de mobilă pentru birouri, de cherestea, de produse ceramice (plăci şi dale din ceramică, articole ceramice pentru uz casnic şi ornamental, produse refractare, cahle de teracotă), de produse de panificaţie, de patiserie şi cofetărie şi de sucuri naturale. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Fermă de creştere a porcilor. Muzeu etnografic şi de artă feudală, înfiinţat în anul 1969, cu peste o mie de exponate, printre care costume populare tradiţionale, lăzi de zestre, marame cu fir de borangic (mătase naturală), cămăşi ciobăneşti, rochii de mirese, fote albe pentru mirese, leagăne pentru copii, obiecte de gospodărie etc. Târg săptămânal (în ziua de duminică) pentru produse agro-alimentare şi bunuri de larg consum, inaugurat la 13 august 1936. Casă de Cultură. Biblioteca publică “Luca Paul”, înfiinţată la 25 noiembrie 1878, în prezent (2024) cu peste 15 000 de unităţi. Cor mixt, înfiinţat în anul 1890, cu activitate şi în prezent (2024). Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Agroturism (un hotel, două moteluri, pensiuni particulare). Comuna Domneşti a fost declarată staţiune climaterică la 26 februarie 1936 (publicat în Monitorul Oficial nr. 50/1936). La Domneşti s-a născut pictorul de biserici Gheorghe/Gogu Belizarie (n. 1887 – m. 1943) şi Gheorghe Mencinicopschi (n. 1 mai 1949, Domneşti – m. 19 octombrie 2022, Bucureşti), biolog, biochimist şi cercetător. În perimetrul comunei Domneşti, în zona pârâului Ruda, au fost descoperite două ciocane din piatră şlefuită, două săbii din metal, precum şi cărămizi şi fragmente de vase ceramice romane, iar în anul 1979 au fost scoase la iveală vestigiile caselor domneşti ale lui Radu I (Radu Negru sau Negru-Vodă), Domn al Țării Româneşti în anii 1377-1383, şi ale bisericii acestuia. Prima menţiune documentară referitoare la aşezarea Domneşti se află într-un hrisov emis în anul 1352 de către Nicolae Alexandru Basarab, Domn al Țării Româneşti în perioada 1352-1364, fiul lui Basarab I (Domn al Țării Româneşti între 1310 şi 1352), în care se specifică faptul că acest voievod a dăruit moşia Bădeşti mănăstirii Câmpulung – moşie care se afla în proprietatea locuitorilor din Domneşti, iar un document din 4 aprilie 1523 consemna că Domnul Țării Româneşti, Radu de la Afumaţi, întărea mănăstirii Câmpulung mai multe sate, între care şi Domneşti. Un zapis din 10 aprilie 1560, semnat de Petru I cel Tânăr, Domn al Țării Româneşti în anii 1559-1568, consemna că satul şi moşia Domneşti fuseseră în posesia fostului Domn al Țării Româneşti, Neagoe Basarab (1512-1521), pe care acesta le cumpărase de la Văsâi din Stăneşti. Ulterior, satul şi moşia Domneşti au intrat în proprietatea mănăstirii Curtea de Argeş, rămânând în posesia acesteia până la aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din 17/29 decembrie 1863. Începând din secolul 13, în zona comunei actuale au apărut şi s-au dezvoltat numeroase meşteşuguri populare, printre care oieri, tăbăcari, cojocari, blănari, măcelari, dogari, croitori ş.a. La sfârşitul secolului 19, Domneşti era o comună rurală în judeţul Muscel, alcătuită din satul cu acelaşi nume, avea două biserici şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Domneşti în cadrul judeţului Muscel, alcătuită din satele Domneşti şi Slănic (azi/2024/ sat în componenţa comunei Aninoasa judeţul Argeş), era reşedinţa plăşii Râu Doamnei şi avea 3 262 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, în cadrul judeţului Muscel, atât a comunei Domneşti, formată din satul omonim, care avea 2 609 locuitori, cât şi a comunei Slănic, alcătuită din satul omonim (desprins la acea dată din comuna Domneşti), care avea 729 de locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa separată a comunelor Domneşti, alcătuită din satul cu acelaşi nume, care avea 2 951 de locuitori, adăpostiţi în 768 de case, cât şi a comunei Slănic, formată din satul omonim, cu 955 de locuitori şi 234 de case. Configuraţia actuală a comunei Domneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a altor Decrete. În satul Domneşti se află biserica având dublu hram – „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” sau „Vovidenia” şi „Sfântul Nicolae”, construită în perioada 1828–1831, cu pridvor deschis, sprijinit pe şase coloane cilindrice, terminate cu arcade largi. Biserica, înconjurată de un zid de incintă, posedă picturi murale interioare şi exterioare (sub cornişă) originare, executate de zugravul Ștefan, şi a fost declarată monument istoric în anul 2015. La Domneşti se mai află o biserică nouă, cu dublu hram – „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” sau „Vovidenia” şi „Sfântul Nicolae”, construită în intervalul 1906-1921, lângă biserica veche, pictată de Gheorghe Belizarie din Domneşti, judeţul Argeş şi sfinţită în anul 1922, precum şi o biserică de zid, cu hramul „Buna Vestire”, constuită în anii 1863-1872 pe locul unei biserici din lemn, care data din anul 1777. În satul Domneşti există mai multe case vechi, precum casa „Mirică Ion” (1802), casa „Felicia Proca” (sfârşitul secolului 19), casa „Suţu” (1930), declarate monumente de arhitectură.

DOMNEŞTI, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Ilfov, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Bucureştiului (parte componentă a Câmpiei Vlăsiei), în luncile râurilor Argeş şi Sabar, la 85-92 m altitudine, pe stânga râului Argeş (satul Țeţchea) şi pe malurile râurilor Ciorogârla şi Sabar (satul Domneşti), la 17 km Vest-Sud Vest de municipiul Bucureşti, capitala României; 9 642 loc. (1 ian. 2019): 4 783 de sex masc. şi 4 859 fem. Haltă de cale ferată pe linia Bucureşti – Videle – Roşiori de Vede – Caracal – Craiova, construită în perioada 1941-1947, inaugurată la 25 august 1947 şi supusă unor lucrări de modernizare în anul 2021. Exploatări de petrol, de balast şi de nisip. Producţie de mobilă, de articole din sticlă, de prefabricate din beton şi de produse zaharoase (inclusiv ciocolată). Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ, de legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Cămine culturale, în satele Domneşti şi Țeţchea. Centru Cultural multifuncţional (în satul Domneşti). În anul 1969, în perimetrul comunei Domneşti au fost descoperite vestigii neolitice (în zona fostului sat Caţichea), din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), din a doua Epocă a fierului/La Tène (o amforă dacică datând din secolul 1 î.Hr.), precum şi unele vestigii din secolele 3-4, 9-11 şi 16-19. Satul Domneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 5 iulie 1589, într-un hrisov semnat la Târgovişte de către Mihnea Turcitul, Domn al Țării Româneşti în perioada 1585-1591, în care se consemna că jupâniţa Elina cumpăra de la Stanciu Meiuţ 24 000 de aspri (unitate de masură) în satul Domneşti, iar într-un zapis din 8 iunie 1712, semnat de Constantin Brâncoveanu, Domn al Țării Româneşti în anii 1688-1714, se specifică faptul că acesta dăruia fiicei sale, Smaranda, casele sale de la moşia Ciorogârla (din apropiere de Domneşti, n.n.). Pe harta Țării Româneşti întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în perioada 1694-1699 şi tipărită la Padova în anul 1700, în limba greacă, apare consemnat satul Zugreni existent în zona actuală a comunei Domneşti – sat dispărut ulterior. La sfârşitul secolului 19, Domneşti era o comună rurală cu numele Domneştii de Sus, în cadrul judeţului Ilfov, formată din satele Domneştii de Sus (reşedinţa plăşii Sabar) şi Țegheş, avea 1 412 locuitori, 296 de case, o moară de apă, o presă de ulei, două maşini de treierat cereale, o brutărie, ateliere de fierărie, de tâmplărie, de croitorie, de cojocărie ş.a., o biserică şi o şcoală mixtă (în satul Domneştii de Sus). În aceeaşi perioadă, în apropiere de comuna Domneştii de Sus exista şi comuna Domneşti-Călţuna, alcătuită din satele Domneşti-Călţuna (reşedinţa comunei omonime), Ciutaţi, Domneştii de Jos, Domneşti-Sârbi şi Olteni, avea 1 805 locuitori, adăpostiţi în 365 de case, trei bordeie, o maşină de treierat cereale, două biserici (la Domneştii de Jos şi la Domneşti-Călţuna) şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna desfiinţarea comunei Domneşti-Călţuna, iar satele ei componente înglobate în comuna Domneştii de Sus, rezultând, astfel, comuna Domneşti, reşedinţa plăşii Domneşti, judeţul Ilfov, cu 6 010 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Domneşti, formată din satele Domneştii-de-Sus (sic!), reşedinţa comunei Domneşti, Călţuna, Ciutaci, Domneştii-de-Jos (sic!), Domneşti-Sârbi (sic!), Olteni şi Țegheşu (sic!), iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa comunei Domneşti, în cadrul judeţului Ilfov, alcătuită din satele Domneştii-de-Sus (sic!), reşedinţa comunei Domneşti, Domneştii-de-Jos (sic!), Călţuna, Ciutaci, Olteni şi Țegheşu (sic!), cu un total de 4 972 de locuitori, adapostiti în 1 178 de case. În anul 1950, comuna Domneşti a fost trecută în cadrul raionului V. I. Lenin al oraşului republican Bucureşti, iar mai târziu satele Domneşti-Călţuna, Domneştii de Jos, Domneşti-Sârbi şi Olteni au fost unificate cu satul Domneştii de Sus, formând unicul sat cu numele Domneşti, iar la 17 februarie 1968, satele Caţichea (numit în trecut Calzicu, amintit documentar în anul 1778, cu o moară de hârtie dată în folosinţă la 25 mai 1796), Ciutaci şi Domneştii de Jos au fost înglobate în satul Domneştii de Sus, formând, astfel, unicul sat cu numele Domneşti, reşedinţa comunei Domneşti, în timp ce satul Olteni a trecut în componenţa comunei Ciorogârla, judeţul Ilfov. Configuraţia actuală a comunei Domneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În intervalul dintre 23 ianuarie 1981 şi 2 decembrie 1985, comuna Domneşti a făcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 10 aprilie 1997, a fost încadrată în Sectorul Agricol Ilfov, dată după care Sectorul Agricol Ilfov a fost transformat în judeţul Ilfov (→ judeţul Ilfov, Capitolul Unităţi administrative/Judeţe, litera I). Privind harta comunei Domneşti, se observă că în afara aşezării Țegheş, care are statut de sat separat, component al comunei Domneşti, celelalte sate care au fost înglobate în satul Domneştii de Sus de-a lungul timpului (respectiv Caţichea, Ciutaci, Domneştii de Jos, Domneşti-Sârbi) sunt consemnate pe hartă ca fiind cartierele satului Domneşti, reşedinţa comunei cu acelaşi nume. În perimetrul satului Domneşti există ansamblul Curţii lui Alexandru Ipsilanti, Domn al Țării Româneşti în perioadele 1774-1782 şi 1796-1797, precum şi al Curţii familiei boiereşti Ciorogârleanu (adică din satul Ciorogârla), continuatorul Curţii anterioare. În cadrul acestei Curţi se află biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (17 m lungime şi 6,60 m lăţime), ctitorie din anul 1662 a boierului Petru Ciorogârleanu, pictată în anul 1680 pe cheltuiala boierului Matei Ciorogârleanu (fiul lui Petru Ciorogârleanu), cu adăugiri din secolul 19. Biserica este dominată de un turn-clopotniţă de formă pătrată, situat pe pronaos, luminat de patru ferestre, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor închis, sprijinit pe opt stâlpi cilindrici, din cărămidă, terminaţi la partea superioară cu arcade, între care sunt montate opt ferestre cu geamuri. Intrarea în pridvor se face prin intermediul unui spaţiu prevăzut cu o uşă masivă, terminată la partea superioară cu arcadă. În cadrul ansamblului Curţii Ipsilanti-Ciorogârleanu se mai află şi biserica „Izvorul Tămăduirii”, ctitorie din anul 1817 a lui Ioan Gheorghe Caragea, Domn fanariot al Țării Româneşti în anii 1812-1818, prevăzută cu un pridvor închis, sprijinit pe şase coloane cilindrice din cărămidă, terminate la partea superioară cu arcade, între care se află ferestre cu câte cinci geamuri fiecare. Biserica a fost reparată în anii 1840-1841 după stricăciunile provocate de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter, şi a fost pictată abia în anii 1966-1967 de către Traian Trestioreanu din Bucureşti. Biserica a fost supusă unor lucrări de reparare şi restaurare (inclusiv a picturilor murale interioare) în anii 1993-1994, iar în anii 2005-2008 a fost construită o nouă catapeteasmă din lemn de stejar sculptat. În satul Domneşti se mai află bisericile „Adormirea Maicii Domnului” (1817) şi „Sfântul Spiridon”, construită în anii 1926-1936, cu picturi murale interioare originare, restaurate în anul 1994, iar în satul Țegheş există biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în perioada 1944-1950, sfinţită la 21 mai 1951, consolidată, reparată în întregime şi pictată în interior în anii 2004-2009, iar catapeteasma şi mobilierul au fost confecţionate de tâmplarul Gogu din satul Dârvari, comuna Ciorogârla, judeţul Ilfov.

DOR MĂRUNT, comună în zona de Nord a judeţului Călăraşi, alcătuită din 6 sate, situată în Câmpia Bărăganului de Sud, la 48 m altitudine, pe râul Cucuveanu şi pe autostrada Bucureşti-Constanţa, la 51 km Nord Vest de municipiul Călăraşi, reşedinţa judeţului Călăraşi; 6 697 loc. (1 ian. 2019): 3 326 de sex masc. şi 3 371 fem. Staţie de cale ferată (în satul Dor Mărunt) şi haltă de cale ferată (în satul Dâlga-Gară) pe linia Bucureşti – Constanţa – Mangalia, modernizată (în anii 2000) şi dată în folosinţă pentru trenurile de mare viteză (160 km/h) la 4 iulie 2014. Morărit şi panificaţie. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ etc. Parc fotovoltaic cu o putere de 160 kW, aflat în curs de realizare (2025). Herghelie înfiinţată în anul 1953 pentru creşterea şi ameliorarea cailor din rasa Trăpaş românesc, cu cai aduşi de la herghelia Jegălia, precum şi pentru stabilirea aici a unui nucleu din rasa Semigreul românesc. În luna noiembrie 2011, nucleul de reproducţie al rasei Trăpaş românesc a fost transferat la herghelia Jegălia, dar readus înapoi la herghelia Dor Mărunt în anul 2012. Herghelia Dor Mărunt dispune de un depozit de armăsari de montă publică. Sanatoriu T.B.C. Cămin Cultural si bibliotecă publică (în satul Dor Mărunt), cu 26 145 de unităţi (în anul 2019). Satul Dor Mărunt apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1876, iar satul Înfrăţirea în anul 1890. La sfârşitul secolului 19, Dor Mărunt era o comună rurală în judeţul Ilfov, alcătuită din satele Dor Mărunt, Drăghiceasa, Grindu Petrei, Minea, Pelinu şi Sighireanu, avea 1 313 locuitori, o biserică, o şcoală de băieţi şi una de fete. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dor Mărunt în judeţul Ialomiţa, formată din satele Dor Mărunt, Pelinu, Rainicu (sic!) şi Sighireanu, cu un total de 2 224 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dor Mărunt în judeţul Ialomiţa, alcătuită din satele Dor Mărunt (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Domniţa Maria (numit anterior Sighireanu), Pelinu şi Rainic (sic!), cu 4 596 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa comunei Dor-Mărunt (sic!), în judeţul Ialomiţa, formată din satele Dor-Mărunt (reşedinţa comunei omonime), Domniţa-Maria/sic/ (numit Sighireanu după anul 1948), Pelinu şi Rainic (numit Ogorul/sic/ de la 1 ianuarie 1965), cu 6 060 locuitori, adăpostiţi în 1 219 case. Configuraţia actuală a comunei Dor Mărunt datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Dor Mărunt a făcut parte din judeţul Ilfov, iar după data de 23 ianuarie 1981 face parte din judeţul Călăraşi. În satul Dâlga se află biserica având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1819, în satul Dor Mărunt există biserica “Sfântul Nicolae” (25 m lungime, 7 m lăţime şi 11 m lăţime în abside), zidită în anii 1877-1879 pe locul unei biserici din lemn mistuită de un incendiu. Biserica a fost reparată în anii 1911-1912, pictată în anul 1912, consolidată şi reparată în anul 1956 şi supusă unor lucrări de reparaţii capitale şi repictare în frescă, în stil neobizantin, în anii 2007-2010. Tot în satul Dor Mărunt mai există bisericile cu hramurile “Sfântul Gheorghe” (29 m lungime şi 17 m lăţime), construită în perioada 1935-1940, pictată în ulei în anii1939-1940 de Petre Georgescu din Ploieşti şi supusă unor lucrări de reparaţii capitale în anii 1972-1975. În satul Pelinu este biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1813, restaurată în 1875, declarată monument istoric şi de arhitectură în anii 2000.

DORNA-ARINI, comună în partea de Sud Vest a judeţului Suceava, alcătuită din 6 sate, situată în provincia istorică Bucovina, în Depresiunea Dornelor, la poalele Dealului Bârnarel, la 800-1 100 m altitudine, în zona de confluenţă a râului Neagra Şarului cu râul Bistriţa, la 6-8 km Est-Sud Est de municipiul Vatra Dornei şi 113 km Sud-Sud Vest de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 2 934 loc. (1 ian. 2019): 1 483 de sex masc. şi 1 451 fem. Reşedinţa comunei Dorna-Arini este satul Cozăneşti. Exploatări forestiere, de mangan şi de calcar. Prelucrarea lemnului şi a laptelui (în satul Ortoaia). Recoltarea fructelor de pădure şi a ciupercilor comestibile. Culturi de cereale, plante tehnice, cartofi, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Centru de încondeiere a ouălor. Căminul Cultural “Savin Alexievici” (în satul Cozăneşti). Izvoare cu ape minerale. Centru turistic (numeroase pensiuni) cu multiple obiective, printre care vârfurile Rarău, Giumalău, cheile Zugrenilor ş.a. Agroturism. Festivalul folcloric “Cântecul cetinii” (ultima duminică a lunii august). Până la 17 februarie 1968, comuna Dorna-Arini s-a numit Dorna. În trecut, comuna Dorna a avut în componenţă satele Arinul sau Arini (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dorna, rezultând satul Dorna-Arini), Bada (sat desfiinţat şi unificat cu satul Cozăneşti), Buliceni (sat desfiinţat şi înglobat în satul Gheorghiţeni), Călineşti (sat atestat documentar în anul 1774, desfiinţat în anul 1925 şi unificat cu satul Sunători, redevenit sat de sine stătător în anul 1954 şi apoi înglobat din nou în satul Sunători în anul 1956), Colacul (sat desfiinţat şi unificat cu satul Sunători), Gogoşeni sau Guşoeni (sat desfiinţat şi înglobat în satul Cozăneşti), Gura Negrii (sat desfiinţat şi unificat cu satul Dorna), Joseni (sat desfiinţat şi înglobat în satul Ortoaia), Morăreşti (sat desfiinţat şi înglobat în satul Sunători) şi Zugreni (sat desfiinţat şi unificat cu satul Sunători). Configuraţia actuală a comunei Dorna-Arini datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste Romania, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dorna, atestat documentar în 1595, se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1934, în satul Ortoaia există biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” (1866), în satul Gheorghiţeni există biserica „Înălţarea Domnului” (1940) şi o biserică din lemn din secolul 18, iar în satul Cozăneşti este biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, construită în perioada 1994–2003. În satul Gheorghiţeni se află o mănăstire de călugăriţe întemeiată în anul 1999 din iniţiativa şi prin osârdia Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului, pe un teren moştenit de la părinţii săi, Elisabeta şi Procopie Petrescu. Biserica mănăstirii, cu triplu hram – “Acoperământul Maicii Domnului”, “Sfântul Mare Mucenic Procopie” şi “Sfânta Cuvioasă Elisabeta” a fost construită din bârne de stejar, în anii 2000-2004 şi sfinţită la 20 octombrie 2004 de către Preafericitul Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului împreună Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Biserica este împodobită pe pereţii exteriori cu brâie sculptate în lemn, plasate în mai multe registre, iar picturile pereţilor interiori au fost realizate, în stil bizantin, în anul 2004, de către o echipă de pictori sub îndrumarea Valentinei Petrescu. În perioada 2002-2004 au fost construite, din lemn, arhondaricul (clădirea pentru găzduirea pelerinilor), cu 40 de camere, o cabană cu cinci etaje (care adăposteşte chiliile, bucătaria, trapeza/sala de mese/, biblioteca şi atelierele de lucru) şi clopotniţa, aflată la intrarea în complexul monahal. În interiorul clopotniţei, care are 60 de metri înălţime, există 24 de clopote instalate (dintre care cel mai mare are o greutate de 5 tone), conectate între ele printr-un sistem computerizat central, care le poate acţiona telecomandat. În interiorul complexului monahal există şi un hotel de 3 stele, cu o sală de conferinţe, un restaurant şi o bază de tratamente medicale recuperatorii, inaugurat în luna martie 2011. Clădirile din interiorul complexului monahal au fost concepute şi executate după planurile arhitectului Victor Păştinaru.

Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" (comuna Dorna-Arini, jud. Suceava) — Clopotniţa Mănăstirii “Acoperământul Maicii Domnului” din comuna Dorna-Arini, judeţul Suceava (1 mai 2023) (Photo 297499617 | Romania Monastery © Igor Abramovych | Dreamstime.com)

DORNA CANDRENILOR, comună în extremitatea de Sud Vest a judeţului Suceava, în provincia istorică Bucovina, alcătuită din 3 sate, situată în Depresiunea Dornelor, la 825-890 m altitudine, pe râul Dorna, la poalele de Sud-Sud Est ale vârfului Ouşoru (1 639 m) din M-ţii Suhard, la 9 km Vest-Nord Vest de municipiul Vatra Dornei şi la 118 km Sud-Sud Vest de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 3 111 loc. (1 ian. 2019): 1 551 de sex masc. şi 1 560 fem. Haltă de cale ferată (în satul Dorna Candrenilor) pe linia Suceava – Gura Humorului – Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Roşu – Dorna Candrenilor – Grădiniţa (tunel 100 m lungime) – Larion (tunel 1 200 m lungime) – Silhoasa (tunel 100 m lungime) – Lunca Ilvei – Măgura Ilvei (tunel 300 m lungime) – Ilva Mică spre Năsăud – Dej – Cluj-Napoca. Calea ferată Vatra Dornei – Ilva Mică (75,7 km), cu 9 tunele, 12 viaducte, 11 poduri mari şi 22 de poduri mai mici, a fost construită în perioada 1923-1938 (inaugurată la 15 decembrie 1938), distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, reconstruită ulterior şi redată circulaţiei în anuil 1947. Exploatări forestiere, de andezit şi de turbă. Prelucrarea lemnului (cherestea) şi a laptelui (fabrica de brânzeturi şi de produse lactate “La Dorna” din satul Dealu Floreni). La Dealu Floreni există şi o Staţie de îmbuteliere a apelor minerale şi a apei plate, numită “Dorna”, aparţinând Societăţii Comerciale Coca-Cola HBC România SRL. Creşterea bovinelor. Recoltarea fructelor de pădure (ciuperci, bureţi ş.a.) şi a plantelor medicinale. Numeroase izvoare cu ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, calcice, hipotone, cu proprietăţi curative deosebite, folosite şi ca ape de masă, îmbuteliate în satul Poiana Negrii cu eticheta “Bucovina”. Primele analize ale apelor minerale de aici au fost făcute în anul 1862, când s-a dovedit calităţile lor terapeutice. Totodată, satul Poiana Negrii este şi o renumită staţiune turistică (pârtii de schi) şi balneoclimaterică în care funcţionează un centru modern spa numit Pensiunea Agroturistică “Poiana”, inaugurat la 1 august 2024. Nămol de turbă. Cămin cultural, în satul Dorna Candrenilor, construit în anul 1956, în incinta căruia funcţionează (din anul 1958) Biblioteca publică, înfiinţată în anul 1906. Biblioteca a fost afectată de un incendiu în anul 1995, mistuind o parte din colecţii, în prezent (2024) aceasta având peste 10 000 de unităţi. Agroturism (numeroase pensiuni). Festivalul Naţional de Artă Muzicală se desfăşoară anul din anul 2007 (prima ediţtie). Comuna Dorna Candrenilor face parte dintr-o importantă zonă etno-folclorică a Bucovinei care se remarcă prin frumuseţea şi originalitatea portului popular, îndeosebi prin cea a bundiţelor şi căciulilor din blană de miel, a iilor şi cămăşilor din bumbac sau cânepă, cu mâneci largi, ornamentate cu diferite culori, cu mărgele, fir de aur sau argint, cu motive geometrice, florale sau imagini de păsări etc., iar jocul popular, numit batuta, se remarcă prin vioiciune, ritmicitate şi varietatea strigăturilor. Satul Dorna Candrenilor apare menţionat documentar, prima oară, la 14 aprilie 1411, apoi la 2 noiembrie 1756, 1 iunie 1765, 11 iunie 1789, 7 iulie 1807, 1857 etc. În anul 1862, la Dorna Candreni (sic!) funcţiona o şcoală, în 1884 a fost înfiinţată şcoala din satul Poiana Negrii, iar în anul 1900 şcoala din satul Dealu Florenilor (sic!). În anul 1908, Dorna Candreni (sic!) era o comună rurală în judeţul Câmpulung, formată din satele Dorna Candreni (sic!), Dealul Florenilor (sic!), La Izvor, La Piatra, Pilugani, Piluganii-Pralenilor, Poiana Negri (sic!) şi Smizi (sat înglobat ulterior în satul Dorna-Candreni). Până la 6 octombrie 2003, comuna Dorna Candrenilor a avut în componenţă satele Coşna, Podu Coşnei, Româneşti, Teşna şi Valea Bancului, care la acea dată s-au desprins din această comună şi au format comuna Coşna, judeţul Suceava. În satul Dorna Candrenilor se află biserica ortodoxă, din lemn, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1858-1863, renovată, restaurată, înfrumuseţată şi recondiţionate picturile interioare în anii 2017-2024 şi resfinţită la 18 august 2024. La Dorna Candreni există şi o biserică romano-catolică, având hramul “Sfântul Mihail”, restaurată, renovată în anii 2020-2021 şi sfinţită la 26 septembrie 2021, iar la 20 iulie 2023 a fost pusă piatra de temelie a bisericii “Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” a mănăstirii omonime – mănăstire înfiinţată în anul 1999 ca schit de călugări şi ridicat la rang de mănăstire la 20 iunie 2023. În satul Dealu Floreni se află biserica având dublu hram – „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în perioada 2007-2012 pe cheltuiala enoriaşilor şi sfinţită la 30 septembrie 2012, iar în satul Poiana Negrii există biserica din lemn cu hramul „Sfântul Dimitrie cel Nou, Basarabov”, datând din anul 1797, reparată, restaurată şi reamenajată în anii 2013-2014, sfinţită la 15 iunie 2014, precum şi o biserică nouă cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, zidită în anii 1997- 2017 şi sfinţită la 26 octombrie 2017. Satul Poiana Negrii reprezintă punctul de plecare spre Rezervaţia geologică vulcanică “12 Apostoli” din Munţii Căliman, aflată la 1 760 m altitudine, în cadrul Parcului Naţional Cãliman, la care se poate ajunge pe o potecă, marcată cu punct albastru, circa 3 ore de mers pe jos. Această rezervaţie se evidenţiază prin exitenţa unor stânci uriaşe, sub forma unor siluiete umane, “botezate” cu diferite nume (Moşul, Mareşalul, Cezar, Ramses, Nefertiti, Mucenicul, Godzila ş.a.) – forme de relief rezultate în urma eroziunii îndelungate a agregatelor vulcanice sub acţiunea agenţilor modelatori externi (vânturi, ploi, îngheţ-dezgheţ, eroziune provocată de apele de şiroire ş.a). Zona din jurul acestor formaţiuni, extinsă pe o suprafaţă de 200 ha, se remarcă prin prezenţa unor ienuperi (Juniperus communis) şi jnepenişuri compacte (Pinus mugo), precum şi prin cea a cocoşului de munte (Tetrao urogalus), declarat monument al naturii. Această rezervaţie a fost înfiinţată în anul 1971 şi declarată monument al naturii şi arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000.

DORNEŞTI, comună în extremitatea de Nord Est a României şi a judeţului Suceava, în provincia istorică Bucovina, alcătuită din 2 sate, situată în partea de Nord a Podişului Sucevei, în Depresiunea Rădăuţi, la 345-378 m altitudine, la confluenţa râului Ruda cu râul Suceava, la 7 km Nord Est de municipiul Rădăuţi şi la 42 km Nord Vest de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 4 921 loc. (1 ian. 2019): 2 459 de sex masc. şi 2 462 fem. Nod rutier şi feroviar (cu staţie de cale ferată la Dorneşti şi haltă de cale ferată în satul Iaz) pe linia Cernăuţi (Ucraina) – Vadu Siret (Ucraina) – Vicşani – Dorneşti – Iaz (de aici derivaţie spre Rădăuţi, dată în folosinţă la 17 octombrie 1889) – Țibeni – Dănila - Dărmăneşti – Suceava (89 km), construită în perioada 1867-1869 şi inaugurată la 28 octombrie 1869. Ateliere de tâmplarie şi de confecţionare a materialelor prefabricate pentru construcţii. Morărit şi produse de panificaţie. Producţie de mobiă de bucătarie, de cherestea, de spirt, de băuturi alcoolice şi de sucuri naturale. În intervalul 1951-1990, la Dorneşti a funcţionat o topitorie de in şi cânepă, desfiinţată în anul 1990. Culturi de cereale, de cartofi, de sfeclă de zahăr, de legume (în sere şi în câmp – roşii, castraveţi, ardei) ş.a. Cămin Cultural şi Muzeul de istorie şi etnografie “Radu Furman” (în satul Dorneşti), inaugurat în anul 2002. În perimetrul comunei Dorneşti există o rezervaţie de lalele pestriţe (Fritilaria meleagris), plantă rară, ocrotită de lege şi declarată monument al naturii. La mijlocul lunii iulie 2010, comuna Dorneşti a fost afectată de inundaţiile provocate de revărsarea râului Siret, provocând mari pagube materiale (55 de case distruse). Satul Dorneşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1490, într-un zapis al lui Ștefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 august 1457 – 2 iulie 1504) în care se consemnează că acesta a cumpărat satul (Dorneşti n.n.) cu morile de pe râul Suceava şi biserica de la Stanciul şi fraţii lui, Ivanco şi Isaico”. Ulterior, satul Dorneşti apare menţionat frecvent în unele documente din martie 1498, 20 august 1550, 12 noiembrie 1605, 7 decembrie 1612, 3 iulie 1645 etc. O dată cu intrarea Bucovinei sub administraţia Imperiului Habsburgic, în anul 1775, Dorneşti apare consemnat pe harta cadastrală a satului Dorneşti – an în care în acest sat s-au stabilit mai multe familii de maghiari, iar apoi satul Dorneşti apare consemnat în legătură cu epidemia de holeră din anul 1831 (când au fost înregistrate 21 de victime), la 30 martie 1883 etc. În anul 1908, Dorneşti era o comună rurală în districtul Siret, avea o staţie de cale ferată, un Oficiu poştal, o şcoală şi o biserică romano-catolică din 1796. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dorneşti în judeţul Rădăuţi, formată din satul cu acelaşi nume, cu 4 934 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dorneşti în judeţul Rădăuţi, alcătuită din satul omonim, cu 4 296 de locuitori, adăpostiţi în 1 045 de case. Configuraţia actuală a comunei Dorneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dorneşti se află biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1796, construită de comunitatea romano-catolică şi preluată de Biserica Ortodoxă Română în anul 1948, iar în satul Iaz este biserica din lemn cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anul 1938.

DOROBANŢI, comună în partea de Vest judeţului Arad, formată dintr-un sat, situată la graniţa cu Ungaria, în Câmpia Aradului, la 104 m altitudine, la 8 km Vest de oraşul Curtici (sub administrarea căruia s-a aflat până la 7 aprilie 2004), la 27 km Nord Vest de municipiul Arad, reşedinţa judeţului Arad; 1 589 loc. (1 ian. 2019): 790 de sex masc. şi 799 fem. Brutărie. Izvoare cu ape termale (55°C) şi ştrand în aer liber, cu apă termală (din anul 1990) şi o suprafaţă de 1,5 ha. Pepiniere pomicolă (de pomi frctiferi şi ornamentali) şi viticolă. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr ş.a. Legumicultură. Cămin Cultural cu un punct muzeistic. Restaurantul privat “Miska”, specializat în mâncăruri cu specific unguresc, aparţinând lui Endre Misik, găzduit într-o casă ţărănească din secolul 19, inaugurat în anul 2019. În arealul comunei Dorobanţi au fost descoperite vestigii neolitice şi din Epoca bronzului (un topor din bronz), o necropolă sarmatică, fragmente de vase ceramice dacice, denari romani din timpul Împăratului Traian (98-117) şi urmele unui bordei din secolele 11-12 din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, o râşniţă ş.a. Satul Dorobanţi apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1418, cu numele Irathws, apoi în 1454, în 1552, cu denumirea Iratoş, în apropiere de Arad, cu 13 familii (a patra localitate ca mărime din acea zonă la acea dată). Localitatea a dispărut ca aşezare în a doua jumătate a secolului 16, din cauza distrugerilor provocate de invazia otomană în anii 1552 şi 1596, fiind consemnată în conscripţia din anul 1722 ca aşezare pustiită, nelocuită. Ulterior, treptat, localitatea s-a refăcut, fiind amintită în perioada 1785-1787, cu prezenţa a patru familii care locuiau în aşezarea cu denumirea Kis Iratos (Iratoşul-Mic). În anul 1815 a avut loc o colonizare cu mai multe familii de unguri care se ocupau cu cultivarea tutunului, iar în perioada 1828-1848, întreaga moşie a aşezării Iratoş s-a aflat în proprietatea moşierului Szalbek György. În perioada 1867-1918 satul Dorobanţi, împreună cu celelalte localităţi din acea zonă s-au aflat sub administarţie austro-ungară, după care, la 17 noiembrie 1918 au trecut sub administraţie românească. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dorobanţi (numită atunci Iratoşul-Mic până în anul 1910, spre a-l deosebi de comuna, separată, Iratoşul-Mare) în cadrul judeţului Arad, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 2 452 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dorobanţi (numit Iratoşul-Mic până în anul 1910, spre al- deosebi de comuna, separată, Iratoşul-Mare), în cadrul judeţului Arad, formată din satul omonim, cu 2 452 de locuitori, adăpostiţi în 555 de case. Până în anul 1919, comuna Dorobanţi a avut în componenţă satul Iratoşu sau Iratoşul-Mare, atestat documentar în anul 1446, care la acea dată s-a desprins din comuna Dorobanţi şi a devenit comună de sine stătătoare, iar în perioada 17 februarie 1968-7 aprilie 2004, satul Dorobanţi s-a aflat sub administrarea administrativă a oraşului Curtici, dată după care a devenit comună de sine stătătoare. În comuna Doroanţi se află o biserică romano-catolică, având hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, care datează din anul 1803, şi bustul lui Godó Mihály, operă din anul 2009 a sculptorului Kocsis Rudolf.

DOROBANŢU, comună în partea central-sudică a judeţului Călăraşi, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Bărăganul Mostiştei sau Bărăganul de Sud (parte componentă a Câmpiei Române), la 18-32 m altitudine, pe dreapta văii râului Mostiştea (la circa 8 km de vărsare a acestuia în fluviul Dunărea) şi pe malul de Sud Est al lacului Boian (230 ha), la circa 8 km Nord de graniţa cu Bulgaria şi la 35 km Vest de municipiul Călăraşi, reşedinţa judeţului Călăraşi; 2 751 loc. (1 ian. 2019): 1 371 de sex masc. şi 1 380 fem. Nod rutier. Culturi de cereale, de plante tehnice, de căpşuni şi de zmeură (în satul Vărăşti). Piscicultură. Agroturism. Cămin Cultural (în satul Dorobanţu), construit în anii 2022-2023 (inaugurat în aprilie 2023) pe locul fostului Cămin Cultural, mistuit de un incendiu, în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică, având peste 10 000 de volume, şi în care îşi desfăşoară activitatea Ansamblul folcloric “Spicul”, înfiinţat în luna martie 2013. În satul Vărăşti se află o pădure de stejari seculari (Quercus robur), iar pe o înălţime numită Grădiştea Ulmilor (171 m altitudine) din arealul aceluiaşi sat, au fost descoperite vestigiile unei aşezări cu necropolă, datând din Neoliticul mijlociu (mileniile 5–4 î.Hr.), ale căror caracteristici au determinat atribuirea numelui de Cultura materială Boian pentru întreaga arie de răspândire a ei. Caracteristica principală a Culturii materiale Boian, care are mai multe faze de dezvoltare, este prezenţa numeroaselor fragmente de vase ceramice orante cu decoraţii variate. Totodată au mai fost identificate şi vestigii din Eneolitic, aparţinând Culturii materiale Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). La sfârşitul secolului 19 exista comuna Vărăşti în judeţul Ialomiţa, formată din satul cu acelaşi nume, care avea 1 326 de locuitori, o biserică şi o şcoală primară, mixtă. Satul Vărăşti apare consemnat în anul 1707, pe o copie manuală realizată de cartograful austriac Julius Schierl von Schierendorff după harta Țării Româneşti, întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în perioada 1694-1699 şi tiparită la Padova în anul 1700. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dorobanţu în judeţul Ialomiţa, alcătuită din satele Dorobanţu şi Vărăşti cu un total de 2 691 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Vărăşti în judeţul Ialomiţa, formată din satele Vărăşti (reşedinţa comunei omonime) şi Dorobanţu, care avea 3 359 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, confirma existenţa comunei Dorobanţu în cadrul judeţului Ialomiţa, alcătuită din satele Dorobanţu (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Vãrãşti, cu 4 115 locuitori, adãpostiţi în 870 de case. Configuraţia actuală a comunei Dorobanţu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Astfel, la 17 februarie 1968, comuna Dorobanţu a primit în componenţa ei satul Boşneagu, provenit de la comuna invecinată Ulmu, iar la 23 ianuarie 1981, comuna Dorobanţu a fost inclusă în judeţul Călărasi, înfiinţat la acea dată. Satul Boşneagu apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1460, apoi la 9 octombrie 1492, iar în Evul Mediu a purtat numele de Gurguiaţi şi apoi de Ruşii de la Mostişte. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Dorobanţu a făcut parte din judeţul Ialomiţa. În satul Dorobanţu se află biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gaviil”, zidită în anii 1910-1915 pe cheltuiala enoriaşilor (sfinţită la 9 august 1915), cu picturi murale interioare originare, refăcute în anii 1994-1995. Biserica a fost supusă unor lucrări ample de reparaţii şi resaturare în perioada 2010-2015 şi resfinţită la 9 august 2015, o dată cu sărbătorirea centenarului acesteia. În satul Boşneagu există biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1854, azi (2025) declarată monument istoric, iar în satul Vărăşti este biserica „Sfânta Treime”, datând din anul 1838. În satul Dorobanţu s-a născut arheologul Adrian V. Rădulescu (n. 16 august 1932 – m. 5 mai 2000), fondatorul Universităţii “Ovidius” din Constanţa, înfiinţată în anul 1990, cu 14 facultăţi şi peste 15 000 de studenţi (în anul 2018) şi Director al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa în perioada 1969-1990.

DOROBANŢU, comună în partea de Vest-Sud Vest a judeţului Tulcea, în regiunea de Nord Vest a provinciei istorice Dobrogea, alcătuită din 5 sate, situată în zona de Nord Vest a Podişului Babadag, la 90 m altitudine, dominată de Dealurile Vărăria (225 m altitudine) şi Dorobanţu (322 m altitudine), pe pârâul Dorobanţu (afluent pe dreapta al braţului Măcin al fluviului Dunărea (braţ numit şi Dunărea Veche), la 69 km Sud Vest de municipiul Tulcea, reşedinţa judeţului Tulcea; 1 415 loc. (1 ian. 2011): 735 de sex masc. şi 680 fem. Exploatări de calcar (în Dealul Sânta din satul Cârjelari). Creşterea ovinelor, caprinelor, bovinelor, porcinelor şi păsărilor. Apicultură (în satul Meşteru). Culturi de grâu, porumb, secară, floarea-soarelui, orz, orzoaică, ovăz, soia, fasole, mazăre, cartofi, tomate, vinete, varză, ceapă ş.a. În satul Dorobanţu se află un Cămin Cultural, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea un Cor mixt şi un Ansamblu de dansuri populare, şi care, totodată, găzduieşte o bibliotecă publică (din anul 1973), numită ”Ion Popişteanu”, înfiinţată în anul 1956, azi (2025) cu peste 10 000 de volume. Un Cămin Cultural se află şi în satul Cârjelari. În perimetrul comunei Dorobanţu se află Rezervaţia naturală, de stepă, Dealul Ghiunghiurmez, care se desfăşoară pe o distanţă de circa 10 km, între braţul Măcin al fluviului Dunărea la Vest şi satul Meşteru la Est, şi se extinde pe o suprafaţă de 1 421 ha. Această rezervaţie, declarată arie protejată la 30 noiembrie 2004, se caracterizează prin versante stâncoase abrupte, alcătuite din roci dure (porfire şi şisturi verzi peste care se suprapune un strat gros de loess), acoperite de vegetaţie de stepă, cu văi adâncite, cu aspect de canion. Până prin anul 1968, comuna Dorobanţu a avut în componenţă satul Ardealu (numit Hasanlar sau Asânlar până în anul 1912), care ulterior s-a depopulat treptat, ajungând ca la recensământul populaţiei din anul 2002 să se înregistreze zero locuitori, în prezent (2025) acest sat existând fizic, dar fără locuitori, cu casele aflate în satre de degradare, şi care nu a fost desfiinţat oficial ca localitate. În timpul stăpânirii provinciei istorice Dobrogea de către Imperiul Otoman (1418-1878), aşezarea Ardealu apare consemnată, în secolul 17, cu denumirle Hasanlar sau Asânlar. Satul Dorobanţu a fost întemeiat în a doua jumătate a secolului 19, respectiv după anul 1860, de către mai multe familii de oieri (mocani) români venite din provincia istorică Banat, aşa încât, în anul 1896 aşezarea avea 444 de locuitori, în anul 1900 avea 564 locuitori, iar în anul 1931 avea 1 022 locuitori. Până în anul 1908, satul Dorobvanţu s-a numit Aiorman. Satul Cârjelari a avut statut de comună de sine stătătoare până la 1 ianuarie 1965, când comuna a fost desfiinţată şi satul Cârjelari inclus în componenţa comunei Dorobanţu. Satul Fântâna Oilor, numit Conspor până în anul 1861 şi apoi Coiumpunar până la 1 ianuarie 1965, a fost populat cu mai multe familii de oieri (mocani) venite din Transilvania după anul 1877 (anul declarării Independenţei României de sub stăpânirea Imperiului Otoman), iar satul Meşteru, numit Canat Calfa până la 1 ianuarie 1965, a fost populat, după anul 1877, cu mai multe familii venite din Transilvania, care au fost împroprietărite cu pământ prin decret princiar (domnesc). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Tulcea, a comunei Dorobanţul (sic!), formată din satele Dorobanţul (sic!, reşedinţa comunei omonime), Canat-Clafa (sic!, numit Meşteru de la 1 ianuarie 1965), şi Coiumpunar (numit Fântâna Oilor de la 1 ianuarie 1965), cu un total de 1 915 locuitori, precum şi a comunei Cârjelari, alcătuită din satele Cârjelari (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Ardealul (sic!, numit Hasanlar sau Asânlar până în anul 1912), cu un total de 1 314 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Tulcea a aceloraşi comune, alcătuite din aceleaşi sate, ca în anul 1931, respectiv comuna Dorobanţul, cu 2 383 de locuitori, adăpostiţi în 503 case şi Cârjelari, cu 1 518 locuitori şi 281 de case. Configuraţia actuală a comunei Dorobanţu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981, privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dorobanţu se află o biserică veche, cu hramul „Înalţarea Domnului”, construită în anii 1881-1885 şi o biserică nouă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită după anul 1990; în satul Cârjelari există biserica „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în perioada 1934-1938 şi repictată în tempera în anii 2015-2017, iar în satul Meşteru este biserica „Sfântul Ilie”, construită în intervalul 1920-1927, afectată de cutremurele din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, de cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi replicile acestuia au durat 90 de secunde, de cel din 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi de cel din 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter), fiind reparată şi restaurată de fiecare dată. În perioada 2004-2009 au fost întreprinse ample lucrări de reparare, restaurare şi renovare a acestei biserici de o echipă de meşteri locali, condusă de Gheorghe Jinga şi sfintită la 19 iulie 2009, iar picturile murale interioare au fost executate de o echipă de studenţi de la Facultatea de Teologie din municipiul Constanţa.

DOROLŢ, comună în extremitatea de Nord Vest a României, în zona de Nord a judeţului Satu Mare, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Someşului, la 120 m altitudine, pe dreapta râului Someş (satul Dara), la graniţa cu Ungaria (satul Petea), la 9 km Nord Vest de municipiul Satu Mare (satul Dorolţ); 4 122 loc. (1 ian. 2019): 2 087 de sex masc. şi 2 035 fem. În satul Petea, aflat la 8 Km Nord Vest de municipiul Satu Mare, există un fost punct de vamă, rutier, pentru mărfuri şi călători, modernizat în anul 1997, devenit punct de liberă trecere la graniţa cu Ungaria (de la 1 ianuarie 2025), ca urmare a aderării României la spaţiul Schengen. Ateliere de confecţii textile, de tâmplărie, de reparat încălţăminte, de frizerie şi coafură ş.a. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Casă de Cultură (în fiecare sat). Bibliotecă publică (în satul Dorolţ), cu peste 5 000 de unităţi. Sală de sport şi teren de fotbal (în satul Dorolţ). Agroturism (hotel, vile, pensiuni, motel). Satul Dara a fost afectat grav de inundaţiile provocate de revărsarea apelor râului Someş în luna mai 1970. Satul Dorolţ apare menţionat documentar, prima oară, în 1245, şi apoi în anii 1320, 1323 etc., satul Atea în anul 1314, satul Dara în anii 1312 şi 1323, iar satul Petea apare amintit documentar, prima oara, în anul 1215 (în “Regestrum Varadinense” sau “Registrul din Oradea” – document în care erau înregistrate 711 nume de locuri şi 2 500 de nume de persoane din 43 de comitate care aparţineau Ungariei în acea perioadă) şi apoi în anul 1766 (pe un clopot). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Satu Mare, a comunelor Atea, formată din satul cu acelaşi nume, Dora (sic!), cu satul omonim, Dovolţi (sic!), alcătuită din satul cu acelaşi nume, şi Petea, cu satul omonim, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, nu mai aminteşte de existenţa acestor comune deoarece, la acea dată, partea de Nord Vest a Transilvaniei, inclusiv judeţul Satu Mare, se afla inclusă în componenţa Ungariei horthyste ca urmare a aplicării Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940. Configuraţia actuală a comunei Dorolţ datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dorolţ se află o biserică romano-catolică, având hramul “Sfântul Iosif Muncitorul”, datând din anul 1739, cu unele refaceri din anul 1936, o biserică reformată şi o biserică ortodoxă cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, precum şi castelul Ember Géza, construit în stil neoclasic, aflat în prezent (2025) în proprietatea Primăriei, în care funcţionează un Centru Cultural, Căminul Cultural şi biblioteca publică. În satul Petea există biserica greco-catolică „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1825, în satul Dara este biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1739-1769), iar în satul Atea se află o biserică reformată-calvină, datând din secolul 17, cu unele transformări şi un turn construit în anul 1870, azi (2025) declarată monument istoric, o capelă romano-catolică, datând din anul 1962, precum şi conacul nobilului Pál Endre, construit în anul 1864 în stil eclectic (în prezent/2025, aflat în posesia urmaşilor acestuia).

DOŞTAT, comună în partea de Est-Sud Est a judeţului Alba, alcătuită din 3 sate, situată în Podişul Secaşelor, la 450-480 m altitudine, într-o zonă cu relief predominant colinar, pe pârâul Doştat, la 27 km Sud Est de municipiul Alba Iulia, reşedinţa judeţului Alba; 994 loc. (1 ian. 2019): 513 de sex masc. şi 481 fem. Prelucrarea cărnii (mezeluri) şi a laptelui (lapte praf); producţie de sucuri naturale din mere şi cătină. Pomicultură (meri, peri, pruni ş.a. (în satul Boz); culturi de grâu, porumb, foarea-soarelul, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, plante furajere ş.a.; legumicultură (tomate, cartofi, varză, ceapă ş.a.); creşterea bovinelor, ovinelor, porcilor, păsărilor ş.a. Apicultură. Cămine Culturale, în satele Doştat (200 de locuri, construit în anul 1972 şi reabilitat recent) şi Boz (150 de locuri); bibliotecă publică (în satul Doştat), înfiinţată în anul 1964, cu peste 7 000 de unităţi (în anul 2024). Important centru de confecţionat covoare ţărăneşti, din lână, ţesute la război manual, în culori şi forme variate, precum şi de obiecte de îmbrăcăminte. Agroturism. La Doştat are loc anual (în luna ianuarie) Festivalul inter-judeţean de folclor „Datina străbună pe Secaşe”, iniţiat de etnograful Ioan Popa, a cărui primă ediţie a avut loc în anul 1972. În perimetrul satului Doştat a fost descoperit un topor din piatră, datând din Neolitic, şi o inscripţie votivă, romană. La mijlocul secolului 14, mai exact în anul 1348, în această zonă existau două aşezări separate, Doştat şi Boz (sau Buzdu), locuite de români, despărţite de un hotar, stăpânite de doi fraţi – Valentin şi Ștefan – , iar din a doua jumătate a secolului 14, în aceste aşezări s-au stabilit mai multe familii de saşi, care de prin anul 1500 au început să părăsească locuinţele. Satul Doştat apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1320, iar satul Boz în perioada 1290-1295, în timp ce satul Dealu Doştatului a fost întemeiat la începutul anilor `50 ai secolului 20, fiind consemnat în statistici, prima dată, în anul 1956, în prezent (în anul 2025), acesta din urmă aflându-se în curs de depopulare (în anul 2021 mai avea doar cinci locuitori). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Sibiu, a comunei Doştat, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 1 535 locuitori, şi a comunei Boz, formată din satul omonim, cu 1 213 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în judeţul Sibiu, a comunei Doştat, cu satul omonim, cu 1 507 locuitori, adăpostiţi în 326 de case, precum şi a comunei Boz, cu satul omonim, cu 1 241 locuitori şi 313 case. Configuraţia actuală a comunei Doştat datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Doştat, menţionat documentar, prima oară, în anul 1320, se află biserica (fostă greco-catolică) cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1866, preluată de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1948, iar în satul Boz există o biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1905-1911, renovată în perioada 2018-2022 şi sfinţită la 22 mai 2022. Tot în satul Boz există şi o biserică evanghelică, fortificată, de tip sală, construită în secolele 14-16 de către comunitatea saşilor, în stilul goticului târziu, şi terminată în jurul anului 1523, declarată monument istoric în anul 2015. Biserica fortificată din satul Boz are un aspect masiv, fiind înconjurată de ziduri înalte, groase, sprijinite la exterior de contraforturi puternice, care îi asigurau un rol de apărare – rol întărit şi de existenţa, la partea superioară a bisericii, a numeroase guri de tragere şi spaţii prin care se arunca păcură fierbinte asupra atacatorilor. În interior, biserica evanghelică păstrează un frumos altar în stil baroc, iar în curtea acesteia se află două turnuri de apărare, dintre care unul a devenit şcoală în anul 1762. În prezent (2025), biserica evanghelică din Boz este lipsită de întreţinere, nu a mai beneficiat de restaurări de mult timp şi nu se mai fac slujbe. În arealul satului Boz, pe malul stâng al văii pârâului Doştat, există o rezervaţie naturală cu 20 de vulcani noroioşi, extinsă pe o suprafaţă de circa 5 000 m², fenomen datorat emanaţiilor de gaze naturale care se infiltrează prin crăpăturiule scoarţei terestre, antrenând către suprafaţă apa freatică în amestec cu argila dizolvată în apă, de culoare gălbui-vineţie, creând la suprafaţa scoarţei terestre mici “conuri”, asemănătoare vulcanilor noroioşi din satul Pâclele, comuna Berca, judeţul Buzău, în care bolboroseşte noroiul şi din care acesta se revarsă din când în când. Totuşi, conurile vulcanilor noroioşi de la Boz sunt aplatizate şi de dimensiuni mult mai mici (circa 50 cm până la 100 cm şi diametrul de 2-3 m), mulţi dintre ei fiind acoperiţi cu pâlcuri de pipirig, trestie sau papură. Dintre toţi vulcanii noroioşi de la Boz, cel mai mare, cunoscut local cu numele „Ochiul Galben”, are un diametru de circa 17 m, iar panta conului are o lungime de circa 60 m.

DRACEA, comună în partea central-sud vestică a judeţului Teleorman, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Burnas (sau Burnaz), pe ambele maluri ale râului Călmăţui, la 31 km Sud Vest de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman; 1 541 loc. (1 ian. 2019): 747 de sex masc. şi 794 fem. Moară pentru măcinat cereale (din anul 1930). Produse de panificaţie. Prelucrarea legumelor. Culturi de grâu, secară, orz, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, rapiţă ş.a. Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor, păsărilor ş.a. Apicultură. Cămine Culturale, în satele Dracea (construit în anul 1956) şi Florica (construit în anul 1966, cu 400 de locuri), reabilitate după anul 2020, în cadrul cărora funcţionează câte o bibliotecă publică (cea din satul Dracea înfiinţată în anul 1968, iar cea din satul Florica înfiinţată în anul 2005), precum şi formaţii artistice de amatori (cor, dansuri populare, formaţiuni de teatru, solişti vocali şi instrumentali etc.). Sală de sport şi Stadion de fotbal (în satul Dracea). În perimetrul satului Zlata au fost descoperite vestigii din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200 – 450 î.Hr.) şi din cea de-a doua Epocă fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). În anii 1813-1814, satele învecinate, Paragina şi Zlata, au fost afectate de o epidemie de ciumă bubonică, numită şi ciuma lui Caragea (Ioan Gheorghe Caragea – Domn fanariot al Țării Româneşti în perioada 1812-1818). Satul Dracea apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1512, cu numele Sichir, iar din anul 1740 poartă numele actual, fiind consemnat în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1744-1748; 1756-1758; 1761-1763) cu numele Dracea – nume preluat de la boierul Drăcea Golescu, care era stăpânul acestei aşezări. Satul Florica a fost întemeiat în anul 1899, în urma împroprietăririi însurăţeilor cu pământ agricol. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 exista comuna Dracea, în cadrul judeţului Teleorman, formată din satele Dracea (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Florica şi Zlata, iar în perioadele 1925-1931 şi 1934-1950, satele Florica şi Zlata s-au desprins din comuna Dracea formând, fiecare, câte o comună separată – sate care ulterior au revenit în componenţa comunei Dracea, respectiv în anii 1932-1934 şi după anul 1950. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dracea în cadrul judeţului Teleorman, alcătuită din satele Dracea (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Florica, Paragina şi Slata (sic!), cu 3 694 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dracea, în cadrul judeţului Teleorman, formată din satele Dracea (reşedinţa comunei omonime), Florica, Paragina şi Zlata (sic!), cu 3 948 locuitori, adăpostiţi în 815 case. La 17 februarie 1968, satul Paragina a fost desfiinţat şi unificat cu satul Dracea, comuna Dracea a fost desfiinţată la aceiaşi dată, satele ei componente (Dracea, Florica şi Zlata) fiind înglobate în comuna Crângu, judeţul Teleorman, iar la 7 mai 2004, în urma unui referendum, comuna Dracea a fost reînfiinţată prin desprinderea satelor Dracea, Florica şi Zlata din comuna Crângu, judeţul Teleorman, reşedinţa comunei fiind stabilită în satul Dracea. În satul Dracea se află clădirea Primăriei, datând din anul 1931, şi biserica „Sfântul Nicolae” (23 m lungime şi 10 m lăţime), sfinţită la 26 septembrie 1881 şi renovată în anul 1934. Picturile murale interioare, originare, realizate în ulei, au fost restaurate în anul 2006. Biserica este dominată de două turle impunătoare, octogonale, una plasată pe pronaos şi alta pe naos, iar intrarea în biserică este precedată de un pridvor închis, luminat de patru ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, iar uşa de intrare în pridvor este înaltă, terminată cu arcadă, prevăzută cu mai multe ferestre mici. Pe frontispiciul pridvorului este înscris anul 1881. În satul Florica există biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în perioada 25 aprilie 1905 – 10 iunie 1910 (când a fost sfinţită) şi pictată de C. Zaharescu. Biserica are o turlă hexagonală, mai mare, pe pronaos, şi una mai mică pe altar. Intrarea în biserică se face prin intermediul unui frumos pridvor închis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi la partea superioară cu arcade în acoladă, luminat la faţadă de două ferestre mari, înalte, şi de ferestrele uşii de intrare în pridvor. În anii 1963 şi 1964 au fost executate unele lucrări de reparaţii ale acoperişului şi turlelor. Biserica a mai fost supusă unor reparaţii capitale în anul 1942 şi repicată de Constantin Albany, iar în anii 2005-2007, biserica a fost repictată integral, în ulei, de către Marin Rondeli şi Constantin Zlotea. În satul Zlata este biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datând din anul 1845.

DRAGALINA, comună în partea de Nord Est a judeţului Călăraşi, la hotarul cu judeţul Ialomiţa, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Bărăganului (parte componentă a Câmpiei Române), la 43 m altitudine, pe autostrada Bucureşti – Constanţa (satul Drajna Nouă), la intersecţia acesteia cu Drumul Naţional/DN 21 Slobozia-Călăraşi, la 31 km Nord de municipiul Călăraşi, reşedinţa judeţului Călăraşi; 8 651 loc. (1 ian. 2011): 4 412 de sex masc. şi 4 239 fem. Haltă de cale ferată (în satul Dragalina), situată înainte de nodul feroviar Ciulniţa, la intersecţia căii ferate Bucureşti – Constanţa, cu linia de cale ferată Slobozia – Ciulniţa – Călăraşi (44 km). În comuna Dragalina există Societatea Comercială “Azochim” SRL şi un Centru pentru reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Producţie de folii auto. Prelucrarea lemnului (mobilă); produse lactate; abator; prelucrarea cărnii şi a cerealelor. Morărit şi panificaţie. Silozuri pentru depozitarea cerealelor. Depozite de seminţe. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, orz, orzoaică, rapiţă, lucernă, soia, plante de nutreţ, mazăre, fasole, cartofi, varză, ardei, ceapă, usturoi, morcovi ş.a. Pomicultură. Cămine Culturale, în satele Dragalina şi Constantin Brâncoveanu. Bibliotecă publică, în satul Dragalina, cu peste 12 000 de volume. Dispensar medical. Farmacie. În perimetrul comunei Dragalina au fost descoperite vestigiile unor aşezări din Neolitic, aparţinând Culturii materiale Boian (mileniul 4 î.Hr.), din a doua perioadă a Epocii fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), din secolul 4 d.Hr. (Cultura materială Sântana de Mureş-Cerneahov), din secolele 9-11 (fragmente de vase ceramice aparţinând Culturii materiale Dridu) şi din secolul 18. Satul Dragalina a fost înfiinţat în anul 1924, o dată cu stabilirea în această zonă a mai multor familii venite din alte judeţe ale ţării (Dâmboviţa, Muscel, Prahova ş.a.), ale căror capi de familie primiseră teren arabil în Vechiul Regat, în urma aplicării Reformei agrare din 17-30 iulie 1921, care prevedea împroprietărirea acestora cu cate 5 ha de teren arabil, datorită participării lor la luptele din timpul Primului Război Mondial. Aceste familii s-au stabilit pe o porţiune a moşiei Ciulniţa, cumpărată după Primul Război Mondial de către o fiică a generalului Ion Dragalina (erou al Primului Război Mondial). În scurt timp, aici s-au stabilit numeroase familii care au generat creşterea vertiginoasă a numărului de locuitori, astfel încât, în anul 1928, aşezarea Dragalina (nume preluat de la generalul Ion Dragalina) a fost declarată comună rurală, în cadrul judeţului Ialomiţa, formată din satul cu acelaşi nume. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dragalina în cadrul judeţului Ialomiţa, formată din satele Dragalina (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Drajna Nouă, cu un total de 2 374 locuitori, în timp ce, la acea dată, satul C. Brâncoveanu (sic!) se afla în componenţa comunei Cosâmbeşti, judeţul Ialomiţa. Iniţial, aşezarea Consatntin Brâncoveanu a luat fiinţă în secolul 17 pe moşia lui Constantin Brâncoveanu (Domn al Țării Româneşti în perioada 1688-1714) – moşie care a fost moştenită de urmaşii acestuia până în anul 1896 când a trecut în posesia prinţului Nicolae Bibescu, cel de-al cincilea copil al cuplului Gheorghe Dimitrie Bibescu (devenit Domn al Țării Româneşti în perioada 1843-1848) şi Zoe Brâncoveanu. Astfel, pe această moşie a fost înfiinţat, în anul 1908, satul Constantin Brâncoveanu, mai întâi cu numele Cucurigu şi apoi cu numele Constantin Brâncoveanu, inclus iniţial în comuna Bora, apoi în componenţa comunei Ciulniţa, iar din 1967 în alcătuirea comunei Dragalina. Primii locuitori ai satului Drajna Nouă, veniţi din zona comunei Drajna, judeţul Prahova, s-au stabilit aici după aplicarea Reformei agrare din 17-30 iulie 1921. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Dragalina, alcătuită din satele Dragalina, Constantin Brâncoveanu şi Drajna Nouă, a făcut parte din judeţul Ialomiţa, iar după 23 ianuarie 1981 a intrat în subordinea judeţului Călăraşi (judeţ reînfiinţat la acea dată). În satul Dragalina se află biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în etape, în perioadele 1938-1940 şi 1948-1978, sfinţită la 3 iunie 1979 şi pictată în anii 1987-1990. În faţa bisericii se află bustul generalului Ion Dragalina, dezvelit la 6 iulie 1996. În satul Constantin Brâncoveanu există biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anul 1955 pe locul unei case amenajată ca biserică la 1 decembrie 1934, extinsă în anii 1996-2000 la o dimensiune de 22 m lungime, 6 m lăţime, în naos, şi 12 m lăţime în zona absidelor, cu o turlă pe naos de 7 m înălţime, şi pictată de Elena Rangheţ în intervalul mai-iunie 2000, iar în satul Drajna Nouă este biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a cărei construcţie a început în anul 1957, întreruptă la scurt timp, reluată în 1970 şi finalizată în anul 1977. Picturile murale interioare au fost executate în anii 1976-1977 de către Nicolae Butnaru şi soţia sa Ana.

DRAGODANA, comună în partea de Sud Vest a judeţului Dâmboviţa, alcătuită din 7 sate, situată în zona de contact a Câmpiei Târgoviştei cu Câmpia Titu, la 200-230 m altitudine, la 5 km Nord Est de oraşul Găeşti şi la 25 km Sud-Sud Vest de municipiul Târgovişte, reşedinţa judeţului Dâmboviţa; 6 665 loc. (1 ian. 2019): 3 334 de sex masc. şi 3 331 fem. Producţie de aparate electrocasnice, de mobilă pentru birouri şi de articole de îmbrăcăminte pentru lucru. Culturi de cereale, de plante tehnice, tutun, plante medicinale ş.a. Fermă de creştere a bovinelor, în satul Picior de Munte. Pomicultură (meri, peri, nuci s.a.). Cămine Culturale, în satele Dragodana, Burduca (înfiinţat în anul 1939) şi Picior de Munte (aflat în curs de restaurare integrală, în perioada 2024-2025). Bibliotecă publică (peste 8 000 de volume). Pădure de foioase (în special mai multe varietăţi de stejar), numită “Nemţoaica”, extinsă pe o suprafaţă de 66,70 ha, de-a lungul satului Burduca, în cadrul căreia se află Hanul turistic “Dragodana”. Agroturism. La sfârşitul secolului 19, Dragodana era o comună rurală în judeţul Dâmboviţa, alcătuită din satele Dragodana (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Meri, Moara Popii şi cătunul Păunei (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Picior de Munte) şi avea 886 locuitori şi o biserică. Tot atunci existau, separat, comuna Cuparu, formată din satele Cuparu (reşedinţa comunei omnime) şi Burduca, cu 598 de locuitori, două biserici si o moară de apă, si comuna Picior de Munte, alcătuită din satul omonim, cu 980 de locuitori, o biserică şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa atât a comunei Dragodana, alcătuită din satele Dragodana (reşedinţa comunei omonime), Cuparu, Burduca, Meri, Păunei şi Străoşti, cât şi a comunei Picior de Munte, formată doar din satul cu acelaşi nume, cu o populaţie de 1 242 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Dâmboviţa, atât a comunei Dragodana, alcătuită din satele Dragodana (reşedinţa comunei Dragodana), Cuparu, Burduca şi Străoşti, cu un total de 2 507 locuitori, cât şi a comunei Picior de Munte, cu satele Picior de Munte (reşedinţa comunei omonime), Boboci, Pãdureni şi Pãunei, cu 2 138 locuitori. Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa şi componenţa aceloraşi comune existente în anul 1931, în care comuna Dragodana avea 2 831 de locuitori adãpostiţi în 675 de case, iar comuna Picior-de-Munte (sic!) avea 2 258 de locuitori şi 594 de case. Configuraţia actuală a comunei Dragodana datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dragodana există biserica “Sfântul Nicolae”, zidită în anii 1912-1924, Clădirea Primăriei, datând din jurul anului 1916, Monumentul Eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial, dezvelit la 10 mai 1924, o capelă din anul 1896 şi conacul boierului Koşca, datând de la sfârşitul secolului 19, în satul Cuparu se află biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1914, iar în satul Picior de Munte este biserica “Sfântul Ierarh Nifon”, construită în perioada 2008-2021 şi sfinţită la 3 octombrie 2021.

DRAGOMIREŞTI, comună în partea de Vest a judeţului Dâmboviţa, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a Câmpiei Târgoviştei cu Piemontul Cândeşti şi Subcarpaţii Ialomiţei, la 294 m altitudine, în lunca şi pe terasele râului Dâmboviţa, la 10 km Vest-Sud Vest de municipiul Târgovişte, reşedinţa judeţului Dâmboviţa ; 8 965 loc. (1 ian. 2019): 4 540 de sex masc. şi 4 425 fem. Nod rutier. Exploatări de petrol şi de pietriş şi nisip. Uzină de produse speciale (în satul Dragomireşti), inaugurată în anul 1981, producătoare de muniţii şi bombe explozive. Prelucrarea lemnului. Produse lactate. Creşterea bovinelor. Sere legumicole (în satul Dragomireşti). Culturi de grâu, porumb, orz, ovăz ş.a. Pomicultură. Producţie meşteşugărească, tradiţională, de împletituri din răchită, de confecţionat covoare populare ţesute la războiul manual, de ştergare, velniţe, piese de port popular ş.a. Ateliere de fierărie-potcovari, de confecţionat butoaie din lemn, de hamuri pentru cai ş.a. Muzeu etnografic, cu circa 300 de piese, organizat în casa ţărănească a Georgetei Ilie, şi Sală de sport (în satul Decindeni). Cămin Cultural şi bibliotecă publică (peste 12 500 de volume), în satul Dragomireşti. Hanul logofătului (turistic). Agroturism. Satul Dragomireşti apare menţionat documentar, prima oară, la 29 aprilie 1453, într-un zapis emis la Curtea lui Vladislav al II-lea (Domn al Țării Româneşti în anii 1447-1448 şi 1448-1456) în care sunt consemnate mai multe sate, între care şi Dragomireşti, dăruite de acesta „mănăstirii din Păurea cea Mare Bolintin”. La sfârşitul secolului 19, Dragomireşti era o comună rurală în judeţul Dâmboviţa, alcătuită din satul Dragomireşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), cu o populaţie de 980 de locuitori, cu o biserică şi o şcoală, şi în care principala ocupaţie a sătenilor era olăritul şi producerea coşurilor (târnelor) din răchită. În acea perioadă, celelalte sate aflate azi (2025) în componenţa comunei Dragomireşti se găseau în alcătuirea comunei învecinate Lucieni. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dragomireşti, formată din satele Dragomireşti şi Decindeni, cu un total al populaţiei de 1 307 locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Dâmboviţa, atât a comunei Dragomireşti, alcătuită din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei omonime), Decindeni şi Priseaca (acesta din urmă este azi/2025 localitate componentă a municipiului Târgovişte), cât şi a comunei Ungureni, formată din satele Ungureni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Geangoeşti, Mogoşeşti şi Râncăciov. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa şi componenţa comunelor existente în anul 1931, respectiv comuna Dragomireşti cu satele Dragomireşti, Decindeni şi Priseaca, în care cei 2 021 de locuitori erau adăpostiţi în 491 de case, şi comuna Ungureni cu satele Ungureni, Geangoeşti, Mogoşeşti şi Râncăciov, cu 2 294 de locuitori şi 634 de case. Configuraţia actuală a comunei Dragomireşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dragomireşti se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1461-1462 pe cheltuiala marelui logofăt Staico din Bucov şi a soţiei sale Caplea, cu unele refaceri din anii 1642 şi 1700-1701 (când vel vistiernicul Șerban Greceanu i-a adăugat pronaosul, pridvorul şi turla-clopotniţă de pe naos, şi a zugrăvit interiorul bisericii. Biserica a mai fost supusă unor refaceri şi adăugiri (i s-au construit cele două abside) pe cheltuiala stolnicului Radu Cernescu şi soţia sa Sultana, după stricăciunile provocate de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter. Alte reparaţii ale bisericii au fost efectuate în anii 1911, 1966, 1977-1978 (după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde) şi 1993. Biserica “Sfântul Nicolae” este dominată de o turlă hexagonală, iar la faţadă, de o parte şi de alta a intrării în pridvorul închis, există două contraforturi puternice. În curtea bisericii se află o cruce din piatră, datând din secolul 18, ridicată de stolnicul Radu Cernescu, declarată monument istoric în anul 2015. În satul Dragomireşti se mai află o cruce din piatră (în punctul “La stâlpi”), datând din anul 1593, declarată monument istoric în anul 2015, şi ruinele caselor familiei boiereşti Greceanu, datând din secolul 17 şi refăcute în anii 1733–1734; în satul Decindeni există paraclisul „Radu Vodă” (secolul 16, refăcut în secolul 18), declarat monument istoric, şi casa lui Ion D. Dinu (1920); în satul Ungureni se află biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (1818, repictată în anii 2014-2015), declarată monument istoric în anul 2015; în satul Mogoşeşti este biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1807, cu refaceri din anii 1890, 1942 şi 1980, iar în satul Râncăciov există o biserică din anul 1895.

DRAGOMIREŞTI, comună în partea de Est a judeţului Neamţ, alcătuită din 6 sate, situată în Subcarpaţii Neamţului, la extremitatea culmii subcarpatice Corni, la 300-365 m altitudine, la 23 km Nord Est de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 2 181 loc. (1 ian. 2019): 1 098 de sex masc. şi 1 083 fem. Atelier de tâmplărie şi iaz piscicol (în satul Unghi). Muzeu etnografic şi istoric, înfiinţat în anul 1992, Cămin Cultural şi bibliotecă publică (peste 8 000 de volume în anul 2019), ambele în satul Dragomireşti. Cămine culturale se mai află şi în satele Borniş, Hlăpeşti şi Vad, iar în satul Borniş există un stejar multisecular (circa 200 de ani), de 25 m înălţime, declarat monument al naturii. În perimetrul satului Hlăpeşti, în punctul numit „Dejucătoare” au fost descoperite vestigiile unei aşezări eneolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi ale unor aşezări din secolele 2-3 şi 14-17 (în punctul numit „La Sălişte” din satul Dragomireşti). Satul Dragomireşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1458 şi apoi în 1488, satele Borniş (numit în trecut Arămoaia) şi Unghi sunt atestate documentar în secolul 9 d.Hr., Hlăpeşti la 1 septembrie 1444, Mastacăn (numit în trecut Ghigoeşti) la 23 august 1455, iar satul Vad la 7 martie 1528. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, Dragomireşti era o comună rurală în judeţul Neamţ, alcătuită din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bornişu (sic!), Mastacănul (sic!), Negoeşti (atestat documentar la 7 februarie 1438), Tâmpeşti şi Unghiul (sic!), avea 1 419 locuitori, trei mori de apă, patru biserici şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dragomireşti în judeţul Neamţ, formată din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei omonime), Borniş, Măstacăn (sic!) şi Unghi, cu un total de 1 428 locuitori, iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Neamţ, a comunei Dragomireşti, alcătuită din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Borniş, Crăeşti (sat atestat documentar la 20 decembrie 1414, preluat de la comuna Talpa), Mastacăn, Negoeşti şi Unghi, în timp ce satul Tâmpeşti a fost transferat la comuna Răsboieni (sic!), iar satul Vad a fost inclus în comuna Ștefan cel Mare, ambele în judeţul Neamţ. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa comunei Dragomireşti, în cadrul judeţului Neamţ, formată din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei Dragomireşti), Borniş, Mastacăn, Unghiu (sic!) şi Vad, cu 2 515 locuitori, adăpostiţi în 554 de case. Configuraţia actuală a comunei Dragomireşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 (când satul Crăeşti a fost desfiinţat şi unificat cu satul Borniş, iar satul Negoeşti a fost desfiinţat şi unificat cu satul Dragomireşti, iar satul Hlăpeşti a fost preluat de la comuna Talpa, care a fost desfiinţată la acea dată), a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Satul Borniş se află în curs de depopulare, fapt confirmat de prezenţa în acest sat doar a 113 locuitori (în anul 2022), din care 52 de persoane de sex masculin şi 61 de sex feminin, în majoritate bătrâni. În satul Dragomireşti se află biserica având dublu hram – „Izvorul Tămăduirii” şi „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, construită în două etape, august 1902–1916 şi 1921–1939, sfinţită la 14 aprilie 1939 şi renovată în anii 1997–1999, iar în satul Unghi există biserica având dublu hram – „Sfinţii Voievozi” şi „Duminica Tomii”, zidită în anii 1822-1824 şi reparată în anul 1938, declarată monument istoric. Această biserică nu are pereţii interiori pictaţi, ci sunt doar văruiţi. În satul Hlăpeşti există o biserică din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, atestată documentar la 11 iulie 1428, într-un zapis al lui Alexandru cel Bun (Domn al Moldovei în intervalul 26 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), precum şi o biserică de zid, datând din anul 1903, iar în satul Mastacăn se află o biserică din lemn, datând din anul 1880 şi o biserică nouă, cu dublu hram „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Ilie”, zidită în perioada 2000-2012 şi sfinţită la 13 mai 2012.

DRAGOMIREŞTI, comună în partea de Nord Vest a judeţului Vaslui, alcătuită din 12 sate, situată în zona Colinelor Tutovei, la 126-238 m altitudine, la confluenţa râului Lipova cu râul Tutova, la 36 km Vest-Nord Vest de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 5 001 loc. (1 ian. 2019): 2 627 de sex masc. şi 2 374 fem. Nod rutier. Moară pentru măcinat cereale. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, ovăz, rapiţă, orz, lucernă, pepeni ş.a. Legumicultură (roşii, ardei, varză, vinete, castraveţi ş.a.). Pomicultură (meri, pruni, piersici, cireşi, vişini). Viticultură. Creşterea bovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Pădure de foioase (în satul Doagele). Cinci Cămine Culturale, în satele Dragomireşti, Doagele, Popeşti, Rădeni şi Vladia. Bibliotecă publică, în satul Dragomireşti, cu peste 11 000 de volume. Fanfară civilă, în satul Doagele. Satul Dragomireşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1439, iar satele Tuleşti şi Rădeni sunt atestate documentar, prima oară, în anul 1443 şi, acesta din urmă mai apare consemnat la 26 octombrie 1458. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Tutova, atat a comunei Dragomireşti, alcătuită din satele Dragomireşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Băbuţa, Belzeni, Poiana Pietrei, Tuleşti şi Vladia, cu un total de 2 784 locuitori, precum şi a comunei Popeşti, formată din satele Popeşti (reşedinţa comunei omonime), Botoi, Ciuperca, Fundătura, Rădeni, Semenea, Voineşti-Boiereşti şi Voineşti-Răzeşi, cu 1 690 locuitori, în timp ce satul Doagele se afla în componenţa comunei Pungeşti, judeţul Vaslui. De menţionat că satul Voineşti-Boiereşti a fost denumirea până la 1 ianuarie 1965 a satului Cârtibaşul – sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Voineşti, comuna Voineşti, judeţul Vaslui, iar satul Voineşti-Răzeşi a fost numele (până la 1 ianuarie 1965) satului Voineşti, comuna Voineşti, judeţul Vaslui. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune, cu aceeaşi componenţă ca în anul 1931. Configuraţia actuală a comunei Dragomireşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dragomireşti se află biserica din lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”/„Vovidenia”, construită în anul 1774, pe un soclu din piatră, reparată în anul 1839 (inclusiv Sfânta Masă din altar) şi cu unele adăugiri din 1874. Biserica păstrează fragmente de picturi originare. În anul 2004, biserica „Vovidenia” se afla într-o stare avansată de degradare, fapt ce a necesitat să fie executate unele mici lucrări de reparaţii, dar lipsa unor fonduri băneşti importante pune în pericol degradarea şi mai accentuată a acestei biserici, declarată monument istoric. Tot în satul Dragomireşti există şi biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în perioada 1936-1956 (cu întreruperi) şi sfinţită în luna noiembrie 1956. În satul Rădeni există o biserică zidită în intervalul 1928-1943, pe locul uneia din lemn care data din anul 1840, restaurată şi pictată la interior în anii 1989-1993 şi sfinţită la 22 august 1993. Biserica posedă o catapeteasmă nouă, construită în anii 2006-2008. În satul Doagele există o biserică ortodoxă de rit vechi, datând din anul 1932, iar în satul Popeşti, atestat documentar în anul 1484, se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (hram atribuit în anul 1937), construită din piatră, nisip şi var în anul 1845, pe locul unei vechi biserici din lemn, cu hramul „Buna Vestire”, care data din secolul 15. Biserica a fost reparată în anii 1947-1949, consolidată, reparată şi restaurată în anii 2001-2005.

DRAGOMIREŞTI-VALE, comună în partea de Sud Vest a judeţului Ilfov, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Vlăsiei (subunitate a Câmpiei Române), la 93 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Dâmboviţa, la 17 km Vest-Nord Vest de centrul municipiului Bucureşti, capitala României; 5 380 loc. (1 ian. 2019): 2 612 de sex masc. şi 2 768 fem. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (în satul Dragomireşti-Vale) şi Stadion de fotbal, în satul Dragomireşti-Deal. Satul Dragomireşti-Vale apare menţionat documentar, prima oară, la 21 aprilie 1453, într-un zapis al lui Vladislav al II-lea (Domn al Ţării Româneşti în perioada 1448-1456), în care se consemnează existenţa satului “Dragomireşti de la Dâmboviţa” pe ambele maluri ale râului Dâmboviţa, iar numele actual datează din 23 iunie 1863, amintit într-un document referitor la hotarul acestui sat cu moşia satului Dragomireştii din Deal. La stabilirea hotărniciei dintre cele două sate, consfinţită de către Tribunalul judeţului Ilfov, care a avut loc în satul Popeşti-Dragomireşti, se menţionează că au participat, printre alţii, şi baronul D. Avril, reprezentant al moşiei satului Dragomireşti-Vale. Satul Popeşti-Dragomireşti, numit Popeşti (din anul 1958), a fost desfiinţat şi unificat cu satul Dragomtreşti-Vale. La sfârşitul secolului 19 exista o comună rurală cu numele Popeşti-Dragomireşti, în cadrul judeţului Ilfov, alcătuită din satele Dragomireştii din Deal, Dragomreştii din Vale, Gulia (azi/2025 sat în comuna Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa), Popeşti-Manuc, Popeştii Mănăstirei, Săbăreni şi Zurbaua (sat atestat documentar la 23 iunie 1883, ca fiind în posesia generalului Ioan Odobescu, a soţiei sale Ecaterina (născută Caracaş), şi a fiului lor – scriitorul, arheologul şi omul politic Alexandru Odobescu). La acea dată, comuna Popeşti-Dragomireşti avea 2 844 locuitori, adăpostiţi în 551 de case, o moară de apă, o maşină cu aburi pentru treierat cereale, patru biserici şi două şcoli mixte. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dragomireşti-Vale, cu aceleaşi sate componente ca mai înaite şi cu un total de 3 522 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Ilfov, atât a comunei Dragomireşti, cu satele Dragomireşti-Deal (reşedinţa comunei Dragomireşti), Dragomireşti-Vale şi Zurbaua, cât şi a comunei Săbăreni, formată doar din satul cu acelaşi nume. Configuraţia actuală a comunei Dragomireşti-Vale datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Între 23 ianuarie 1981 şi 2 decembrie 1985, comuna Dragomireşti-Vale a făcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 10 aprilie 1997 din Sectorul Agricol Ilfov – sector care la acea dată a fost trecut în categoria judeţelor cu numele judeţul Ilfov. În satul Dragomireşti-Deal se află biserica având dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Voievozi”, construită în anii 1760–1761 (sfinţită la 14 septembrie 1761) pe cheltuiala boierului Fălcoianu, cu un clopot din 1775, donat de Ecaterina Bălăceanu, şi cu unele consolidări, reparaţii şi extinderi (27 m lungime şi 8 m lăţime) efectuate în anul 1866 de familia stolnicului Ioniţă Bălăceanu. În anul 1885 au fost efectuate reparaţii capitale şi pictată ulterior de Anton Serafim, iar în anul 1931 i s-a adăugat pridvorul închis (tinda). În perioada 1957-1962, cu prilejul unor reparaţii, au fost descoperite fragmente de picturi murale interioare originare, deteriorate, executate în 1761 de către Anton Serafim, fapt ce a impus executarea unor noi picturi, care au fost efectuate abia în anii 1994-1995, de către Constantin Blendea. În intervalul 2009-2023, biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii capitale, prilej cu care a fost demolat pridvorul închis (tinda) şi înlocuit cu unul nou. Biserica a fost sfinţită la 22 octombrie 2023 şi declarată monument istoric. La 17 martie 2024, în satul Dragomireşti-Vale a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În satul Zurbaua există biserica „Sfânta Treime”, construită din piatră şi cărămidă în anul 1862, pe locul unei vechi biserici din lemn, reparată în anii 1987-1988 şi repictată de către Andrei Vlăduţ din Bucureşti, consolidată, reparată şi reabilitată în anii 2007-2012 şi sfinţită la 4 iunie 2012. La această biserică se păstrează o copie a Icoanei Maicii Domnului Pantanassa (Împărăteasa tuturor), făcătoare de minuni, primită de la Mănăstirea Pantanassa de pe Muntele Athos (Grecia).

DRAGOSLAVELE, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Argeş, la hotarul cu judeţele Braşov şi Dâmboviţa, alcătuită din 2 sate, situată în Depresiunea omonimă, la 657 m altitudine, la poalele de Vest ale Munţilor Leaota, pe cursul superior al râului Dâmboviţa, la 71 km Nord-Nord Est de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 2 602 loc. (1 ian. 2019): 1 309 de sex masc. şi 1 293 fem. Exploatări de calcar. Microhidrocentrală (7,6 MW). Produse chimice. Fabrică de cherestea. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Stadion de fotbal. Centru de ţesături populare. În Evul Mediu, Dragoslavele a fost un important punct de vamă al Ţării Româneşti, pe drumul comercial dintre Ţara Românească şi Transilvania prin pasul Giuvala, din culoarul Rucăr-Bran. În timpul lui Vladislav I (Domn al Ţării Româneşti în perioada 1364-1377), într-un registru comercial din 20 ianuarie 1368 se menţionează fapul că negustorii din Braşov “plăteau vamă la Câmpulung sau lângă” (respectiv la Dragoslavele, n.n.), iar în anul 1413, Mircea cel Bătrân (Domn al Ţării Româneşti în perioadele 1386-1394 şi 1397-1418) reînnoia vechile vămi şi târguri de la Câmpulung, precum şi “vama de la Dâmboviţa” (adică cea de la Dragoslavele, n.n.). În timpul domniei lui Vladislav al II-ea (1448-1456), într-un document semnat de acesta se menţionează existenţa aşezărilor Dragoslavele şi Rucăr. Ulterior, Dragoslavele mai apare consemnat într-un zapis emis în anul 1510 de către Vlad al V-lea cel Tânăr (Domn al Ţării Româneşti în anii 1510-1512) în care se amintea de “schilerii din Dragoslavele”, iar într-un document din 10 aprilie 1547, boierul Vintilă vornicul menţionează existenţa “vămii domneşti” de la schela Rucărului şi Dragoslavelor, aceasta din urmă având în subordine satele Albeşti, Coteneşti, Lereşti, Nămăeşti, Nucşoara şi Slănic. În anii 1641-1642, la Dragoslavele s-au stabilit mai multe familii venite din zona Haţeg, judeţul Hunedoara, pe care localnicii îi numeau rudari (persoane care se ocupau cu aurăritul). La sfârşitul secolului 19, Dragoslavele era o comună rurală în judeţul Muşcel (sic!), alcătuită din satul omonim, avea 1 104 locuitori, două biserici şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Dragoslavele în cadrul judeţului Muşcel (sic!), formată din satele Dragoslavele (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Valea-Caselor (sic!) şi cătunele Fundata şi Lunca Gârţii (azi/2025 sat în comuna Stoeneşti, judeţul Argeş). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa în judeţul Muşcel (sic!) a comunei Dragoslavele, alcătuită doar din satul Dragoslavele (cu 1 714 locuitori) – sat format la acea dată din unirea acestuia cu satul Valea-Caselor şi cu cătunul Fundata, în timp ce cătunul Lunca Gârţii a trecut la comuna Stoeneşti. Indicatorul localităţlor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dragoslavele, cu aceeaşi componenţă a satelor ca în 1931, cu un total de 1 960 locuitori, adăpostiţi în 509 case. Configuraţia actuală a comunei Dragoslavele datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În perioada 30 septembrie/13 octombrie – 15/28 noiembrie 1916, în zona Bran-Dragoslavele-Câmpulung au avut loc lupte violente între trupele române şi cele germano-austro-ungare pentru apărarea trecătorilor din Carpaţii Meridionali – lupte soldate cu biruinţa armatelor române, stăvilirea înaintării forţelor armate inamice şi capturarea a peste 300 de prizonieri. În satul Dragoslavele se află biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1661 a lui Grigore I Ghica (Domn al Ţării Româneşti în anii 1660-1664), declarată monument istoric, şi biserica din lemn cu hramul „Înălţarea Domnului”-Suseni, datând din anul 1745, declarată monument istoric. Tot în satul Dragoslavele există o casă veche, din anul 1848 (Casa “Catrinescu”), mai multe cruci din piatră – una ridicată în anul 1632, una din 1674 (pe Dealul Naca), una din 1692 (ridicată pe cheltuiala lui Lupu vameşul), una din 1716 şi alta din 1724 (a lui Coman pârcălabul) – toate declarate monumente funerare (memoriale), precum şi schitul Dragoslavele, de călugări (→ Capitolul Lăcaşuri spirituale/Schituri, litera D).

DRAGOŞ VODĂ, comună în extremitatea de Nord-Nord Est a judeţului Călăraşi, la hotarul cu judeţul Ialomiţa, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Bărăganului (parte componentă a Câmpiei Române), la 44 m altitudine, la 35 km Nord Vest de municipiul Călăraşi, reşedinţa judeţului Călăraşi; 2 932 loc. (1 ian. 2011): 1 443 de sex masc. şi 1 489 fem. Staţie (în satul Dragoş Vodă) şi haltă de cale ferată (în satul Bogdana) pe linia Bucureşti – Constanţa, inaugurată în trei etape (sectorul Cernavodă – Constanţa inaugurat la 4 octombrie 1860; tronsonul Bucureşti – Feteşti inaugurat la 17 noiembrie 1886, iar sectorul Feteşti – Cernavodă, inaugurat la 27 noiembrie 1895). Teritoriul comunei Dragoş Vodă este traversat şi de autostrada Bucureşti – Constanţa, numită Autostrada Soarelui, în lungime totală de 201,98 km, inaugurată la 29 noiembrie 2012, dar fără ca această comună să aibe ieşire (acces) la autostradă. Ferme de creştere a bovinelor, porcinelor şi păsărilor (Complexul Avicola). Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ etc. Plantaţie de trandafiri ecologici. Instalaţii pentru irigaţii. Cămin Cultural. Stadion de fotbal. Satul Dragoş Vodă a fost înfiinţat în anul 1896 cu numele Satu Nou (şi apoi denumit Zburghea) prin împroprietărirea cu pământ agricol a 474 de ţărani/însurăţei, veniţi din judeţele Ialomiţa (454 de ţărani), Ilfov, Prahova şi Vlaşca. Satul Socoalele a fost întemeiat la 3 mai 1882, pe moşia Buieşti, prin împroprietărirea cu pământ agricol a 102 însurăţei, iar satul Bogdana a luat fiinţă în anul 1899 cu numele Gara Bogdana – nume purtat până în anul 1944. Comuna Dragoş Vodă a fost înfiinţată la 1 aprilie 1908, alcătuită din satele Dragoş-Vodă (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bogdana şi Socoalele – toate aceste sate desprinse din comuna Albeşti, judeţul Ialomiţa, în care fuseseră ca sate componente în comuna Albeşti de la înfiinţarea lor. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dragoş-Vodă, în cadrul judeţului Ialomiţa, alcătuită din satele Drgoş-Vodă (sic!), reşedinţa comunei cu acelaşi nume, Bogdana şi Socoalele, cu un total de 2 862 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dragoş-Vodă (sic!) în judeţul Ialomiţa, formată din aceleaşi sate componente ca în anul 1931, şi avea 3 693 de locuitori, adăpostiţi în 780 de case. În anii 1934-1936, Dragoş-Vodă (sic!) a devenit reşedinţa plasei cu acelaşi nume din cadrul judeţului Ialomiţa – plasă desfiinţată în urma aplicării Legii nr, 5 din 7 septembrie 1950 care prevedea desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor în Republica Populară Română. Configuraţia actuală a comunei Dragoş Vodă datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, precum şi a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dragoş Vodă se află clădirea Primăriei, construită în anii 1932-1934, şi biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, zidită în perioada 1905-1914 pe cheltuiala soţilor Constantin şi Teodora Dinescu din satul Albeşti, comuna Albeşti, judeţul Ialomiţa, repictată în anii 1956-1957 de preotul Petre Sandu, sfinţită la 1 decembrie 1957, şi încă o dată repictată în anii 1995-1996 de George Panţuru şi ucenicul său, Marcel Socol.

DRAGU, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Sălaj, la hotarul cu judeţul Cluj, alcătuită din 5 sate, situată în Depresiunea Almaş-Agrij, în zona de contact cu Dealurilor Clujului, cu Dealurile Dejului şi cu Depresiunea Șimişna-Gârbău, la 278-361 m altitudine, pe cursul superior al râului Dragu şi pe râul Voivodeni, la 43 km Sud Est de municipiul Zalău, reşedinţa judeţului Sălaj; 1 397 loc. (1 ian. 2019): 702 de sex masc. şi 695 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Moară cu valţuri pentru măcinat cereale (în satul Dragu). Produse de panificaţie. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Societatea Agricolă “Agronova” (în satul Dragu). Muzeu sătesc şi bibliotecă publică (în satul Dragu). Cămine Culturale, în fiecare sat. Parc dendrologic. În perimetrul de Sud al satului Dragu, în locul numit “Pusta Mică”, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Epoca neolitică, a alteia din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Wietenberg (secolele 16-13 î.Hr.), precum şi ale uneia de la începutul Epocii fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, o spadă din bronz, monede, ţigle ş.a., iar în zona de Nord Est a satului Dragu, în punctul numit “Zăpodia”, au fost descoperite fragmente de vase ceramice, precum şi un vultur confecţionat din piatră, datând din perioada romană. În arealul satului Fântânele a fost descoperit un topor din piatră datând din Neolitic, în satul Voivodeni, la 2 km Nord Est de sat, au fost scoase la iveală vestigiile unei fortificaţii din prima (Hallstat – 1200-400 î.Hr.) şi din cea de-a Epocă a fierului (La Tène – 450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), iar în satul Ugruţiu au fost identificate vestigiile unei aşezări din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). În anul 1977, în perimetrul satului Dragu, pe malul stâng al râului Dragu, au fost descoperite urmele unui cimitir aflat pe o proprietate de tip Villa rustica , din care s-a recuperat un perete de aedicula (capelă) pe care era redată imaginea unei familii. Satul Dragu apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1332, cu numele Sacerdos de Drag, iar într-un document din 27 septembrie 1360 este consemnat faptul că Dragu era reşedinţa unui dregător. Satul Dragu mai apare menţionat documentar, frecvent, în anii 1398 (cu numele Drag), 1437 (Dragh), 1587 (Draagh), în perioada 1750-1900 (Drag) şi din 1930 (Dragu), iar în a doua jumătate a secolului 18, satul Drag apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei, realizată în anii 1769-1773. În perioada 1786-1920, satul Drag a făcut parte din Comitatul Sălaj. Satul Adalin apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1320, în anul 1733 figura în documente cu toponimul Adalinul, iar în a doua jumătate a secolului 18 apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei, realizată în anii 1769-1773. Satul Fântânele este atestat documentar, prima oară, în anul 1554 şi apoi în 1756, satul Voivodeni în anul 1320, iar satul Ugruţiu în anul 1461 şi pe harta Josephină a Transilvaniei din anii 1769-1773. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, în judeţul Cluj, a comunelor de sine stătătoare Adalin, alcătuită din satul cu acelaşi nume, Dragu, formată doar din satul omonim, Fântâniţa (sic!), cu satul omonim, Ugruţiu , cu satul omonim, şi Voivodeni, formată din satul cu acelaşi nume. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, nu aminteşte de existenţa comunei Dragu, deoarece aceasta s-a aflat sub administraţia Ungariei horthyste în perioada 30 august 1940-14 octombrie 1944. Configuraţia actuală a comunei Dragu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dragu se află o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”, construită în anii 1806–1809 de către meşterul Ion Olah Nadas pe cheltuiala lui Bălan Petre şi Zdroba Ioan şi pictată de preotul zugrav Iosif Perşe. Iconostasul, sculptat şi pictat, datează din anul 1815. Biserica este dominată de o turlă de formă pătrată, cu foişor la partea superioară, mărginit de patru turnuleţe (câte unul la fiecare colţ), deasupra căruia există o construcţie înaltă sub forma unui coif, în vârful căruia se află o cruce. Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” a fost declarată monument istoric în anul 2015. Tot în satul Dragu există Castelul Bethlen, construit în anul 1620 de către Kamuthy Blasius de Szent László şi preluat în anul 1723 de familia contelui Wesselényi István. În anii 1810-1816, castelul a fost supus unor modificări care l-au transformat din stilul Renascentist într-unul neoclasic. Ulterior, castelul Wesselényi a intrat în posesia contelui Bethlen Edmund (şambelan al Împăratului Franz Joseph al Austriei) ca urmare a căsătoriei acestuia cu Sarolta Wesselenyi, iar ulterior l-a stăpânit groful Bethlen Győrfi. La 11 iunie 1948, castelul a fost naţionalizat şi transformat în sediul Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) şi apoi în Cămin Cultural care, după un timp, acesta s-a degradat treptat, azi (2025) fiind în stare de paragină. Parcul castelului, amenajat la mijlocul secolului 19 cu arbori de castani se află şi el în stare de degradare. Întreg ansamblu al castelului Bethlen a fost declarat monument istoric în anul 2015. În satul Adalin se află biserica din lemn cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită înainte de anul 1787 în satul Stoboru (azi/2025 sat în comuna Cuzăplac, judeţul Sălaj) prin osârdia şi pe cheltuiala meşterului şi zugravului Urs Broină şi demolată în anul 1787 din porunca Împăratului Austriei, Joseph II. După demontarea bisericii din lemn din satul Stoboru, materialele acesteia au fost dăruite credincioşilor din satul Borşa, comuna Borşa, judeţul Cluj, unde biserica a fost reasamblată şi repictată de acelaşi meşter-zugrav Urs Broină, iar în anul 1900, biserica din Borşa a fost cumpărată de localnicii satului Adalin, demontată în satul Borşa, transportată în satul Adalin şi reasamblată pe temelie de piatră (în anul 1901) de către o echipă de meşteri din satul Cubleşu Someşan, comuna Panticeu, judeţul Cluj. În anul 1965, biserica a fost acoperită cu tablă zincată şi repictată de Vasile Gherman din satul Sânpetru Almaşului, comuna Hida, judeţul Sălaj şi declarată monument istoric în anul 2015. Biserica din lemn din satul Adalin a fost folosită pentru oficierea slujbelor până în anul 2009 când a fost sfinţită noua biserică de zid, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construită în anii 2004-2009, pictată în perioada 2010-2014 şi sfinţită la 24 august 2014. În satul Voivodeni există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (13 m lungime şi 7 m lăţime), construită din bârne de lemn, îmbinate în „coadă de rândunică”, în anii 1820-1822 şi pictată în anul 1831 de preotul zugrav Iosif Perşe (pictură aflată în stare de degradare). Biserica a fost declarată monument istoric în anul 2015. Tot la Voivodeni există o mănăstire de călugări, întemeiată la 17 august 2002 (mai întâi ca schit şi transformat ulterior în mănăstite) de câţiva monahi veniţi de la mănăstirea Frăsinei, prin osârdia cărora au fost construite (în perioada 2008-2017) biserica de zid cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, corpul de chilii, bucătăria, trapeza (sala de mese), un altar de vară şi anexele gospodăreşti, sfinţite la 6 august 2017, iar în anii 2021-2023 a fost construită o biserică din lemn, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, sfinţită la 6 august 2023.

DRAJNA, comună în partea de Nord-Nord Est judeţului Prahova, alcătuită din 11 sate, situată în depresiunea subcarpatică omonimă, pe cursul inferior al râului Drajna, în zona de confluenţă cu râul Teleajen (în arealul satului Piatra), la 33 km Nord de municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova; 5 328 loc. (1 ian. 2019): 2 629 de sex masc. şi 2 699 fem. Reşedinţa comunei Drajna este satul Drajna de Sus. Producţie de mobilier, de şuruburi, buloane, şaibe, nituri şi de obicte din plută, din pănuşi de porumb şi din alte materiale vegetale împletite. Prelucrarea lemnului şi a laptelui (brânzeturi), Produse de panificaţie şi patiserie şi de artizanat (broderii, ţesături, obiecte din fier şi lemn ş.a.). Culturi de lavană din care, prin prelucrare, se obţin diverse produse. Moară de apă (de la începutul secolului 19), în satul Drajna de Jos. Pomicultură (meri, peri, pruni, nuci). Apicultură. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Izvor cu apă sărată, provenit dintr-un filon de sare (în satul Drajna de Jos). Spital de Pneumoftiziologie (în satul Drajna de Jos), adăpostit în fostul castel „Filipescu”. Cămin Cultural şi bibliotecă publică (în satul Drajna de Sus). Satul de vacanţă „Sara şi Lucia”. În zona satului Făget au fost scoase la iveală vestigii din prima Epocă a fierului/Hallstatt (trei topare de luptă, opt fragmente de săbii, 15 vârfuri de lance din bronz, unelte ş.a., toate din perioada 1200-400 î.Hr.), precum şi din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr.-secolul 1 d.Hr.). În perimetrul satului Drajna de Jos, atestat documentar, prima oară în anul 1250, a fost descoperit un mare depozit de bronzuri (240 de obiecte: 199 de seceri, arme de luptă, podoabe etc.) datând din secolul 13 î.Hr., iar în arealul satului Drajna de Sus (pe Dealul Grădiştea), menţionat documentar, prima oară, în anul 1429, apoi la 10 iulie 1517, într-un act semnat de Neagoe Basarab (Domn al Țării Româneşti în perioada 1512-1521), şi din nou la 28 aprilie 1631, au fost identificate (în anul 1883) urmele unui castru roman de piatră (200 m lungime, 176 m lăţime şi suprafaţa de 3,74 ha), construit în anii 101-106, pe locul unui castru mai vechi, de pământ. În apropierea acestui castru, în care îşi aveau sediul patru Legiuni romane, a existat o veche aşezare civilă dacică (numită Ramidava), devenită apoi aşezare romană, ale căror vestigii au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice (arme de fier, monede romane emise în anii 116-117, fragmente de vase ceramice, fibule, garnituri vestimentare, fragmente de terra sigilata, o căţuie dacică, un vas ceramic tronconic ş.a.). În zilele de 13-14 septembrie 1602, în zona satului Ogretin (atestat documentar la 1 septembrie 1486, într-un hrisov al lui Vlad al IV-lea Călugărul, Domn al Țării Româneşti în anii 1482-1495) a avut loc o mare bătălie între oastea Domnului Țării Româneşti, Radu Șerban, şi cea a Domnului Moldovei, Simion Movilă, soldată cu biruinţa celei dintâi. În cursul acestor lupte s-a petrecut şi confruntarea cumnatului hanului tătar Gazi Ghirai cu stolnicul Stroe Buzescu, pe care viteazul Stroe l-a decapitat dar, din nefericire, după opt zile, respectiv la 2 octombrie 1602, Stroe Buzescu a murit din cauza rănilor provocate în luptă. Satul Ciocrac, aflat azi (2025) în componenţa comunei Drajna, apare menţionat documentar, prima oară, la 2 martie 1800, ca moşie a lui Manolache Hrisoscoleu, donată mănăstirii Cheia. În anul 1872 exista comuna Drajna, alcătuită din satele Drajna de Jos, Drajna de Sus, Cătunu şi Ogretin, iar în anul 1877, comuna Drajna de Jos era formată din satele Drajna de Jos, Chiriţeşti, Făgetul (sic!) şi Podurile. La sfârşitul secolului 19 existau, în judeţul Prahova, comunele de sine stătătoare Drajna de Jos, alcătuită din satele Drajna de Jos (reşedinţa comunei omonime), Chiriţeşti, Corneşti, Făgetul (sic!) şi Podurile, Drajna de Sus, formată doar din satul omonim, Cătunul (sic!), cu satele Cătunul (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Poiana Mierlei şi comuna Ogretinul (sic!), înfiinţată în anul 1877, prin desprinderea satului omonim (atestat documentar în anii, 1486, 1604 şi 1631) din comuna Râncezi (satul Râncezi, numit Nucşoara de Jos de la 1 ianuarie 1965, se află în prezent/2025 în comuna Poseşti, judeţul Prahova). Comuna Cătunul a fost înfiinţată în anul 1864 în urma desprinderii satelor Cătunul şi Poiana Mierlei din comuna Drajna de Sus. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, separată, în cadrul judeţului Prahova a comunelor Drajna de Jos, formatã din satele Drajna de Jos (reşedinţa comunei omonime) şi Fãget, Drajna de Sus, cu satul omonim, şi Ogretinu (sic!), alcãtuitã din satele Ogretinu, Cãtunu (menţionat documentar în anul 1868) şi Poeana Mierlei (sic!), atestat documentar în anul 1868. Configuraţia actuală a comunei Drajna datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drajna de Jos se află biserica „Sfântul Alexandru”, datând din anul 1844, zidită pe locul uneia din anul 1680 (care fusese construită de căpitanul şi cronicarul Constantin Filipescu Mărgineanu/Drăjneanu, n. ? – m. 1696) pe cheltuiala lui Alexandru Filipescu Drăjneanu (unul dintre urmaşii lui Constantin Filipescu), după planurile arhitectului francez Jean-François Colson. Biserica a fost restaurată şi repictată în anul 1892 de Aurel Vintilescu, pe cheltuiala Elenei Filipescu Kretzulescu, precum şi după avarierea provocată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter. Tot în satul Drajna de Jos mai există castelul „Filipescu” (construit la sfârşitul secolului 17 de către Consatntin Filipescu), care în anul 1854 a intrat în posesia familiei Kretzulescu, în urma căsătoriei Elenei Filipescu (fiica lui Alexandru Filipescu) cu Aga Constantin Kretzulescu. Castelul a fost grav afectat de cutremurul din 31 martie 1901, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, fiind refăcut ulterior pe cheltuiala Elenei Filipescu/Kretzulescu (n. 11 iunie 1857 – m. 24 ianuarie 1930) şi a fiului acesteia, Dumitru (Puiu) Warthiadi, rezultat în urma căsătoriei Elenei cu generalul macedonean Panait Warthiadi după divorţul acesteia de generalul Iacob N. Lahovari. Castelul a fost naţionalizat la 11 iunie 1948 şi apoi destinat mai multor instituţii publice, ulterior fiind restaurat, reabilitat, modernizat şi, în prezent (2025) folosit pentru organizarea diferitelor activităţi social-culturale. În satul Drajna de Jos mai sunt moara de apă Warthiadi (secolul 19), reparată şi extinsă în anul 1939 (12 m lungime şi 8 m lăţime, iar roata din lemn cu diamterul de 2 m), declarată monument istoric, precum şi podul peste râul Teleajen, construit în anul 1918 după proiectul inginerului Elie Radu; în satul Ogretin (atestat documentar în anul 1486) există biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datand din anul 1912, şi ruinele bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (17 m lungime şi 7 m lăţime) construită în anul 1817 de negustorul Radu Băcanu, azi declarată monument istoric, iar în satul Drajna de Sus se află biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, datând din anul 1872.

DRĂCŞENEI, comună în partea de Nord Vest a judeţului Teleorman, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Găvanu-Burdea (parte componentă a Câmpiei Române), la 105 m altitudine, pe râul Burdea, în zona de confluenţă cu pârâul Drăcşenei, la 50 km Nord Vest de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman; 1 659 loc. (1 ian. 2019): 826 de sex masc. şi 833 fem. Fabrică de nutreţuri combinate pentru hrana animalelor de fermă. Culturi de cereale, de floarea-soarelui, de plante tehnice şi de nutreţ etc. În satul Drăcşani se află un muzeu de istorie şi etnografie, înfiinţat în anul 1971, cu obiecte agricole şi de uz casnic, costume populare, arme şi monede vechi, icoane, tablouri ş.a. Cămin Cultural şi bibliotecă publică, în satul Drăcşenei. Pădurea Muţi, de foioase, în arealul satului Satul Vechi (numit Muţi până la 1 ianuarie 1965). În perimetrul comunei Drăcşenei au fost descoperite vestigii din Neolitic, din Epoca bronzului şi din perioada geto-dacică. Satul Drăcşenei apare consemnat, prima oară, pe o hartă austriacă din anul 1853, satul Drăcşani, numit iniţial Drăguşani (până în anul 1810, când avea 358 de locuitori, adăpostiţi în 82 de case, dintre care 178 de sex masculin şi 180 de sex feminin), apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1594 şi apoi în anul 1752, satul Odobeasca a fost consemnat mai întâi pe o hartă austriacă, în anul 1853, cu numele Fălănica (denumire schimbată la sfârşitul secolului 19 în Odobeasca – nume derivat de la cel al scriitorului Alexandru Odobescu, posesorul unei moşii din acest sat), apoi pe o hartă a judeţului Teleorman, întocmită în anul 1865 de locotenent-colonelul, cartograf şi geograf, Dimitrie Papazoglu, iar aşezarea Satul Vechi (numită Muţi, până la 1 ianuarie 1965), apare menţionată documentar, prima oară, în anul 1597. În a doua jumătate a secolului 19, respectiv la 7 februarie 1885, exista comuna Drăcşenei, alcătuită din satele Drăcşenei (reşedinţa comunei omonime), Drăcşani, Odobeasca şi Muţi (numit Satul Nou de la 1 ianuarie 1965). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa separată, în cadrul judeţului Teleorman, a comunelor Drăcşani (alcătuită din satele Drăcşani şi Drăcşenei) şi Odobeasca (formată din satele Odobeasca şi Muţi), iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Teleorman, a comunei Drãcşani, alcãtuitã din satele Drãcşani, Drãcşenel/sic! (reşedinţa comunei Drãcşani), Muţi şi Odobeasca. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plãşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, consemna comuna Drãcşani, cu satele Drãcşani (reşedinţa comunei omonime), Drãcşenei, Odobeasca şi Muţi, iar Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, menţiona comuna Drăcşenei, alcătuită din satele Drăcşenei (reşedinţa comunei omonime), Drăcşani, Odobeasca, Satul Vechi (numit Muţi până la 1 ianuarie 1965), Beuca şi Plopi. În urma unui referendum, la 7 mai 2004, satele Beuca şi Plopi s-au desprins din comuna Drăcşenei, formând comuna de sine stătătoare Beuca, având în componenţă satele Beuca şi Plopi. În satul Drăcşani se află clădirea Muzeului de istorie şi etnografie (fostă sediul Primăriei), construită în anul 1926, clădirea şcolii „Eleonora şi Nicolae Vlădoianu”, datând din anul 1894, casa lui Anton R. Popescu (1895) şi biserica „Sfântul Nicolae” (18 m lungime şi 7,15 m lăţime), construită în anii 1868-1871 pe cheltuiala moşierului Ion Vlădoianu şi a soţiei sale Ecaterina, pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1630. Biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii în anii 1893, 1911, 1925 şi în anii 1970-1971, când pereţii interiori ai bisericii au fost retencuiţi (picturile murale originare executate de Iordache Popescu fiind înlăturate din cauza degradării) şi apoi pictaţi de Tudor Costică din Bucureşti, ajutat de Ștefan Gorcui şi Coşa Constantin. În anul 2003 au fost executate lucrări de subzidire şi tencuire ale pereţilor exteriori ai bisericii, în anii 2004-2007 a fost reparată turla octogonală, situată pe pronaos, iar în anul 2010 a fost înlocuită tabla de pe acoperişul bisericii. Intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor închis, luminat de câte o fereastră pe pereţii dinspre Nord şi Sud, precum şi de fereastra de la uşa de intrare în pridvor. În satul Drăcşenei există biserica având dublu hram – „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Ioan Botezătorul” (20 m lungime, 6 m lăţime şi 10,50 m lăţime în abside) , construită în anii 1925-1927 (pe locul unei biserici zidită în anii 1840-1850) şi sfinţită la 27 aprilie 1927. Biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii la acoperiş, în anul 1998, a unor reparaţii exterioare în anul 2009 şi a unor ample lucrări de renovare exterioară în anii 2013-2015 şi resfinţită la 2 mai 2015. Picturile murale interioare originare, executate de Stelian Apostol din Bucureşti, au fost refăcute în anul 1997 de Simion Roman şi din nou refăcute în anul 2007 de către Alexandru Pătraşcu din municipiul Roşiori de Vede. În satul satul Odobeasca se află biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în perioada 1898-1911, dominată de o turlă foarte înaltă, zveltă, octogonală şi fără ferestre, îmbrăcată în tablă, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor închis, luminat de câte o fereastră pe pereţii dinspre Nord şi Sud şi de ferestrele uşii de la intrarea în pridvor. Picturile murale interioare, originare, au fost refăcute în anii 1995-1996 de către Nicolae Lupu şi Camel Rusu.

DRĂGANU, comună în partea central-vestică a judeţului Argeş, alcătuită din 4 sate, situată în zona Piemontului Cotmeana, la 360 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Bascov, la 17 km Nord Vest de municipiul Piteşti, reşedinţa judeţului Argeş; 1 984 loc. (1 ian. 2019): 983 de sex masc. şi 1 001 fem. Reşedinţa comunei Drăganu este satul Drăganu-Olteni. Exploatări forestiere şi de petrol. Brutărie. Pomicultură (meri, pruni, peri, nuci). Creşterea ovinelor, porcinelor, caprinelor, bovinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămin Cultural şi biliotecă publică, înfiinţată în anul 1960, azi (2025) cu peste 10 000 de volume (în satul Drăganu-Olteni). Lac de acumulare, în satul Băceşti, cu o spurafaţă de 1 600 m² şi o adâncime de 2 m. Bază sportivă. Agroturism (Hanul turistic “Dealu Drăganului”; pensiuni). La sfârşitul secolului 19 exista comuna Drăganu-Bascovel, alcătuită din satele Drăganu-Olteni (reşedinţa comunei Drăganu-Bascovel), Bascovel, Băceşti, Bogeşti (sic!), Dealu Cotmeniţei, Dumbrăveşti, Măneşti şi Tărşeşti (sic!), avea 1 537 locuitori, două biserici şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa în cadrul judeţului Argeş a comunei Drăganu (sic!), formată din satele Bascovel, Băceşti, Bojeşti (sic!), Dealu Cotmăniţei, Drăganu-Olteni (reşedinţa comunei Drăganu), Dumbrăveşti, Măneşti, Prislopu şi Târşeşti (sic!), iar Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Argeş, a comunei Drãganu, alcãtuitã din satele Băceşti, Băscovelu (sic!), Bojeşti (sic!), Buneşti, Dealu Cotmăniţii (sic!), Drăgoleşti, Drăganu-Olteni (reşedinţa comunei Drăganu), Dumbăveşti, Grajduri, Hrisoaia, Linteşti, Măneşti, Negreşti, Pieleşti, Tărşeşti (sic!), Prislogu Mare (sic! şi nu Prislopu Mare), Prislogu Mic (sic! şi nu Prislopu Mic – azi/2025, sat în comuna Bascov, judeţul Argeş), cu un total de 3 597 locuitori. Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunei Drãganu în cadrul judeţului Argeş, formatã din 18 sate cu 4 320 de locuitori adãpostiţi în 1 089 de case. Satele componente ale comunei Drãganu în anul 1941 era urmãtoarea: Drãganu-Olteni, reşedinţa comunei Drãganu, Bascovele, Bãceşti, Bãgeşti, Bojeşti (uneori Bojeneşti), Buneşti, Dealu-Cotmãniţei (sic!), Drãgoleşti, Dumbrãveşti, Grajduri, Linteşti, Mãneşti, Negreşti, Pieleşti, Târşeşti (sic!), Prislopu Mare, Prislopu Mic şi Vârloveni (azi/2025/ sat în comuna Cotmeana, judeţul Argeş). Configuraţia actuală a comunei Drãganu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Satul Drãganu apare menţionat documentar, prima oarã, la 9 martie 1502, într-un hrisov al lui Radu al IV-lea cel Mare (Domn al Țării Românești în anii 1495-1508), iar apoi în anul 1568 şi la 14 ianuarie 1570, într-un zapis referitor la “hotarul Drãganilor” al Domnului Țării Românești, Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574). În satul Drăganu-Olteni s-a aflat biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anii 1785-1786 de către o echipă de meşteri formată din crucerii Marin, Ioan, Radu şi Matei (numele acestora fiind încrustate pe una dintre bârnele de lemn ale bisericii), prin strădania cărturarului Ilie Drăgănuleanul, pe cheltuiala şi pe moşia sa. Biserica a fost reparată în anii 1892 şi 1925, iar în anul 1988 a fost demontată, transporată, reasamblată pe o temelie de beton în parcul Mănăstirii Curtea de Argeş din municipiul Curtea de Argeş, restaurată şi declarată monument de arhitectură şi de artă bisericească. Biserica păstrează câteva icoane pe lemn, pictate de zugravul Voicu din Piteşti, printre care: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul (1845), Iisus Hristos Atotţiitorul (1845), Sfântul Mihail (1848), Sfântul Nicolae (1848) ş.a. În satul Prislopu Mare există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1836, cu picturi murale interioare originare, restaurate în anul 1956, iar biserica a fost reparată în 1889.

DRĂGĂNEŞTI, comună în partea de Sud Est a judeţului Bihor, alcătuită din 10 sate, situată în zona de Sud Est a Depresiunii Beiuş, străjuită de prelungirile M-ţilor Vlădeasa la Nord Est, Est şi Sud Est, de cele ale M-ţilor Bihor la Nord Vest şi de cele al M-ţilor Codru Moma la Nord Vest, la 190 m (satul Drăgăneşti) – 220 m altitudine (satul Sebiş), la confluenţa râului Crişu Pietros cu râul Crişu Negru, la 69 km Sud Est de municipiul Oradea, reşedinţa judeţului Bihor; 2 939 loc. (1 ian. 2019): 1 417 de sex masc. şi 1 522 fem. Producţie de bere, de sucuri naturale, de băuturi alcoolice şi de produse alimentare (în satul Drăgăneşti), de detergenţi (în satul Grădinari), de cherestea (în satele Grădinari şi Păcăleşti) şi de parchet (în satul Păcăleşti). Fermă de vaci (în satul Păcăleşti). Creşterea porcinelor, bovinelor, ovinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Culturi de legume în solarii (în satul Grădinari). Pomicultură (caişi, piersici, cireşi, vişini, nuci, castani cu fructe comestibile. Viticultură. Apicultură. Cămin Cultural în care funcţionează şi o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1962, azi (2025) cu peste 7 000 de volume (în satul Drăgăneşti) şi Cămin Cultural în satul Păcăleşti. Agroturism (pensiuni, campingul “Walhalla”, motel “Terra”). Satul Drăgăneşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1552 cu grafia Draganfalva, iar apoi apare consemnat pe harta Josephină a Comitatului Bihor, cu grafia Draganiest, întocmită în anii 1782-1785. Satul Grădinari (numit Negru până la 1 ianuarie 1965) apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1422, cu grafia Possessio hungaricali Negerfalva şi apoi înscris pe harta Josephină a Comitatului Bihor, cu numele Nÿegerfalva, întocmită în anii 1782-1785, precum şi pe o listă de dijme papale din anul 1580, alături de satele Păntăşeşti (Panthasfalva), Talpe (Talpfalva) şi Mizieş (Mezess). Pe aceeaşi hartă Josephină a Comitatului Bihor din anii 1782-1785, mai apar consemnate şi satele Țigăneştii de Beiuş (dar menţionat documentar, prima oară, în anul 1692, cu toponimul Cziganest), Păcăleşti (cu grafia Pakanest), în anul 1721, Păntăşeşti (Poganest) şi Sebiş (Sebes, dar menţionat documentar în 1552 cu toponimul Negesebes). În anul 1552, mai apare consemnat documentar şi satul Belejeni, cu grafia Belezseny. La sfârşitul secolului 19 (1895) exista, în judeţul Bihor, comuna rurală Drăgăneşti, alcătuită din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei omonime), Belejeni, Leleşti, Mizieş, Negru (numit Grădinari de la 1 ianuarie 1965), Păcăleşti, Păntăşeşti, Râturi (cătun al satului Mizieş până în anul 1956 şi numit Livada Beiuşului de la 1 ianuarie 1965), Sebiş, Sudrigiu, Talpe şi Țigăneşti (sic!). În anul 1930, satele Mizieş, Râturi şi Talpe s-au desprins din comuna Drăgăneşti şi, împreună cu satele Saca, Sălişte de Beiuş şi Teleac au format comuna de sine stătătoare Mizieş, iar satul Sudrigiu din comuna Drăgăneşti a intrat în componenţa comunei Rieni şi satul Leleşti a trecut de la comuna Drăgăneşti în componenţa comunei Bunteşti. Din anul 1930 şi până în anul 1968, comuna Drăgăneşti a fost compusă din satele Drăgăneşti, Belejeni, Negru, Păcăleşti, Păntăşeşti, Sebiş şi Țigăneşti de Beiuş, iar satele Saca, Sălişte de Beiuş şi Teleac au fost incluse în comuna Budureasa, judeţul Bihor. În urma unui referendum din 3 iunie 2007, fostul cătun Păcăleşti, care a aparţinut de satul Țigăneştii de Beiuş, a fost ridicat la rang de sat separat în cadrul comunei Drăgăneşti, în urma aplicării Legii nr. 181 din anul 2008 – Lege publicată în Monitorul Oficial al României nr. 710 din 20 octombrie 2008. În satul Belejeni se află biserica din lemn cu hramul „Buna Vestire” (8,10 m lungime şi 4,60 m lăţime), construită în anul 1686 de către meşterul Lup din satul Mizieş, pe teritoriul satului Saca (azi/2025/ sat în comuna Budureasa, judeţul Bihor), demontată, transportată şi reasamblată, în anul 1818, în satul Belejeni care nu avea nicio biserică la acea dată, aşa cum apare consemnat într-un document din anul 1756. Pereţii inteiori ai bisericii „Buna Vestire” au fost tencuiţi în anul 1835. În aul 2010, biserica „Buna Vestire” a fost declarată monument istoric. În satul Sebiş există biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în perioada dintre anii 1756-1764 pe locul alteia din anul 1724, menţionată documentar în anul 1752 şi pictată în 1764 de David Zugravul din Curtea de Argeş. Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost restaurată în anul 1959, iar în anul 2010 a fost declarată monument istoric. În satul Talpe se află biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1731 de către meşterul Lup din satul Mizieş şi declarată monument istoric în anul 2010, iar în satul Grădinari există o biserică reformată-clavină şi o biserică ortodoxă cu dublu hram – „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron”, construită în perioada 23 iunie 2009 – 2013 şi sfinţită la 23 aprilie 2015, iar în satul Păcăleşti există biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, zidită la începutul mileniului 3 şi sfinţită la 29 iunie 2008.

DRĂGĂNEŞTI, comună în partea de Vest-Nord Vest a judeţului Galaţi, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Tecuciului, la 32-93 m altitudine, pe cursul inferior al râului Bârlad, la 71 km Nord Vest de municipiul Galaţi, reşedinţa judeţului Galaţi şi 8,6 km Sud Est de municipiul Tecuci; 6 660 loc. (1 ian. 2019): 3 422 de sex masc. şi 3 238 fem. Haltă de cale ferată (în satul Malu Alb), pe linia Galaţi – Tecuci. Producţie de mobilă pentru birouri şi de ulei comestibil. Moară pentru măcinat cereale şi cramă (în satul Drăgăneşti). Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţă, pepeni, legume ş.a. Pomicultură. Viticultură. Bibliotecă publică (în satul Drăgăneşti), înfiinţată în anul 1957, cu sediul în incinta Căminului Cultural (din anul 1993). Satul Drăgăneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 16 martie 1577, într-un document de hotărnicie cu satul vecin Cămileşti – sat care ulterior s-a unificat cu satul Drăgăneşti, iar satul Malu Alb apare consemnat documentar la 28 septembrie 1632 într-un act de hotărnicie cu târgul Tecuci. Iniţial, satul Malu Alb s-a numit Slobozia Drăgăneşti – toponim folosit până în anul 1803; în anul 1845 apare consemnat cu numele Răstoaca, iar din anul 1929 poartă numele actual. Satul Malu s-a extins după anul 1912 ca urmare a împroprietăririi cu pământ a mai multor familii venite din satele învecinate. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Drăgăneşti în judeţul Tecuci, formată din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Malu-Alb (sic!) cu un total de 1 909 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Drăgăneşti în judeţul Tecuci, alcătuită din aceleaşi sate ca în anul 1931, cu 2 744 locuitori, adăpostiţi în 565 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgãnesti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăgăneşti se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Dumitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită cu întreruperi, în perioada 1938-1956, iar în satul Malu Alb există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită, tot cu întreruperi, în intervalul 1939-1953.

DRĂGĂNEŞTI, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Neamţ, alcătuită din 4 sate, situată la hotarul cu judeţul Suceava, în zona Subcarpaţilor Neamţului, la 317 m altitudine, pe cursul mijlociu şi inferior al râului Râşca (afluent drept al râului Moldova), în lunca şi pe terasele de pe drepta râului Moldova, la 12 km Nord de oraşul Târgu-Neamţ şi 55 km Nord de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 1 518 loc. (1 ian. 2019): 766 de sex masc. şi 752 fem. În satul Șoimăreşti se află o piuă hidraulică pentru bătut postavul, construită în anul 1934, funcţională şi în prezent (2025). Culturi de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi ş.a. Pomicultură; viticultură. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămin Cultural cu bibliotecă publică în incinta acestuia (în satul Drăgăneşti). În perimetrul satului Drăgăneşti au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi fragmente de vase ceramice datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), iar în satul Râşca (numit Tonţi până la 1 ianuarie 1965) au fost scoase la iveală fragmente de vase ceramice pictate, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi un cuptor de ars ceramică din secolele 14-17. În arealul satului Orţăşti, în punctul “La Temelie”, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din secolele 14-16, din care au fost recuperate fragmente de vase ceramice, săgeţi din fier ş.a. Satul Drăgăneşti apare menţionat documentar, prima oară, în a doua jumătate a secolului 16, într-un zapis al lui Ioan al IV-lea/Iancu Sasul (Domn al Moldovei în anii 1579-1582), în legătură cu o hotărnicie cu satul Oglinzi (azi/2025 sat în comuna Răuceşti, judeţul Neamţ), apoi amintit în anul 1592, iar în anul 1747 figura ca proprietate a Mănăstirii Neamţ. Satul Şoimăreşti, apare consemnat documentar la 6 martie 1533, într-un act de stabilire a hotarului dintre satele Șoimăreşti şi Drăguşeni, iar satul Orţăşti este atestat documentar, prima oară la 20 decembrie 1518, apoi la 29 ianuarie 1522 şi în 1548. Satul Râşca apare consemnat cu grafa Rischka, în anul 1790, pe harta celor cinci ţinuturi moldoveneşti (mai puţin cunoscută) a lui Hora von Otzellowitz din Viena, întocmită în anii 1788-1790, intitulată „Brouillon oder Original Aufname der fünf Moldavischen Districten”. La sfârşitul secolului 19, Drăgăneşti era o comună rurală în judeţul Suceava, alcătuită din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei omonime), Brusturi, Cornileşti, Giuleşti, Orţeşti (sic!), Pănureşti, Poiana Prisăcii, Săveşti, Şoimăreşti şi Tonţi (sat numit Râşca de la 1 ianuarie 1965), avea 3 614 locuitori, trei mori pentru măcinat cereale, opt biserici şi trei şcoli. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drăgăneşti, în cadrul judeţului Suceava, formată din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Orţeşti (sic!), Săveşti, Şoimăreşti şi Tonţi, celelalte sate (Brusturi, Cornileşti, Giuleşti, Pănureşti şi Poiana Prisăcii) s-au desprins din comuna Drăgăneşti şi au format comuna de sine stătătoare Brusturi, cu satele componente de mai sus, cu un total de 2 280 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Drăgăneşti în judeţul Baia, alcătuită din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei omonime), Orţăşti, Pănureşti, Săveşti, Şoimăreşti şi Tonţi, cu un total de 2 724 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Drăgăneşti în judeţul Baia, formată din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei Drăgăneşti), Orţăşti, Pănureşti, Săveşti, Şoimăreşti şi Tonţi, cu 3 088 de locuitori, adăpostiţi în 683 de case. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950, încadra comuna Drăgăneşti în regiunea Bacău, formată din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei omonime), Orţăşti, Pănureşti, Şoimăreşti şi Tonţi, iar satul Săveşti a fost trecut în componenţa comunei Răuceşti, regiunea Bacău. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, prevedea desfiinţarea comunei Drăgăneşti şi includerea ei, cu toate satele componente, în comuna Brusturi, formând comuna Brusturi-Drăgăneşti, alcãtuitã din satele Brusturi (reşedinţa comunei Brusturi-Drăgăneşti), Drăgăneşti, Groşi, Orţăşti, Poiana, Râşca (numit Tonţi pânã la 1 ianuarie 1965), Șoimãreşti şi Târzia, iar la 7 mai 2004, satele Drãgãneşti, Orţãşti, Râşca şi Șoimãreşti s-au desprins din comuna Brusturi-Drãgãneşti şi au format comuna de sine stãtãtoare Drãgãneşti. În satul Drãgãneşti se află biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi”, datând din anul 1848 (reparată în anul 1911) şi biserica de zid cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Gheorghe”, construitã în perioada 1992-2004, pictatã în anii 2002-2004 şi sfinţitã în august 2004. În satul Orţãşti existã biserica având dublu hram – „Naşterea Maicii Domnului” şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, construitã în anul 2022 pe cheltuiala enoriaşilor, pe un teren donat de soţii Elena şi Vasile Andrieş, pe locul fostei biserici din lemn cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, care data din anul 1937 şi mistuitã de un incediu în anul 2021. În urma acestui incendiu Antimisul/sau Epitaful (nãframã de in sau mãtase pe care este reprezentatã Icoana punerii în Mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos) nu a fost mistuit de incendiu, fiind complet nevãtãmat. În satul Râşca este biserica de zid cu dublu hram – „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” şi „Sfântul Apostol Andrei”, construitã între 18 aprilie 2021 şi 2 septembrie 2023, pe locul uneia din lemn care a fost mistuitã de un incendiu la 30 noiembrie 2020, iar în satul Șoimãreşti existã o bisericã de zid cu dublu hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Mucenic Haralambie”, ziditã în anii 2005-2013 şi sfinţitã în august 2013, precum şi o bisericã din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã iniţial în satul Humuleşti în anul 1766 (reparatã în anii 1832-1835), demontatã, transportatã şi reasamblatã la Șoimãreşti în anii 1908-1911 şi sfinţitã la 11 septembrie 1911. În anul 1965, pereţii interiori ai acestei biserici de lemn au fost zugrãviţi şi pictaţi în anul 1977 de Nicolae Hontar din satul Grumãzeşti, judeţul Neamţ. Catapeteasma veche a bisericii a fost înlocuitã cu una nouã. Biserica de lemn din satul Șoimãreşti, adusã de la Humuleşti, a fost reasamblatã pe locul unei vechi biserici din lemn, care data din anul 1762 şi aflatã în stare avansatã de degradare în anul 1880, când a fost abandonatã şi ulterior demolatã. Pe locul acesteia a fost construitã o noua bisericã din lemn în anii 1895-1901, de cãtre meşterul Tãnase, dar la 12 noiembrie 1901, biserica, abia terminatã, a fost mistuitã complet de un incendiu.

DRĂGĂNEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Prahova, alcătuită din 7 sate, situată în zona de contact a Câmpiei Ploieştiului cu Câmpia Gherghiţei, în lunca şi pe terasele de pe stânga văii râului Prahova, în aval de confluenţa cu râul Teleajen, pe autostrada Bucureşti – Ploieşti, la 42 km Sud Est de municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova; 4 787 loc. (1 ian. 2019): 2 353 de sex masc. şi 2 434 fem. Staţie (în satul Drăgăneşti) şi haltă de cale ferată (în satul Hătcărău) pe linia Ploieşti – Dâmbu – Corlăteşti – Râfov – Trestieni – Zănoaga – Drăgăneşti – Ciorani – Fulga – Armăşeşti – Bărbuleşti – Urziceni – Alexeni -Broşteni – Malu – Căzăneşti – Perieţi – Slobozia, inaugurată la 14 aprilie 1910. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi furajere, de leguminoase pentru boabe ş.a. Ateliere de construcţii metalice (firma Metaloplast) şi de termopane (firma Mar&Pet). Produse de panificaţie şi patiserie. Cămine Culturale, în satele Drăgăneşti şi Bărăitaru. Bibliotecă publică (în satul Drăgăneşti), înfiinţată în anul 1938, azi (2025) cu peste 2 000 de volume. În perimetrul satului Hătcărău au fost descoperite vestigiile unei aşezări daco-getice şi ale unei aşezări din secolele 8-10. Satul Hătcărău apare menţionat documentar, prima oară, la 1 august 1451, într-un zapis al lui Vladislav al II-lea (Domn al Țării Româneşti în anii 1448-1456), în care satul Hătcărău era recunoscut ca posesiune a jupanului Mihail, iar satul Drăgăneşti apare consemnat într-un hrisov din 1 iunie 1526, în care Radu de la Afumaţi (Domn al Țării Româneşti în anii 1525-1529) aminteşte de existenţa mai multor sate, printre care şi Drăgăneşti. Ulterior, satul Drăgăneşti mai apare consemnat la 15 mai 1631 într-un act al lui Leon Tomşa (Domn al Țării Româneşti în anii 1629-1632), prin care acesta întărea clucerului Buzinca ocini (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar) în mai multe sate, printre care şi Drăgăneşti. În anii 1871-1872, Drăgăneşti făcea parte din categoria comunelor rurale, în judeţul Prahova, plasa Câmpul, alcătuită din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bărăitaru şi Meri, cu un total de 1 220 de locuitori, iar la sfârşitul secolului 19 (respectiv în anul 1897), comuna Drăgăneşti era reşedinţa plasei Câmpul din cadrul judeţului Prahova, era formată din satele Drăgăneşti (reşedinţa comunei omonime), Bărăitaru şi Meri, avea 1 672 de locuitori, trei biserici (două în satul Drăgăneşti şi una în satul Bărăitaru) şi o şcoală (înfiinţată în anul 1869), în satul Drăgăneşti. În aceeaşi perioadă existau şi alte două comune învecinate, respectiv comuna Hătcărău, cu satele Hătcărău, Malamuc şi Tufani, cu un total de 1 032 locuitori şi două biserici (una la Hătcărău, datând din anul 1843, şi alta la Malamuc, din 1870) şi comuna Cornurile, alcătuită din satele Cornu de Jos şi Cornu de Sus (azi/2025 sat în comuna Dumbrava), cu 657 locuitori, o biserică din 1790 şi o şcoală de băieţi din 1874. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa în cadrul judeţului Prahova a comunei Drăgăneşti, alcătuită din satele Drăgăneşti şi Meri, cu un total de 1 944 locuitori, a comunei Cornurile, formată din satele Cornu de Jos, Cornu de Sus şi Belciug, cu 2 098 locuitori, şi a comunei Hătcărău cu satele Hătcărău, Malamuc şi Tufani, cu 1 585 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Prahova a aceloraşi comune ca în anul 1931. Configuraţia actuală a comunei Drãgãneşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drãgãneşti se află conacul postelnicului Şerban Cantacuzino, datând din anul 1658, cu unele transformări din secolul 19, declarat monument istoric şi de arhitectură în anul 2015, biserica ortodoxă cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1667 a postelnicului Şerban Cantacuzino (reparată în 1889), biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Ilie”, construită în etape, în perioada 1921-1943, şi numeroase case vechi care aparţineau lui Nicolae Stoica (1828), Ştefan Savu (1916), Ion Mirică (1920), Virginia Nicodim (1920), Dumitru Tănase (1925) ş.a., iar în satul Belciug există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1911 şi un monument memorial funerar, reprezentat printr-o cruce de piatră, datând din anul 1655, ridicată în memoria înfrângerii Răscoalei Seimenilor (Seimeni = corp de ostaşi mercenari pedeştri care păzea Curtea Domnească). În satul Meri se află biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anii 1857-1860 şi pictată în 1860-1861, pe cheltuiala fraţilor Atanasie, Constantin şi Irina Xenocrat (cunoscuţi ca familie de negustori, medici şi filantropi), reparată în anul 1946 după stricăciunile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter şi repictată, în etape, până în anul 1985. Biserica este înconjurată de un zid masiv din cărămidă, înalt de 2 m şi gros de 60 cm. În satul satul Hătcărău există bisericile cu hramurile „Sfântul Nicolae” (1853) şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (1892), iar în satul Bărăitaru este biserica având dublu hram – „Sfântul Ioan Botezătorul” şi „Sfântul Gheorghe” (1891), restaurată recent.

DRĂGĂNEŞTI DE VEDE, comună în partea central-vestică a judeţului Teleorman, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, la 84-93 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Burdea (satele Drăgăneşti de Vede şi Măgura cu Liliac) şi pe cele de pe dreapta râului Burdea (satul Văcăreşti), la 6,80 km Nord Est de municipiul Roşiori de Vede şi 38,70 km Nord Vest de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman; 2 092 loc. (1 ian. 2019): 1 076 de sex masc. şi 1 016 fem. Haltă de cale ferată (în satul Măgura cu Liliac) pe linia dublă şi electrificată Bucureşti – Videle – Roşiori de Vede. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, orz, plante tehnice ş.a. Legumicultură. Stadion. Rezervaţia forestieră Pojorâtele (58 ha). Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (peste 6 000 de volume). În perimetrul satului Măgura cu Liliac au fost descoperite vestigiile unei aşezări de tip tell (pe o înălţime), datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), precum şi mai multe tetradrahme din timpul regelui macedonean Filip al II-lea (369-336 i.Hr.). Primele locuinţe omeneşti stabilite în zona de astăzi a comunei Drăgăneşti de Vede datează din jurul anului 1850, iar la sfârşitul secolului 19 (respectiv în anul 1897), Drăgăneşti era o comună rurală în cadrul judeţului Teleorman, plasa Târgului, alcătuită din satele Drăgăneşti, Atârnaţi şi Țigănia (fapt pentru care comuna mai era cunoscută şi cu denumirea de Drăgăneşti-Țigănia), cu o populaţie totală de 1 184 locuitori, cu o biserică şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drăgăneşti, în cadrul judeţului Teleorman, formată din satele Drăgăneşti, Țigănia şi Văcăreşti, cu o populaţie totală de 1 778 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Drăgăneşti în cadrul judeţului Teleorman, alcătuită din satele Drăgăneşti, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, Atârnaţi, Țigãnia şi Văcăreşti, cu 4 004 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Drăgăneşti în cadrul judeţului Teleorman, cu aceleaşi sate componente ca în anul 1931 – comună în care locuiau 4 084 de persoane, adăpostite în 914 case. Configuraţia actuală a comunei Drãgãneşti de Vede datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete, cu precizarea că numele satului Atârnaţi a fost schimbat (la 1 ianuarie 1965) în Măgura cu Liliac, iar comunei Drăgăneşti i s-a adăugat cuvântul de Vede (rezultând Drăgăneşti de Vede) spre a o deosebi de alte comune cu numele Drăgăneşti. În satul Drăgăneşti de Vede se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (22 m lungime, 7,80 m lăţime şi 12 m înălţimea zidurilor), datând din anul 1857, reparată şi consolodată în jurul anului 1900 apoi, în anul 1951 s-a refăcut turla octogonală de pe pronaos, iar în anul 1966 a fost refăcut din temelie pridvorul originar. Biserica a mai fost reparată în anul 1967 de către meşterii Marin Nicula, Șerban T. Dumitru şi Liteanu T. Ion. Biserica a fost repictată în tempera, în anul 1973, iar catapeteasma, construită din lemn de brad (6 m lungime şi 4 m înălţime), păstrează picturile originare din anul 1857, executate de Alexandru Dragomirescu. În anul 2003 au fost turnate două clopote noi şi instalate în decembrie 2003. Biserica a fost declarată monument istoric la 22 septembrie 2019. În satul Văcăreşti există biserica „Sfântul Ilie”, construită în perioada 11 mai 1998 – 2013 (14 m lungime şi 8 m lăţime), pictată în ulei, în anii 2011-2012, de către Alexandru Pătraşcu-Roşiori şi sfinţită la 28 iulie 2013.

DRĂGĂNEŞTI-VLAŞCA, comună în extremitatea de Est a judeţului Teleorman, alcătuită din 3 sate, situată la hotarul cu judeţul Ilfov, în zona de contact a Câmpiei Găvanu-Burdea cu Câmpia Burnasului, la 80 m altitudine, la confluenţa râului Valea Albă cu râul Câlniştea, la 27 km Nord Est de municipiul Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman ; 3 995 loc. (1 ian. 2019): 1 931 de sex masc. şi 2 064 fem. Staţie de cale ferată (în satul Drăgăneşti-Vlaşca) pe linia de cale ferată Bucureşti – Videle – Roşiori de Vede – Alexandria (tronsonul Roşiori de Vede – Alexandria a fost inaugurat la 2 decembrie 1895, iar sectorul Bucureşti -Videle – Roşiori de Vede inaugurat la 24 august 1944). Nod rutier. Reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Producţie de mobilă, de confecţii textile şi de produse alimentare (ulei, amidon şi produse din amidon). Morărit şi panificaţie. Culturi de cereale, de floarea-soarelui, de plante tehnice şi nutreţ etc. Ferme de creştere a păsărilor şi a bovinelor. Staţiune de cercetări agricole. Cămin Cultural şi bibliotecă publică. Popasul turistic “Valea Drăganului”. În satul Drăgăneşti-Vlaşca au loc două bâlciuri (târguri de produse diverse) organizate anual în zilele de 25 martie (sărbătoarea religioasă “Buna Vestire”) şi 14 octombrie (“Sfânta Cuvioasă Parascheva”). În perimetrul satului Drăgăneşti-Vlaşca au fost descoperite vestigiile unei aşezări datând din a doua Epocă a fierului/La Tene (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.) din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice şi mai multe tetradrahme macedonene din perioada regelui Filip al II-lea (369-336 i.Hr.). Pe la mijlocul secolului 18, în zona actuală a comunei Drăgăneşti-Vlaşca existau şase cătune (Ciocârlani, Comăneşti, Cornetu, Hoţoaica, Mustafa şi Văceni) pe care Grigore III Ghica (Domn al Țării Româneşti în anii 1768-1769) le-a unificat într-o singură aşezare pe vatra satului Ciocârlani. Satul Drăgăneşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1633, într-un zapis în legătură cu “vânzarea unei ocini (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar) de la Drăgăneşti (stăpânită de Băcilă) jupanului Mihai, postelnic de Roata”. Ulterior, satul Drăgăneşti apare consemnat cu acest nume pe o hartă a Munteniei întocmită de cartograful C. M. Roth şi publicată la Sankt Peterburg în anul 1771. În anul 1834, Drăgăneşti apare consemnat în diferite documente în legătură cu asasinarea haiducului Nicolae Groza în pădurea din apropierea satului Drăgăneşti, iar în anul 1835, Drăgăneşti apare consemnat, din nou, pe o hartă rusă cu 152 de gospodării, fiind considerat, la acea dată, pe locul 26 ca mărime din cele 270 de localităţi ale judeţului Vlaşca. Satul Comoara apare menţionat documentar, prima oară, într-un zapis al lui Vlad Dracul (Domn al Țării Româneşti în anii 1436-1442 si 1443-1447) din 14 mai 1441, cu numele Mirceşti, prin care acesta întărea mănătistirii Glavacioc mai multe ocine (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar), printre care şi “ocina Mirceşti a lui Radu banul”. La 23 septembrie 1847, într-un act de la judecătoria Vlaşca apare menţiunea că moşia lui Ioan Arion din satul Călugăru se învecinează cu “moşia Mirceşti sau Comoara”, astfel că din anul 1864 aşezarea Mirceşti se va numi Comoara, iar în anul 1863, satul Comoara a intrat în posesia mănăstirii Zlătari din Bucureşti. Satul Văceni (apărut uneori şi cu grafiile Vâlceni sau Vlăceni) apare menţionat documentar, prima oară, la 10 decembrie 1536, într-un act semnat de Radu al VII-lea Paisie (Domn al Țării Româneşti în perioada 1535-1545) prin care acesta întărea mănăstirii Argeş “ocina din Tătărani din Vajişte” care aparţinea lui Oană din Mirceşti şi lui Dragnea din Vâlceni”. La sfârşitul secolului 19, Drăgăneşti era o comună rurală în judeţul Vlaşca, plasa Câlniştea, alcătuită din satul cu acelaşi nume, avea 1 815 locuitori, o moară cu aburi, o fabrică de spirt, o biserică şi o şcoală mixtă. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drăgăneşti, în cadrul judeţului Vlaşca, fiind reşedinţa plasei Câlniştea, era formată din satul cu acelaşi nume şi avea 3 493 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa atât a comunei Drăgăneşti, în cadrul judeţului Vlaşca, alcătuită din satul omonim, cu 3 373 de locuitori, cât şi a comunei Comoara (separată de comuna Drăgăneşti), care avea 1 244 de locuitori, în timp ce satul Văceni făcea parte din comuna Botoroaga. Indicatorul localiăţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Drăgăneşti (sic!) în cadrul judeţului Vlaşca, formată din satele Drăgăneşti şi Valea Albă (sat înfiinţat în anul 1939, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Drăgăneşti-Vlaşca) care avea 3 965 de locuitori, adăpostiţi în 359 de case, precum şi a comunei Comoara, formată din satul cu acelaşi nume, care avea 1 439 de locuitori şi 313 case, în timp ce satul Văceni se afla în componenţa comunei Botoroaga. În perioada 1950-1956, comuna Drăgăneşti a făcut parte din regiunea Bucureşti, raionul Alexandria, iar în intervalul 1956-1968 a fost reşedinţa raionului Drăgăneşti-Vlaşca în cadrul regiunii Bucureşti. Configuraţia actuală a comunei Drãgãneşti-Vlaşca datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăgăneşti-Vlaşca se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1853-1857 pe cheltuiala lui Nicolae Lahovari (proprietarul unei moşii din acest sat), declarată monument istoric, un monument închinat eroilor Primului Război Mondial, precum şi două mănăstiri: Mănăstirea „Sfânta Treime” (de maici), înfiinţată în anul 1998 pe un teren, cu conac, donat de urmaşii familiei Anghel Capră, cu biserica având hramul „Sfânta Treime”`, construită în perioada 8 noiembrie 2008 – 2024, sfinţită la 17 ianuarie 2024, iar la 22 septembrie 2024 a fost sfinţit Paraclisul cu hramul „Sfinţii Mucenici Ciprian şi Iustina”, şi Mănăstirea „Pantocrator” (de maici), înfiinţată în anul 1998 pe locul fostului spital din sat, care data din anul 1916, prin osârdia preotului Sebastian Serdaru şi a arhidiaconului Serafim Baciu, cu sprijinul financiar şi material al credincioşilor şi al mai multor sponsori, printre care Gigi Becali (financiar) şi Adrian Videanu (marmură şi granit). Iniţial a fost construit paraclisul cu hramul „Sfânta Maria Magdalena”, în anii 2012-2013, pictat ulterior şi sfinţit la 4 mai 2014, iar în perioada 2015-2021 au fost construite mai multe anexe gospodăreşti, Altarul de vară cu hramul „Schimbarea la Faţă”, precum şi biserica mare, cu dublu hram – „Sfântul Evanghelist Ioan” şi „Sfintele Mironosiţe”, sfinţită la 26 septembrie 2021. În perioada 29 aprilie – 2 mai 2023, la această mănăstire au fost depuse moaştele (capul) Sfântului Apostol Toma, aduse de la o mănăstire din insula Patos (Grecia), în intervalul 22-28 decembrie 2023 au fost depuse Darurile primite de la cei Trei Magi de la Răsărit pentru Pruncul Iisus, aduse de la mănăstirea „Sfântul Apostol Pavel” de la Muntele Athos, iar în perioada 30 aprilie – 8 mai 2025, au fost depuse, spre închinare şi rugăciune, Moaştele Sfintei Împărătese Elena (mama Împăratului roman Constantin cel Mare) aduse de la Veneţia (Italia). În anul 2025 s-au împlinit 1 700 de ani de când Constantin cel Mare (Împărat roman în anii 306-337, fiul Împărătesei Elena) a convocat primul Conciliu (Sinod) ecumenic al bisericii creştine, organizat în anul 325 d.Hr. la Niceea/Nicaea, în Asia Mică (azi oraşul İznik, Turcia). Cei 200 de episcopi (alte surse indică 318 episcopi) care au participat la acest Conciliu/Sinod ecumenic au pus bazele dogmatice şi canonice ale religiei creştine, stabilind pentru prima dată recunoaşterea Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, născut, nu făcut, şi Duhul Sfânt) ca fundament al Religiei creştine pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Totodată, la acest Conciliu/Sinod ecumenic, participanţii au combătut arianismul, întemeiat în secolul 4 d.Hr. de către preotul Arius din Alexandria (Egipt), – dogmă religioasă creştină, care nega identitatea indestructibilă dintre Iisus Hristos şi Dumnezeu-Tatăl – dogmă pe care Conciliul a declarat-o eretică. Această dogmă susţinea că Iisus Hristos din Nazaret nu este fiul lui Dumnezeu, născut din veşnicie, ci doar o creaţie superioară a lui Dumnezeu. În incinta mănăstirii există un teren cultivat cu lavandă. În perimetrul comunei Drăgăneşti-Vlaşca există o pădure de foioase – un rest al Codrilor Vlăsiei. În satul Văceni există biserica „Sfântul Ștefan”, construită din paiantă în anul 1954 (14 m lungime şi 4,60 m lăţime), reparată şi resfinţită în anul 1994, iar în satul Comoara este biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită din cărămidă la sfârşitul secolului 19, pe locul uneia din lemn care data din anul 1885, restaurată în anii 1927-1931, demolată în anul 1959, reconstruită din beton şi cărămidă şi pictată în perioada octombrie 1967 – septembrie 1968 de către Traian Horia Petrescu şi maica Florentina.

Mănăstirea "Pantocrator" (comuna Drăgăneşti-Vlaşca, jud. Teleorman) — Biserica având dublu hram – „Sfântul Evanghelist Ioan” şi “Sfintele Mironosiţe” a mănăstirii “Pantocrator” din comuna Drăgăneşti-Vlaşca, judeţul Teleorman (18 iunie 2022) (Photo 259660564 | Romania © Ciolca | Dreamstime.com)

DRĂGEŞTI, comună în partea central-sudică a judeţului Bihor, alcătuită din 5 sate, situată în zona Dealurilor Tăşadului (parte componentă a Dealurilor Pădurea Craiului, aflate în prelungirea Munţilor Pădurea Craiului), la 411 m altitudine (înălţimea maximă a Dealurilor Tăşadului), în zona de izvor a râurilor Hidişel şi Tăşad şi pe cursul superior al râului Cârpeştii Mici, la 27 km Sud Est de municipiul Oradea, reşedinţa judeţului Bihor; 2 628 loc. (1 ian. 2019): 1 355 de sex masc. şi 1 273 fem. Halte de cale ferată (în satele Tăşad, Drăgeşti şi Topeşti) pe linia Oradea – Băile Felix – Tăşad – Drăgeşti – Topeşti – Ceica – Rogoz – Holod – Borz – Beiuş – Ștei – Vaşcău (116,70 km), construită în etape, în perioada 1884-1887 şi inaugurată integral la 14 noiembrie 1877, în prezent (2025) scoasă total din funcţiune. Exploatări de calcar (în satul Tăşad). Culturi de grâu, porumb, trifoi ş.a. Pomicultură. Cămine Culturale (în satele Drăgeşti şi Topeşti) şi bibliotecă publică (în satul Drăgeşti), aflată în curs de reorganizare (în anul 2025). Cercetările arheologice efectuate în perioada 1968-1978, în perimetrul satului Tăşad, au scos la iveală vestigii din perioada Neolitică, aparţinând Culturii materiale Tisa (mileniile 7-3 î.Hr.), din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Coţofeni (2500-1800 î.Hr.), din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), precum şi urmele unei aşezări dacice, fortificate. Toate satele componente ale comunei Drăgeşti sunt atestate documentar, prima oară, în anul 1508. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, în cadrul judeţului Bihor, a comunelor Drăgeşti, cu 690 de locuitori, Dicăneşti (519 locuitori), Stracoş (639 locuitori),Tăşad (1 459 locuitori) şi Topeşti (314 locuitori), iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa separată, în cadrul judeţului Bihor, a aceloraşi comune ca în anul 1931, respectiv Drăgeşti, cu 767 locuitori, adăpostiţi în 170 de case, Dicăneşti (623 de locuitori şi 135 de case), Stracoş (685 locuitori şi 153 de case), Tăşad (1 724 locuitori şi 369 de case) şi Topeşti (314 locuitori şi 74 de case). Configuraţia actuală a comunei Drãgeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăgeşti există o biserică greco-catolică, franciscană, cu hramul „Sfântul Anton de Padova”, construită în anii ’30 ai secolului 20, sfinţită la 14 iunie 1936, preluată de cultul creştin ortodox în anul 1948, iar comunitatea greco-catolică din acest sat foloseşte (din anul 1997) o capelă situată în incinta Căminului Cultural. În satul Tăşad se află biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în anii 1934-1936 (sfinţită la 14 septembrie 1936) pe locul uneia din lemn care data din anul 1780 şi a alteia din anul 1904, pictată în ulei, în etape, până în anul 1975 (bolta bisericii find pictată iniţial de profesorul Covaciu), iar pereţii interiori pictaţi de Pompilia Vâlceanu din Focşani. În satul Dicăneşti este biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, zidită în perioada 1933-1936 şi reparată în anii 1993-1994, iar în satul Topeşti există o biserică ortodoxă din anul 1895. Punct fosilifer (calcarele tortoniene din satul Tăşad), declarat rezervaţie paleontologică, extinsă pe o suprfaţă de 0,40 ha, cu urme de viermi, cochilii de moluşte, stele de mare, arici de mare ş.a., datând din Miocen.

DRĂGHICENI, comună în partea de Vest-Sud Vest a judeţului Olt, alcătuită din 3 sate, situată la graniţa cu judeţul Dolj, în Câmpia Romanaţi, la 129 m altitudine, pe văile râurilor Gologan, Ruiu şi Sălişte, la 9 km Vest de municipiul Caracal şi 49 km Sud-Sud Vest de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 1 795 loc. (1 ian. 2019): 924 de sex masc. şi 871 fem. Producţie de tricotaje. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ, floarea-soarelui ş.a. Cămin Cultural; Bibliotecă publică (peste 7 000 de volume). Muzeu etnografic. În perimetrul satului Grozăveşti şi în cel al satului Radomir din comuna învecinată Dioşti, judeţul Dolj, se află Padurea Radomir, extinsă pe o suprafaţă de 1 244,40 ha, declarată rezervaţie forestieră şi arie de protecţie specială avifaunistică, înfiinţată la 5 octombrie 2011. Această pădure de foioase şi zona ei limitrofă, cu numeroase râuri, mlaştini, păşuni, culturi agricole ş.a., constituie un mediu natural propice, în cadrul căruia o mare varietate de animale şi păsări găsesc condiţii optime de hrană şi de adăpost. Aici cuibăresc o mare diversitate de păsări, aflate sub observaţie şi conservare, printre care ciuful de pădure (Asio otus), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cucul (Cuculus canorus), florinetele (Carduelis chloris), vânturelul roşu (Falco tinnunculus), ciocănitoarea de stejar (Leiopicus medius), turturica (Streptopelia turtur), pupăza (Upupa epops), prigoria (Merops apiaster), raţa roşie (Aythya nyroca), barza albă (Ciconia ciconia), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), egreta mică (Egretta garzetta), sticletele (Carduelis carduelis), codobatura galbenă (Motacilla flava) ş.a. În arealul comunei Drăghiceni se mai află Lacul (sau Balta) Drăghiceni extins pe o suprafaţă de 41 ha şi având un volum de 4,98 milioane m³ de apă. Satul Drăghiceni apare consemnat pe la mijlocul secolului 19 (în anul 1864 avea circa 70 de familii), satul Liiceni este amintit documentar în anul 1540, iar satul Grozăveşti în anul 1631. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa în cadrul judeţului Romanaţi a comunei Grozãveşti, alcãtuitã din satele Drãghiceni (reşedinţa comunei Grozăveşti), Grozăveşti şi Liiceni, cu un total de 1 661 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Grozăveşti în cadrul judeţului Romanaţi, formată din aceleaşi sate componente ca în anul 1931, şi avea 1 823 de locuitori, adăpostiţi în 405 case. Configuraţia actuală a comunei Drãghiceni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăghiceni se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în etape, în anii 1937-1960, precum şi conacul pictorului Eustaţiu Grigore Stoenescu (construit după proiectul ahitectei Henriette Delavrancea-Gybory). În satul Drăghiceni a existat un bordei al lui Ștefan Stanciu, datând din secolul 19 – construcţie subpământeană, cu pereţii zidiţi din cărămidă, iar pereţii exteriori de deasupra solului realizaţi din scânduri groase de stejar şi acoperiş din trestie, pământ şi paie de grâu. Acest bordei a fost transferat, în anul 1949, în carul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti (capitala României). În satul Grozăveşti există biserica „Sfântul Gheorghe”, datând din anul 1795, cu unele refaceri executate în anul 2023, iar în satul Liiceni se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, sfinţită în anul 1590, cu refaceri şi modificări executate în secolul 18 pe cheltuiala vornicului Tudor Fărcăşanu, reparată şi zugrăvită în anul 1872 şi restaurată în anul 1947. La Liiceni se află şi conacul boierului Paul Lazăr, datând din secolul 19, construit în stil neoromânesc, cu etaj şi foişor, naţionalizat în anul 1948, aflat în prezent (2025) în stare de ruină.

DRĂGOEŞTI, comună în extremitatea de Vest-Sud Vest a judeţului Ialomiţa, alcătuită din 5 sate, situată la hotarul cu judeţul Călăraşi, în Câmpia Bărăganului, în zona de contact a Câmpiei Vlăsiei cu Câmpia Mostiştei (ambele parte componentă a Câmpiei Române), la 59 m altitudine, într-o regiune de bălţi ale râului Colceag, la 90,2 km Vest de municipiul Slobozia, reşedinţa judeţului Ialomiţa; 924 loc. (1 ian. 2019): 731 de sex masc. şi 451 fem. Produse lactate; Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ, de lavandă ş.a., pe baza unui sistem de irigaţii. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Pescuit în bălţile comunei, care ocupă o suprafaţă de 77 ha. Cămin Cultural, cu un sediu nou, inaugurat în anul 2015; Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1957, azi (2025) cu peste 10 000 de volume. Bază sportivă. Satul Drăgoeşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1511, satul Biţina-Pământeni, a fost înfiinţat în anul 1830, satul Chiroiu-Pământeni înfiinţat în anul 1856, iar satul Chiroiu-Satu Nou, înfiinţat în anul 1864. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Drăgoeşti-Biţinele în cadrul judeţului Ialomiţa, plasa Mostiştea, alcătuită din satele Biţina-Pământeni, Biţina-Ungureni, Chiroiu-Pământeni, Chiroiu-Ungureni, Drăgoeştii de Jos, Drăgoeştii de Sus şi Drăgoeşti-Snagov, care avea o moară cu aburi pentru măcinat cereale, cinci maşini de treierat cereale, patru biserici (în satele Biţina-Pământeni, Chiroiu-Pământeni, Drăgoeştii de Jos, Drăgoeştii de Sus), două şcoli mixte şi 1 996 de locuitori adăpostiţi în 382 de case şi 16 bordeie. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drăgoeşti, în cadrul judeţului Ialomiţa, plasa Fierbinţi, compusă din satele Drăgoeştii de Jos, Drăgoeştii de Sus, Drăgoeşti-Măeni, Drăgoeşti-Snagov şi Drăgoeşti-Valea Bisericii, cu un total de 1 875 de locuitori, iar celelalte sate (Biţina-Pământeni, Biţina-Ungureni, Chiroiu-Pământeni, Chiroiu-Ungureni) s-au despărţit din comuna Drăgoeşti şi au format comuna de sine stătătoare Chiroiu. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Ialomiţa, atât a comunei Drăgoeşti, formată din satele Drăgoeştii-de-Jos (sic!), Drăgoeştii-de-Sus (sic!), Drăgoeşti-Măeni, Drăgoeşti-Snagov (reşedinţa comunei Drăgoeşti) şi Drăgoeşti-Valea Bisericii, precum şi a comunei Chiroiu, formată din satele Biţina Pământeni (sic!), Biţina Ungureni (sic!), Chiroiu Pământeni (reşedinţa comunei Chiroiu), Chiroiu-Satu Nou (sic!) şi Chiroiu Ungureni (sic!), iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Ialomiţa a aceloraşi comune şi sate componente ca în anul 1931, respectiv comuna Chiroiu avea 1 633 de locuitori, adăpostiţi în 342 de case, iar comuna Drăgoeşti avea 1 689 de locuitori şi 354 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgoeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Drăgoeşti a fost în judeţul Ilfov. În satul Drăgoeşti se află bisericile cu hramurile „Naşterea Maicii Domnului” (1818) şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”-Olari, situată în perimetrul fostului sat Drăgoeştii de Sus (numit în vechime Olari), construită în etape, în perioada 1914-1929, pictată în ulei, în anii 1927-1929, de Gheorghe Ioanid pe un fond maron închis cu nuanţe de albastru închis. În satul Chiroiu-Ungureni există mănăstirea de maici Chiroiu, înfiinţată în anul 1998, cu biserica „Buna Vestire”, construită în perioada 24 aprilie 1998-2005 (sfinţită la 2 octombrie 2005), cu Paraclisul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, corpul de chilii, ateliere de croitorie, în care se confecţionează veşminte preoţeşti, ateliere de broderie, de pictură ş.a. În satul Chiroiu-Pământeni se află biserica „Sfântul Nicolae” (1844-1847), în satul Chiroiu-Satu Nou există biserica „Sfântul Nicolae” (1844), iar în satul Valea Biesericii este o biserică făcută din chirpici (amestec de apă, bălegar de cai sau vaci şi pleavă de grâu), sfinţită în anul 1947.

DRĂGOEŞTI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Vâlcea, alcătuită din 3 sate, situată la hotarul cu judeţul Olt, în lunca şi pe terasele de pe stânga râlui Olt, la 181 m altitudine, la 50 km Nord de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt; 1 953 loc. (1 ian. 2019): 960 de sex masc. şi 993 fem. Atelier de confecţionare, tradiţională, a crucilor din lemn (troiţe), în satul Drăgoeşti. Cămin Cultural şi bibliotecă publică (în satul Drăgoeşti). Centrul Cultural modern “Mihai Viteazul” (în satul Drăgoeşti), aflat în construcţie din anul 2020. Spital de psihiatrie (din anul 1889). Festival anual al colindului vâlcean, în luna decembrie (prima ediţie 2015). Satul Drăgoeşti apare menţionat documentar, prima oară, la 20 mai 1388, într-un zapis al Domnului Țării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Olt, atât a comunei Drăgoeşti, formată din satul cu acelaşi nume, cu 1 444 de locuitori, precum şi a comunei Buciumeni, alcătuită din satele Buciumeni (reşedinţa comunei omonime) şi Geamăna, cu un total de 1 096 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Olt a aceloraşi comune şi sate componente ca în anul 1931, respectiv comuna Drăgoeşti cu satul omonim, cu 1 601 locuitori, adăpostiţi în 383 de case, şi comuna Buciumeni, cu satele Buciumeni şi Geamăna, cu 1 219 locuitori şi 286 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgoeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990 şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăgoeşti există conacul „Suţu” (1880), declarat monument istoric, azi (2025) aflat în stare de degradare, şi bisericile cu hramurile „Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitorie din anul 1530 a logofătului Tudor Drăgoescu, cu adăugiri şi restaurări din anul 1769, executate pe cheltuiala postelnicului Ioniţă Bucşenescu, cu fragmente de picturi murale din secolul 18. Biserica a fost grav afectată de inundaţiile catastrofale din luna mai 1970, reparată şi restaurată în anii 1980-1985, şi „Sfântul Ioan Botezătorul” (1852–1853), iar în satul Geamăna se află biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (10 m lungime şi 3 m lăţime), datând din anul 1874, în prezent (2025) declarată monument istoric. Din cauza spaţiului foarte mic al bisericii din lemn, în perioada 1997-2013 a fost construită o biserică din beton şi cărămidă, pictată în frescă de Nicolae Preda din municipiul Craiova, şi sfinţită la 19 mai 2013.

DRĂGOIEŞTI, comună în partea central-sud estică a judeţului Suceava, alcătuită din 3 sate, situată în zona Podişului Suceava, la 385-448 m altitudine, pe râul Drăgoiasca, la 26 km Sud Vest de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 2 925 loc. (1 ian. 2019): 1 584 de sex masc. şi 1 341 fem. Reşedinţa comunei Drăgoieşti este satul Măzănăeşti. Prelucrarea cărnii şi a laptelui. Producţie de ţuică. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Pomicultură (meri, peri, pruni s.a.). Culturi de cartofi, ardei, roşii, castraveti, fasole ş.a. Parc fotovoltaic (200,2 kW). Cămine Culturale, în satele Măzăneşti, Lucăceşti (restaurat şi modernizat în anul 2019) şi Drăgoieşti. Bibliotecă publică în incinta Căminului Cultural din satul Măzăneşti. Ansamblu de dansuri populare; Formaţie de fluieraşi; Fanfară civilă. Satul Drăgoieşti apare menţionat documentar, prima oară, la 3 decembrie 1462, într-un zapis al Domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, apoi la 16 octombrie 1512 este menţionat, pe o inscripţie în limba slavonă de pe piatra de mormânt a pârcălabului Drăgoi Ioan. La 5 aprilie 1558, satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Crăcăceni au fost dăruite mănăstirii Voroneţ de către călugărul Teodosie şi sora lui, Odoxhiţa (copiii lui Drăgoi), care erau moştenitorii acestor sate, iar la 16 iulie 1575, Petru Șchiopul (Domn al Moldovei în perioada 11 iunie 1574 – 8 noiembrie 1577) întărea, printr-un zapis semnat de acesta, mănăstirii Voroneţ satele Drăgoieşti, Lucăceşti şi Boteşti, în timp ce la satul Crăcăceni (amintit într-un document din 24 septembrie 1498) nu se mai făcea nici o referire, acesta fiind dispărut la acea dată. Satul Drăgoieşti mai apare consemnat în anii 1772-1774 pe listele unui recensământ efectuat de armata rusă în Moldova, iar în anul 1908 figura cu statutul de comună rurală în judeţul Suceava, districtul Gurahumara (sic!, adică Gura Humorului de azi), cu o populaţie de 1 734 locuitori, în majoritate români de religie ortodoxă, şi avea o biserică ortodoxă cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” şi o şcoală. Satul Lucăceşti apare menţionat documentar, prima oară, la 3 decembrei 1462, iar satul Măzăneşti în anul 1574 cu numele Măzăneştii la Suceavă. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Suceava, a comunelor separate Drăgoeşti (sic!), formată din satul cu acelaşi nume, cu un total de 2 429 de locuitori, în majoritate romani (96,7%), Lucăceşti, alcătuită din satul omonim, cu 581 de locuitori, şi Măzăneşti, formată din satul omonim, cu 926 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Suceava a aceloraşi comune ca în anul 1931, respectiv Drăgoeşti (sic!) cu 2 557 de locuitori, adăpostiţi în 642 de case, Lucăceşti, cu 583 de locuitori şi 130 de case, şi Măzăneşti cu 886 de locuitori şi 239 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgoieşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Până la 25 martie 2005, comuna Drăgoieşti a avut în componenţă satele Berchişeşti şi Corlata, care la acea dată s-au desprins din comuna Drăgoieşti şi au format comuna Berchişeşti, judeţul Suceava. În satul Drăgoieşti se află biserica din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” (26,60 m lungime, 12,70 m lăţime şi 10 m înălţime), construită din bârne de stejar în anii 1816-1818, cu pridvor închis, sfinţită în anul 1821, în prezent (2025) declarată monument istric. Biserica a fost reparată în perioada 1937-1945, sfinţită la 28 octombrie 1945, iar în anul 1960, acoperişul din şindrilă (plăcuţe de lemn) a fost înlocuit cu tablă galvanizată. Alte reparaţii au fost efectuate în anii 1979-1982, printre care şi pictarea pereţilor interiori, realizată de Vasile Popescu şi finalizată de ucenicul său, Gheorghe Drăgoi din comuna Bosanci, judeţul Suceava, şi sfinţită la 30 octombrie 1983. Clopotniţa din lemn a fost demolată, pe locul ei fiind construită din cărămidă şi beton în anii 1980-1982. Clopotul a fost turnat în anul 1879 la Cernăuţi. În satul Lucăceşti există biserica din lemn cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, cu pridvor închis, pictată în tempera de Radu Gheorghe la începutul anilor 2000 şi sfinţită în anul 2003, iar în satul Măzăneşti este biserica “Adormirea Maicii Domnului, datând din anul 1795. În anul 2000 a fost înfiinţată o nouă Parohie – Drăgoieşti II, cu biserica “Sfântul Ilie”, zidită până prin anul 2012.

DRĂGOTEŞTI, comună în extremitatea de Est a judeţului Dolj, alcătuită din 6 sate, situată în Câmpia Romanaţi, la 129 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe dreapta râului Teslui, la 30 km Sud Est de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 2 076 loc. (1 ian. 2019): 1 038 de sex masc. şi 1 038 fem. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Apicultură. Sediul Primăriei comunale se află într-o clădire nouă, construită în anul 2007. Cămine Culturale (în satele Drăgoteşti, Popânzăleşti şi Beneşti). Bibliotecă publică în satul Drăgoteşti. În perimetrul satului Viişoara, pe valea râului Teslui, în punctul numit “Părul lui Drăguceanu”, a fost descoperit (în anul 1964) un tezaur monetar roman din argint, alcătuit din piese imperiale, emise în anii 69-70, 81-96 şi 98-169, precum şi numeroase fragmente de vase ceramice romane, datând din secolele 2-3 şi din perioada medievală, specifice Culturii materiale Dridu (secolele 8-11). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Romanaţi a comunelor separate Drăgoteşti, alcătuită din satele Drăgoteşti (reşedinţa comunei omonime) şi Beneşti (sat numit atunci Loloeşti-Beneşti), cu un total de 1 328 locuitori; comuna Popânzăleşti, formată din satele Popânzăleşti (reşedinţa comunei omonime), Băbeni (numit azi Bobeanu), Buzduc şi Ciupuria (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Popânzăleşti), cu un total de 1 514 locuitori, şi comuna Viişoara, formată din satele Viişoara-Clăcaşi (reşedinţa comunei omonime) şi Viişoara-Moşneni, cu un total de 1 397 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Romanaţi a aceloraşi comune, cu aceiaşi componenţă a satelor ca în anul 1931, respectiv comuna Drăgoteşti cu satele Drăgoteşti şi Loloeşti-Beneşti, cu 1 343 de locuitori, adăpostiţi în 352 de case; comuna Popânzăleşti, formată din satele Popânzăleşti, Băbeni (numit azi/2025 Bobeanu), Buzduc şi Ciupuria (sat desfiintat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Popanzăleşti), cu 1 385 de locuitori şi 382 de case, şi comuna Viişoara, cu satele Viişoara-Clăcaşi (reşedinţa comunei omonime) şi Viişoara-Moşneni (situat azi/2025/ în comuna Teslui), cu 1 450 de locuitori şi 355 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgoteşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăgoteşti se află biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1832, biserica „Sfântul Nicolae” zidită în anii 1837–1842 pe locul uneia din lemn care data din 1780, iar în satul Viişoara există biserica având hramul „Sfântul Nicolae” (1865) şi conacul lui Nicolae Viişoreanu (secolul 20), situat într-un parc. Pe teritoriul satului Popânzăleşti se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), ctitorie călugărească din secolul 17, iniţial cu o biserică din lemn, atestată documentar pentru prima oară în anul 1678, construită pe cheltuiala logofătului Hamza din Popânzălesti, călugărit cu numele Ioan. Biserica actuală, cu triplu hram – „Sfântul Calinic”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, a fost zidită din cărămidă, în anii 1850–1853, pe locul unei biserici din lemn care fusese ridicată în 1799 prin osârdia arhimandritului Metodie pe plasamentul bisericii iniţiale din secolul 17. După secularizarea averilor mănăstireşti, în data de 17/29 decembrie 1863, călugării s-au risipit treptat, iar mănăstirea a încetat să mai funcţioneze în anul 1870, rămânând biserica de mir. Mănăstirea a fost reactivată la începutul anului 1992, dată după care s-au efectuat unele lucrări de restaurare. Tot în satul Popânzăleşti se mai află bisericile „Sfântul Nicolae” (1799, refăcută în 1853) şi „Izvorul Tămăduirii” (1837).

DRĂGOTEŞTI, comună în partea de Sud Vest a judeţului Gorj, alcătuită din 3 sate, situată în zona de contact a Dealurilor Jiului cu Piemontul Getic, la 216-360 m altitudine, pe cursul mijlociu al râului Jilţu, la 42 km Sud-Sud Vest de municipiul Târgu Jiu, reşedinţa judeţului Gorj; 2 513 loc. (1 ian. 2019): 1 311 de sex masc. şi 1 202 fem. Staţie de cale ferată (în satul Drăgoteşti), inaugurată în anul 1967. Exploatări de lignit, de marne şi argilă. Prelucrarea laptelui (brânzeturi). Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de grâu, secară, porumb, orz, orzoaică, ovăz, floarea-soarelui, cartofi, legume ş.a. Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (peste 7 000 de volume), în satul Drăgoteşti. Sală de sport, modernă, în satul Drăgoteşti. Festivalul folcloric, anual, „Cântecul Văilor”. Agroturism (pensiuni). Satul Corobăi apare consemnat documentar, prima oară, la 13 septembrie 1530, într-un hrisov al lui Vlad Înecatul (Domn al Țării Româneşti în anii 1530-1532), iar satul Trestioara apare menţionat documentar, prima oară, la 1 septembrie 1498, într-un hrisov al lui Radu cel Mare (Domn al Țării Româneşti în anii 1495-1508) şi apoi la 24 aprilie 1538, 18 iunie 1571 şi 1864 (avea 102 locuitori). Satul Drăgoteşti apare menţionat documentar, prima oară, la 27 ianuarie 1483, într-un hrisov a lui Vlad Călugărul (Domn al Țării Româneşti în anii 1482-1495), apoi la 23 aprilie 1618 într-un zapis al lui Alexandru al IV-lea Iliaş (Domn al Țării Româneşti în perioada 1616-1618) prin care acesta „dăruia lui Frăţilă şi fiilor săi o ocină (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar) în satul Drăgoteşti”, iar în anul 1722, Drăgoteşti apare consemnat ca sat de margine între judeţele Gorj şi Mehedinţi. În anul 1892, Drăgoteşti era încadrat în categoria comunelor rurale, alcătuită din satele Drăgoteştii de Jos, Drăgoteştii de Sus, Găvanele, Goşeşti, Linia, Păsăroi, Popeşti şi Valea Izvorului, iar în anul 1912, Drăgoteşti figura ca o comună rurală formată din satele Drăgoteşti (sat format în acel an din unificarea satului Drăgoteştii de Jos cu satul Drăgoteştii de Sus), Corobăile (sic!) şi Trestioara. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Mehedinţi, a comunelor, separate, Drăgoteşti, formată din satul cu acelaşi nume, cu 917 locuitori, precum şi Corobăile (sic!), alcătuită din satele Corobăile (reşedinţa comunei omonime), Sura, Șiacu şi Trestioara şi avea 727 de locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Mehedinţi a aceloraşi comune, cu aceiaşi componenţă a satelor ca în anul 1931, respectiv comuna Drăgoteşti, cu satul omonim, cu 1 009 locuitori, adăpostiţi în 260 de case, şi comuna Corobăile (sic!), formată din satele Corobăile (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Sura, Șiacu şiTrestioara, cu 1 455 locuitori şi 438 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãgoteşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Trestioara există biserica ortodoxă cu dublu hram – „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în perioada 1850–1855, declarată monument istoric în anul 2015; în satul Corobăi se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită, în etape, în perioada 1908-1923, restaurată şi înfrumuseţată în perioada 2016-2023 şi sfinţită la 8 octombrie 2023. Biserica este dominată de o turlă de formă pătrată, plasată deasupra naosului, luminată de patru ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, iar în satul Drăgoteşti este biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1920.

DRĂGUŞ, comună în partea de Vest a judeţului Braşov, alcătuită dintr-un sat, situată în Depresiunea Făgăraş, la poalele de Nord ale M-ţilor Făgăraş, la 480 m altitudine, pe dreapta pârâului Drăguş (afluent pe cursul mijlociu al râului Olt), la 89 km Vest-Nord Vest de municipiul Braşov, reşedinţa judeţului Braşov şi la 12,70 km Nord de Mănăstirea Brâncoveanu; 1 095 loc. (1 ian. 2019): 565 de sex masc. şi 530 fem. Prelucrarea lemnului şi a maselor plastice. Produse zaharoase. Morărit şi panificaţie. Ateliere de cojocărit, de dulgherie şi de potcovit caii. Culturi de porumb, cartofi, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ şi de căpşuni. Pomicultură. Creşterea bovinelor, bubalinelor, ovinelor şi porcinelor. Centru de cojocărie şi de port popular tradiţional. Muzeu etnografic, inaugurat în anul 2014, organizat într-o casă care datează din anul 1800, renovată. Cămin Cultural, restaurat şi modernizat, şi Bibliotecă publică. Bază sportivă. Agroturism (pensiuni şi camping). Centru de informare turistică. Baza turistică “Moţul Drăguşului”, inaugurată în sezonul hibernal 2009-2010, situată pe pantele Culmii Muchea Drăguşului (1 229 m altitudine), cu o partie de schi, iluminată pe timp de noapte, cu instalaţie de teleschi şi tunuri pentru obţinerea zăpezii artificiale. În această staţiune există pensiunile “Casa Zmeilor” şi “Căsuţa din Pădure”. Tot aici există şi o instalaţie de tirolină. La Drăguş are loc, bianual (la 23 aprilie şi 8 septembrie) un târg tradiţional de vânzare şi cumpărare a vitelor. Satul Drăguş apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1486, apoi în anii 1527-1534 cu numele Drăguş, în perioada 1588-1601 cu toponimul Drăguş, în anul 1733 într-o conscripţie din Transilvania cu denumirea Drágus, cu 120 de familii, 600 de locuitori şi o biserică. În a doua jumătate a secolului 18, satul apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei, întocmită în anii 1769-1773, cu numele german Drachendorf (Satul Zmeilor), iar în anul 1797 apare cu numele Drăguş pe un tabel cu satele existente în plasa Porumbac. În perioada 1762–1851, la Drăguş a funcţionat Compania a VIII-a de graniţă a Regimentului I de graniţă de la Orlat. În anul 1864, Drăguş era o comună rurală în cadrul preturii Făgăraş, prefectura Braşov, iar Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drăguş în cadrul judeţului Făgăraş, plasa Arpaşu-de-Jos (sic!), cu 1 450 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Fãgãraş a comunei Drãguş, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, cu 1 511 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Făgăraş a comunei Drăguş, formată din satul omonim, cu 1 531 de locuitori, adăpostiţi în 346 de case. O dată cu aplicarea Legii nr. 5 din 7 septembrie 1950, pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor după model sovietic, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 77 din 8 septembrie 1950, a fost înfiinţată regiunea Stalin – denumire schimbată la 24 decembrie 1960 în regiunea Braşov -, în cadrul căreia satul Drăguş a trecut în componenţa comunei Viştea, regiunea Braşov – regiune care a devenit din nou judeţ la 17 februarie 1968. Comuna Drăguş a fost înfiinţată la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satului Drăguş din comuna Viştea, judeţul Braşov. În cadrul comunei Drăguş există biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1892-1896 pe locul unei biserici din lemn, care data din anul 1790, sfinţită în anul 1897, pictată în etape, în perioada 1941-1954, şi restaurată în anii 1996-2007. În perimetrul comunei Drăguş se mai află biserica greco-catolică „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1835, preluată de cultul creştin-ortodox în anul 1948 şi folosită până în anul 1993, când biserica a fost retrocedată comunităţii greco-catolice, aceştia supunând-o la ample lucrări de restaurare în perioada 1994-2007. La Drăguş se mai află casa cojocarului Dumitru Sofonea (declarat de câtre UNESCO „tezaur uman viu”), datând din secolul 19, Chilia în piatră a Sfântului Arsenie Boca, şi nenumărate case din secolele 19 şi 20. În anul 1936, mai multe case şi gospodării din satul Drăguş au fost transferate de către Dimitrie Gusti (sociolog, etnolog, istoric şi filozof) în cadrul Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti, care astăzi/2025 îi poartă numele.

DRĂGUŞENI, comună în partea de Nord Est a judeţului Botoşani, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Jijiei Superioare, în zona Dealurilor Săvenilor, la 127 m altitudine, pe pârâul Podriga (afluent stâng al râului Başeu), la poalele Dealurilor Chetrosu (179 m altitudine) şi Calancea, la 44 km Nord-Nord Est de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani ; 3 307 loc. (1 ian. 2019): 1 778 de sex masc. şi 1 529 fem. Exploatări de marne, argile şi nisipuri argiloase. Culturi de porumb, sfeclă de zahăr, plante tehnice şi de nutreţ etc. Spital de psihiatrie, din anul 1968 (în satul Podriga). Cămin Cultural şi Bibliotecă publică. În perimetrul comunei Drăguşeni, pe pantele Dealului Rotunda, au fost descoperite (în anii 1964 şi 1981) urmele unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), din care s-au recuperat topoare, dălţi, împungătoare, răzuitoare etc. din piatră şi silex, un pumnal şi o sulă din cupru, o mare diversitate de obiecte din ceramică (străchini, castroane, fructiere, pahare, vase globulare, vase cu picior etc.) cu decor pictat, variat şi bogat, cu benzi incizate, adânci şi late, în diferite combinaţii geometrice (spirale, meandre, arc de cerc, triunghiuri etc.) şi numeroase figurine antropomorfe şi zoomorfe (câine, taur, berbec etc.) din lut ars, la roşu, decorate geometric. Printre acestea se remarcă renumita statuetă „Venus”, datând de acum circa 6 500 de ani în urmă, înaltă de 23 cm, bogat decorată prin incizie cu motive spiralice şi triunghiuri, aflată azi (2025) expusă în cadrul Muzeului judeţean Botoşani. Tot aici a mai fost descoperită o necropolă sarmatică de înhumaţie, datând din secolele 2–3. Satul Drăguşeni apare menţionat documentar, prima oară, la 27 mai 1480, într-un uric al lui Ştefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 august 1457 – 2 iulie 1504) în legătură cu „o împărţeală de moşii şi sate între Şteful, Pârcălabul de Hotin, şi mătuşă-sa Marena, fiica lui Iacuş Vistirnicul…..”, în care aminteşte de satul Drăguşanii pe Jijia, iar într-un alt uric al Domnului Ştefan cel Mare, din 15 octombrie 1491 (6999), scris în limba slavonă, pe pergament, este consemnat satul Drăguşanii. Un document din 5 martie 1513 consemna faptul că „Bogdan Voievod întărea lui Grincovici, Pârcălabul de Hotin, două sate ce i le-a dat lui, Şteful Pârcălabul, la moartea sa, anume Drăguşani, şi alt sat, Ecuşani, ce i s-a cuvenit partea lui” (M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan Vodă, 1504-1517, Iaşi, 1931, pg. 304-310). Satul Podriga apare consemnat documentar într-un zapis din anul 1492 al Domnului Ştefan cel Mare, cu numele Podraga, prin care acesta dăruia satul Podraga Mănăstirii Putna; satul Sărata-Drăguşeni a fost întemeiat prin împroprietărirea cu pământ a 32 de familii ca urmare a aplicării Legii agrare din 17-30 iulie 1921. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Dorohoi, a comunei Drãguşeni, alcãtuitã din satele Drãguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Ichimenii-Morţun (sic!), Ichimeni-Pisoschi (sic!), Ichimenii-Softa (sic!) şi Podriga, cu un total de 2 708 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Dorohoi a aceleiaşi comune Drãguşeni, formatã din satele Drãguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Ichimenii-Morţun (sic!), Ichimeni-Pisoschi (sic!), Ichimenii-Softa (sic!), Podriga şi Sãrata-Drãguşeni, cu un total de 3 572 de locuitori, adãpostiţi în 772 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãguşeni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăguşeni se află biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1750 şi o biserică de zid cu acelaşi hram – „Sfântul Nicolae” (1857); în satul Podriga se află biserica „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în anii 1983-1989, şi conacul Palade Vasiliu, construit în stil Renascentist, în anul 1919, renovat în anii 1970-1972 şi 2020 şi declarat monument istoric. În acest conac funcţionează, din anul 1968, Spitalul de psihiatrie (fost Sanatoriu). În satul Sărata-Drăguşeni există biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită din paiantă în anii 1938-1939, precum şi o biserică de zid, aflată în contrucţie din anul 2004.

DRĂGUŞENI, comună în partea de Nord a judeţului Galaţi, alcătuită din 7 sate, situată în partea de Sud a Podişului Covurlui, la 204-215 m altitudine, pe dreapta cursului superior al râului Suhu (sau Suhurlui), afluent stâng al râului Siret, la 71 km Nord de municipiul Galaţi, reşedinţa judeţului Galaţi; 5 700 loc. (1 ian. 2019): 3 031 de sex masc. şi 2 669 fem. Nod rutier. Viticultură. Cămin Cultural, în incinta căruia funcţionează (din anul 1993) o Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1903 de către Casa Școalelor (cu 231 de volume), în prezent (2025) cu peste 11 000 de volume. În comuna Drăguşeni are loc, săptămânal (în ziua de Duminică), un târg de produse agro-alimentare şi de produse diverse. În perimetrul satului Căuieşti au fost descoperite vestigiile unei aşezări care datează din a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). Satul Drăguşeni apare menţionat documentar, prima oară, la 5 iunie 1774, iar satul Căuieşti la 3 septembrie 1662, dar se presupune că acesta există de prin anul 1497. Satul Ghingheşti este amintit documentar, prima oară, în anul 1676, satul Știeţeşti apare consemnat în statistici, prima oară în anul 1835, iar satul Nicopole a fost înfiinţat în anul 1887 prin împroprietărirea cu pământ a celor care au luptat în timpul Războiului de Independenţă din anii 1877-1878. La sfârşitul secolului 19, Drăguşeni era o comună rurală în judeţul Covurlui, plasa Zimbrul, alcătuită din satele Târgul Drăguşeni (reşedinta comunei omonime), Diocheţi şi Ghingheşti, avea 1 557 locuitori, două biserici („Sfântul Ioan Botezătorul” în satul Drăguşeni şi „Sfântul Gheorghe” în satul Diocheţi), o şcoală de băieţi şi una de fete. În aceeaşi perioadă existau, în apropiere, comuna Fundeanu, formată din satele Fundeanu (reşedinţa comuniei omonime) şi Nicopole, cu 625 de locuitori, o biserică şi o şcoală, precum şi comuna Adam, alcătuită din satele Adam (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Căueşti (sic!) şi Rusu (numit ulterior Știeţeşti), cu 1 800 de locuitori, cinci biserici, un spital de psihiatrie, o şcoală de băieţi şi una de fete – ambele comune situate în cadrul judeţului Tutova, plasa Corod. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Covurlui, plasa Bujor, a trei comune separate: comuna Drăguşeni-Târg, alcătuită din satele Drăguşeni-Târg, Bursucani (azi/2025 – sat în componenţa comunei Bălăbăneşti, judeţul Galaţi), Ghingheşti şi Zimbru (azi/2025 – sat in componenta comunei Bălăbăneşti, judetul Galati), cu un total de 2 945 de locuitori; comuna Adam cu satele Adam (reşedinta comunei omonime), Căuieşti (sic!) şi Știeţeşti-Rusu, cu 2 050 locuitori şi comuna Fundeanu cu satele Fundeanu (reşedinta comunei omonime) şi Nicopole, cu un total de 866 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Covurlui, a comunei Drãguşeni, formatã doar din satul Drãguşeni (în timp ce satul Ghingheşti intrase în componenţa comunei Bursucani), cu 1 737 de locuitori, iar în cadrul judeţului Tutova exista comuna Adam, alcãtuitã din satele Adam (reşedinţa comunei omonime), Cãueşti (sic!), Fundeanu, Nicopol (sic!) şi Știeţeşti, cu 3 086 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, consemna existenţa separată a comunelor Drãguşeni, formatã din satele Drãguşeni şi Diocheţi, în cadrul judeţului Covurlui, cu 1 793 de locuitori, adãpostiţi în 439 de case, şi a comnei Adam în cadrul judeţului Tutova, formatã din satele Adam, Cãueşti (sic!), Fundeanu, Nicopole (sic!) şi Știeţeşti (numit în trecut Rusu), cu 3 434 locuitori şi 830 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãguşeni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Adam se află mănăstirea Adam (de maici), cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” (→ mănăstirea Adam, Capitolul Lăcaşuri spirituale/Mănăstiri, litera A). În satul Drăguşeni se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în anii 1899-1901, consolodată şi restaurată în anii 1922-1926 şi sfinţită la 27 aprilie 1927, precum şi o biserică nouă, cu dublu hram – „Naşterea Maicii Domnului” şi „Sfântul Nicolae”, construită din lemn în perioada 21 iulie 2010 – 2012, sfinţită la 9 decenbrie 2012. În satul Știeţeşti există biserica având hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”/Vovidenia, construită în perioada 1892-1904; în satul Căuieşti se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, sfinţită la 24 octombrie 2021, iar în satul Fundeanu există biserica „Sfântul Nicolae” (1887) şi o pădure (53,2 ha), declarată rezervaţie forestieră. Comuna Drăguşeni a fost grav afectată de inundaţia provocată de o ploaie torenţială din noaptea de 13 spre 14 septembrie 2024, în timpul căreia a căzut o mare cantitate de apă, de peste 100 litri/m², provocând mari pagube materiale (numeroase gospodării inundate şi case distruse).

DRĂGUŞENI, comună în extremitatea de Sud a judeţului Iaşi, alcătuită din 2 sate, situată la hotarul cu judeţul Vaslui, în Podişul Central Moldovenesc, la poalele de Sud Vest ale Dealului Şcheia (394 m altitudine), la 157 m altitudine, în lunca şi pe terasele râului Stavnic, în amonte de lacul de acumulare Căzăneşti din judeţul Vaslui (la circa 3 km Nord Est de acesta), la 38 km Sud-Sud Vest de municipiul Iaşi, reşedinţa judeţului Iaşi; 1 495 loc. (1 ian. 2019): 771 de sex masc. şi 724 fem. Morărit şi produse de panificaţie (în satele Drăguşeni şi Frenciugi). Culturi de grâu, de porumb, plante tehnice şi de nutreţ, de plante oleagionase, de legume, pepeni ş.a. Cămin Cultural şi bibliotecă publică. Sală de sport. Satul Drăguşeni apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1432, cu numele Holmul, iar satul Frenciugi în anul 1772. La sfârşitul secolului 19, Drăguşeni era o comună rurală în judeţul Vaslui, plasa Fundurile, alcătuită din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei omonime), Crăciuneşti, Şcheia de Jos şi Tatomireşti, cu un total de 1 528 de locuitori, iar moşia satului Drăguşeni se afla în posesia marelui vornic al Țării de Jos – moşierul Iordache Râşcanu (n. 1790 – m. 1828), membru al Sfatului Domnesc. Urmaşii moşierului Iordache Râşcanu au stăpânit moşia Drăguşeni până în anul 1948 când au fost expropriaţi, iar moşia a intrat în posesia statului. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Vaslui, plasa Negreşti, a comunei Drăguşeni, formată din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Crăciuneşti, Frenciugi (sat preluat de la comuna Parpaniţa, existentă în acea perioadă, azi/2025, Parpaniţa fiind sat care aparţine de oraşul Negreşti, judeţul Vaslui), Gura Văii, Răteştii Cuzei şi Tatomireşti, cu un total de 2 172 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Drăguşeni, în cadrul judeţului Vaslui, compusă din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei omonime), Crăciuneşti, Frenciugi, Gura-Văiei (sic!), Măcreşti, Rateşul-Cuzei (sic!) şi Tatomireşti, cu un total de 3 155 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Drăguşeni în cadrul judeţului Vaslui, alcătuită din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Crăciuneşti (sat înfiinţat în anul 1912 prin unificarea satului Crăciuneşti cu satul Măcreşti şi care în anul 1912 purta numele Măcreşti-Unceşti, azi/2025 sat cu numele Măcreşti în componenţa comunei Zăpodeni, judeţul Vaslui), Frenciugi, Gura-Văii (sic!), Măcreşti, Rateşul-Cuzei şi Tatomireşti, cu un total de 3 503 locuitori, adăpostiţi în 796 de case. Configuraţia de mai sus a comunei Drãguşeni s-a menţinut până la 17 februarie 1968, când comuna Drãguşeni a fost desfiinţată, satele Drăguşeni şi Frenciugi au trecut în componenţa comunei Şcheia, judeţul Iaşi, iar celelalte sate au fost preluate de comuna Rebricea, judeţul Vaslui. În urma unui referendum, comuna Drăguşeni a fost reînfiinţată la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Drăguşeni şi Frenciugi din comuna Şcheia, judeţul Iaşi. În satul Drăguşeni se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în anul 1815 prin strădania vornicului Iordache Râşcanu (pe locul uneia din lemn care data dinainte de anul 1737), restaurată în anul 1890 de un nepot al acestuia şi declarată monument istoric în anul 2015. În partea de Est a bisericii, în zona altarului, la exterior, a fost construit un puternic contrafort pentru protejarea bisericii împotriva alunecărilor de teren. Tot la Drăguşeni se află şi casele boiereşti ale familiei Costin, datând de la începutul secolului 18 (circa 1701), iar în satul Frenciugi, menţionat documentar în 1772, există biserica „Sfânta Treime” (ante 1783), declarată monument istoric în anul 2015, şi biserica nouă, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, zidită în perioada 1999-2010, pictată în anii 2014-2019 şi sfinţită la 15 septembrie 2019.

DRĂGUŞENI, comună în extremitatea de Sud Est a judeţului Suceava, alcătuită din 3 sate, situată la hotarul cu judeţele Neamţ şi Iaşi, în zona de Sud Est a Podişului Suceava, la 303-345 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Moldova şi pe pârâul Hatia (afluent stâng al râului Moldova), la 50 km Sud Est de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 2 582 loc. (1 ian. 2019): 1 326 de sex masc. şi 1 256 fem. Moară pentru măcinat cereale. Produse de panificaţie. Parc fotovoltaic cu o putere instalată de 0,17 MW. Iazul Drăguşeni realizat pe cursul râului Stroeşti, afluent al râului Leţcani. Cămin Cultural (in satul Drăguşeni) în incinta căruia funcţionează (din anul 1969) o bibliotecă publică, inaugurată în anul 1956, în prezent (2025) cu peste 7 000 de volume. Parc public. În perimetrul Dealului Bocăneţ, situat între satele Drăguşeni şi Broşteni, în punctul numit “La Cetăţuie” au fost descoperite vestigii din Epoca Neolitică, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice pictate, o amforă în miniatură, diferite obiecte lucrate din silex (lame, răzuitoare ş.a.), din marne (topor, teslă, dăltiţă ş.a), din os şi corn, precum şi mai multe statuiete antropomorfe şi zoomorfe. Satul Drăguşeni apare menţionat documentar, prima oară, la 20 decembrie 1437, într-un zapis al lui Iliaş I, Domn al Moldovei în perioada 8 martie 1436 – 1 august 1442 (fiul lui Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei în intervalul 1400-1432), prin care acesta “întărea păhărnicelului Ion Ureche, o dată cu Stănigenii, un cătun al Drăguşenilor, Bîrgăiani pe Moldova, cu hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”. Ulterior, satul Drăguşeni apare frecvent menţionat în documentele anilor 1634 (19 august), 1637, 1638, 1640, 1642, 1755, 1814, 1886 etc. La sfârşitul secolului 19, repectiv în anul 1894, Drăguşeni era o comună rurală în cadrul judeţului Baia, plasa Moldova-de-Jos, alcătuită din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Broşteni, Lunca şi Sârbi, avea 2 575 de locuitori (1 276 de sx masculin şi 1 299 de sex feminin), o fabrică de siprt, patru biserici şi o şcoală mixtă. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Drăguşeni, în cadrul judeţului Baia, formată din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei omonime), Sârbi şi Ungheni, cu un total de 3 254 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Drăguşeni în cadrul judeţului Baia, alcătuită din satele Drăguşeni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Sârbi şi Ungheni, cu un total de 3 710 locuitori, adăpostiţi în 722 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãguşeni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăguşeni se află un vechi han moldovenesc, de tip rateş, construit în anii 1832-1841 de către Alexandru Callimachi (fiul lui Scarlat Callimachi, fost Domn al Moldovei în perioada 17 septembrie 1812 – iunie 1819), ca staţie de poştalioane şi popas pentru negustori. În anul 1967, hanul se afla într-o stare avansată de degradare, fiind supus unor lucrări de reconstruire din temelie la începutul anilor ’70 ai secolului 20, după o imagine originală, şi redeschis ca unitate comercială. În anul 2003, hanul a fost cumpărat de Doru Costică Macovei şi Gheorghe Hristea, care au renovat hanul şi l-au transformat în pnsiune turistică de 3 stele, cu restaurant şi alte dotări. Tot în satul Drăguşeni se află şi biserica din lemn cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Spiridon”, datând din anul 1780, cu decor sculptat la ancadramente, construită pe cheltuiala paharnicului Iordache Lazu, declarată monument istoric în anul 2015, iar în satul Broşteni există o mănăstire de călugări, înfiinţată în anul 2001, iniţial cu o biserică din lemn pe temelie de pitră, atestată documentar la 17 februarie 1766, ca schit, într-un act de moştenire al lui Nistor Stoenescu, pe locul căreia a fost construită ulterior o biserică din piatră pe cheltuiala lui Ștefan Capşa şi finalizată de Iordache Cantacuzino în anul 1803. Biserica păstrează o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, datând din 21 aprilie 1860. În perioada septembrie 2001 – 2006 a fost construită, din cărămidă şi beton, în stil bizantin, biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”, pictată în frescă de Viorel Gherasim din Fălticeni şi sfinţită la 13 august 2006.

DRĂGUŢEŞTI, comună în partea central-vestică a judeţului Gorj, alcătuită din 6 sate, situată în Depresiunea Târgu Jiu, la poalele de Nord Vest ale Dealului Bran (425 m altitudine, vârful Urecheşti), în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Jiu şi pe ţărmul de Nord Est al lacului de acumulare Ceauru-Rovinari, la 7 km Sud Vest de municipiul Târgu Jiu, reşedinţa judeţului Gorj; 4 941 loc. (1 ian. 2019): 2 473 de sex masc. şi 2 468 fem. Staţie de cale ferată (în satele Drăguţeşti şi Cârbeşti) pe linia Târgu Jiu – Rovinari – Turceni – Filiaşi. Exploatări de balast, de nisip şi de lemn. Prelucrarea lemnului; încălţăminte. Împletituri din răchită. Centru de olărit. Produse de artizanat. Pomicultură. Viticultură. Culturi de grâu, porumb, secară, orz, ovăz, fasole, mazăre ş.a. Muzeu etnografic. Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (în satul Drăguţeşti, cu peste 8 000 de volume). Parc public. Agroturism (mai multe pensiuni). Satul Drăguţeşti apare menţionat documentar, prima oară, la 5 aprilie 1485, satul Cârbeşti la 8 septembrie 1495, satul Iaşi-Gorj la 5 aprilie 1485, satul Tâlveşti la 24 septembrie 1527, iar satul Urecheşti la 23 martie 1540. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată a comunei Cârbeşti, în cadrul judeţului Gorj, alcătuită din satele Cârbeşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Dâmbova şiTâlveşti, cu un total de 1 574 locuitori, precum şi a comunei Iaşi (sic!), formată din satele Iaşi (sic!), resedinţa comunei omonime, Drăguţeşti, Uecheşti şi Zlăşteni (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Drăguţeşti), cu un total de 1 593 de locuitori. Configuraţia actuală a comunei Drãguţeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drăguţeşti există o biserică din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1860, dar alte surse consemnează construirea ei în anul 1908, pe locul unei vechi biserici din lemn, care data din anul 1733, sfnţită la 2 noiembrie 1908 şi pictată de Christian Niculescu, reparată în anul 1933, supusă unor lucrări de reparaţii capitale în anul 1978 şi sfinţită la 4 septembrie 1979. La Drăguţeşti mai există o biserică nouă, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în perioada 25 septembrie 2010 – 2022 şi sfinţită la 18 septembrie 2022, iar în satul Iaşi-Gorj se află biserica „Schimbarea la Faţă”, construită în anii 1896-1908 pe locul unei biserici din lemn care data din secolul 17. În satul Cârbeşti se află o biserică din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi”, datând din anul 1780, restaurată în anii 1945-1951 şi declarată monument istoric în anul 2010. Biserica are un pridvor deschis sub forma unei prispe ţărăneşti, sprijinit pe şase stâlpi din lemn, cu încrustaţii, placat pe jos cu scânduri groase din lemn, precum şi casa lui „Emanoel Tătărescu” (datând din secolul 19, azi sediul Primăriei), fratele omului politic Gheorghe Tătătrescu, fost proprietar de terenuri agricole şi forestiere, fost primar al Craiovei (1927-1928), fondatorul şi directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova în anii ’30 ai secolului 20. Tot la Cârbeşti există o biserică nouă, construită din cărămidă şi beton, cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”, sfinţită la 10 septembrie 2023, iar în satul Tâlveşti există o biserică din anul 1892. În satul Urecheşti se află mai multe case vechi, din lemn, declarate monumente istorice în anul 2010, printre care casele Constantin Popescu (1825), Ion Chilianu (secolul 19), Dincă Cruceanu (secolul 19) ş.a., precum şi o biserică din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi”, datând din anul 1883 sau 1888 (an indicat în pisania bisericii ca an în care biserica a fost restaurată), având pereţii exteriori tencuiţi şi pictaţi de zugravul D. Clopotariu. Comuna Drăguţeşti, împreună cu alte 14 comune din judeţul Gorj, şi cu 34 de comune din judeţul Dolj, o comună din judeţul Mehedinţi (Butoieşti) şi alta din judeţul Olt (Ianca) fac parte din situl Coridorului râului Jiu, înfiinţat în anul 2007, în cadrul unei ecoregiuni continentale, declarată arie protejată cu 18 habitate naturale, în care există stepe, mlaştini sărate, ape stătătoare oligotrofe, lacuri eutrofe naturale, râuri, păduri de stejar, (Quercus robur) şi carpen (Carpinus excelsior), păduri stepice, galerii de sălcii şi plopi, pajişti aluvionare inundabile, fâneţe ş.a. Acest ecosistem ocupă o suprafaţă totală de 71 36 ha.

DRĂNIC, comună în partea de Sud Est a judeţului Dolj, alcătuită din 4 sate, situată în Câmpia Băileştilor, la 99 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe dreapta văii râului Jiu, la 40 km Sud de municipiul Craiova, reşedinţa judeţului Dolj; 2 301 loc. (1 ian. 2019): 1 127 de sex masc. şi 1 174 fem. Morărit şi panificaţie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ ş.a., pe bază de irigaţii. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor şi păsărilor. Viticultură cu soiuri de struguri de calitate superioară pentru producerea vinurilor din categoria Fetească neagră. Muzeu cu colecţii de istorie, etnografie şi ştiinţele naturii (în satul Padea). Cămine Culturale în satele Drănic şi Booveni. Bibliotecă publică (peste 10 000 de volume). Pădurea Crivina. În perimetrul satului Drănic, în punctul numit Recea au fost descoperite (în anul 1969) o necropolă, datând din secolele 2-1 î.Hr., cu morminte de înhumaţie din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, lucrate cu mâna sau la roată, precum şi vestigiile unei aşezări romane din secolul 4 d.Hr., din care s-au scos vase ceramice, monede romane, fibule ş.a. Tot la Drănic au fost scoase la iveală vestigiile unei aşezări din secolele 2-4 şi ale uneia din secolele 8-10, precum şi un tezaur romano-bizantin, iar în arealul satului Padea, în punctul Zăgoreni, au fost descoperite urmele unei aşezări daco-romane, datând din secolele 1-3. Satul Drănic apare menţionat documentar, prima oară, la 17 mai 1590, într-un zapis al lui Mihnea Turcitul (Domn al Țării Româneşti în perioada 1585-1591). Până prin anul 1830, locuitorii din această zonă trăiau în bordeie. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separată, în cadrul judeţului Dolj, a trei comune: comuna Drănicu (sic!), alcătuită din satele Drănicu (reşedinţa comunei omonime) şi Bouveni (sic!), cu un total de 2 562 de locuitori; comuna Foişoru cu satul omnim, cu 608 locuitori; comuna Padea cu satul omonim şi 1 671 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi trei comune ca în anul 1931, respectiv comuna Drănicu (sic!), alcătuită din satele Drănicu (reşedinţa comunei omonime) şi Bouveni (sic!), cu un total de 7 732 de locuitori, adăpostiţi în 611 case; comuna Foişoru cu satul omnim, cu 719 locuitori şi 164 de case; comuna Padea cu satul omonim şi 1 840 de locuitori şi 394 de case. Configuraţia actuală a comunei Drãnic datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Drănic se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1838 (reparată în anii 1883 şi 1927), în satul Foişor există biserica „Sfântul Nicolae”, construită înainte de anul 1845 şi refăcută în anul 1931, iar în satul Padea este biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1857). Tot în satul Padea se află un conac, construit în stil eclectic francez, în anul 1907, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, pe cheltuiala şi în folosul familiei bancherului N. N. Popp. Conacul a fost naţionalizat la 11 iunie 1948, retrocedat urmaşilor familie Popp, după Revoluţia din 16-22 decembrie 1989, cumpărat în anul 2010 de către Constantin Popeci, restaurat în anii 2011-2013 pe cheltuiala familiei Popeci şi transformat în pensiune. Conacul se impune ca o construcţie elegantă, cu o terasă semicirculară în faţa uşii de intrare, susţinută de trei perechi de coloane duble, cilindrice, prevăzute la partea superioară cu capiteluri dorice. Pe această terasă, deschisă, se ajunge prin intermediul unei scări semicirculare, cu 22 de trepte, mărginită pe ambele părţi de un grilaj metalic, cu ornamente. Conacul are subsol, parter şi etaj, cu pereţii exteriori vopsiţi în alb, prevăzuţi cu mai multe ferestre înalte, terminate cu arcade (la primul etaj) şi ferestre dreptunghiulare la parterul conacului. Se presupune că acţiunea piesei „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu se petrece în acest conac, în vreme ce alte surse menţionează că acţiunea piesei ar fi fost plasată în Craiova.

Conacul "N. N. Popp" / "Popeci" (satul Padea, comuna Drănic, jud. Dolj) — Conacul „N. N. Popp”/„Popeci” din satul Padea, comuna Drănic, judeţul Dolj (24 mai 2019) (Credit: Shutterstock)

DRÂNCENI, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Vaslui, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a Podişului Central Moldovenesc cu terasele şi lunca de pe dreapta râului Prut, la 36-160 m altitudine, la 67 km Nord Est de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui, la hotarul cu judeţul Iaşi şi la graniţa cu Republica Moldova, de care este legată prin intermediul unui pod rutier peste râul Prut, între localităţile Albiţa (România) şi Leuşeni (Republica Moldova). Acest pod a fost construit în a doua jumătate a anilor ’50 ai secolului 20 (inaugurat în anul 1958), pe locul unui pod care data din anul 1912 şi distrus în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Podul actual, unde există un punct de vamă, are 163 m lungime, 8,84 m lăţime şi este însoţit de două trotuare pietonale, cu o lăţime de 0,70 m fiecare. Reşedinţa comunei Drânceni este satul Ghermăneşti; 4 631 loc. (1 ian. 2019): 2 411 de sex masc. şi 2 220 fem. Exploatări de nisip (în satul Albiţa). Producţie de confecţii textile. Prelucrarea laptelui şi a cărnii. Morărit şi panificaţie. Centru viticol şi de vinificaţie. Creşterea ovinelor (în satul Râşeşti). Spital, azil de bătrani, cu 12 dormitoare şi opt băi, şi un aşezământ social “Sfântul Gheorghe”, ianugurat la 22 octombrie 2019 (toate în satul Ghermăneşti). Cămin Cultural în incinta căruia există o bibliotecă publică (în satul Ghermăneşti), înfiinţată la 19 iulie 2022. Teren de football şi sală de sport (în satul Ghermăneşti). Staţiunea balneoclimaterică Băile Drânceni (→ Capitolul Staţiunile climaterice şi balneoclimaterice, litera B). Satul Drânceni a fost înfiinţat la 10 aprilie 1853 de către Mihail Kogălniceanu (avocat, istoric, critic literar, om politic liberal şi membru titular al Academiei Române din anul 1886, născut la 6 septembrie 1817 la Iaşi – mort la 1 iulie 1891, la Paris) pe moşia sa, stăpânită de la tatăl său, vornicul Ilie Kogălniceanu, şi de la înaintaşii acestuia, care aveau moşii de prin anul 1563 în zona Ghermăneşti – Râpile – Drânceni. Satul Drânceni a căpătat satutul de târg în anul 1861, fiind numit Târgul Drânceni. La începutul secolului 20, Târgul Drânceni era o comună rurală în judeţul Fălciu, plasa Podoleni, alcătuită din satele Târgul Drânceni (reşedinţa comunei omonime), Albiţa, Cotu Ghermăneşti (numit Valea Cânipei/sic! din anul 1912), Odoluşti, Râpile, Râşeşti şi Vărănia, cu un total de circa 1 000 de locuitori, din care 140 de evrei, 24 greci, 17 rromi, 8 unguri, 6 germani, 5 bulgari şi restul de 800 locuitori erau români. La acea dată, Târgul Drânceni avea două biserici, o sinagogă, o şcoală de băieţi, înfiinţată în anul 1866, şi una de fete, înfiinţată în anul 1887, un birou poştal şi telegrafic, o judecătorie, un birou vamal ş.a. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Fălciu, a comunei Drănceni (sic!), alcătuită din satele Drănceni-Târg (sic!), reşedinţa comunei omonime, Albiţa, Arsura, Drănceni-Sat (sic!), Ghermăneşti, M. Kogălniceanu (numit Râpile pânã în anul 1912), Râşeşti şi Valea Cânipei (sic!) – numit Cotu Ghermăneşti până în anul 1912, cu un total de 4 909 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Fălciu, a comunei Drânceni (sic!), formată din satele Drânceni-Târg (sic), reşedinţa comuei Drânceni, Albiţa, Arsura, Drânceni-Sat, Ghermăneşti, M. Kogălniceanu (numit Râpile până în anul 1912), Râşeşti şi Valea Cânepei (sic!), cu un total de 6 102 locuitori, adăpostiţi în 1 496 de case. Configuraţia actuală a comunei Dranceni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete, dar inundaţiile catastrofale din lunile mai-iunie 1970, provocate de ploile torenţiale abundente şi de revărsarea apelor râului Prut, au distrus complet satul Drânceni (sat rezultat din unificarea, în anul 1968, a satului Drânceni-Târg cu satul Drânceni-Sat), locuitorii acestui sat fiind nevoiţi să părăsească satul Drânceni şi să se stabilească în satul vecin Ghermăneşti – sat care a devenit din acel an reşedinţa comunei Drânceni. În afară de această calamitate din anul 1970, comuna Drânceni s-a mai confruntat cu o altă catastrofă naturală, respectiv cu seceta cumplită din anii 1946-1947, care s-a manifestat, mai ales, în zona provinciei istorice Moldova, când populaţia a suferit de o foamete îngrozitoare, timp în care au murit peste 120 000 de persoane din întreaga provincie istorică Moldova (inclusiv din comuna Drânceni). În satul Ghermăneşti se află biserica având hramul „Sfântul Spiridon” (1864–1865), iar în satul Râşeşti există biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1860.

DRIDU, comună în extremitatea de Vest a judeţului Ialomiţa, alcătuită din 2 sate, situată în Câmpia Bărăganului (parte componentă a Câmpiei Române), în zona de confluenţă a râului Prahova cu râul Ialomiţa, pe ţărmul de Est al lacului de acumulare Dridu, la 83 km Vest-Nord Vest de municipiul Slobozia, reşedinţa judeţului Ialomiţa; 3 155 loc. (1 ian. 2019): 1 525 de sex masc. şi 1 630 fem. Staţie de cale ferată pe linia Bucureşti – Baloteşti – Fierbinţi-Târg – Dridu – Armăşeşti – Urziceni – Manasia – Pogoanele – Făurei – Slobozia, inaugurată la 11 setembrie 1943. Nod rutier. Producţie de ambalaje din material plastic, de tricotaje şi confecţii textile, de mobilă şi de produse de panificaţie. Morărit. Prelucrarea legumelor. Legumicultură. Piscicultură. Fermă de creştere a ovinelor. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, plante tehnce şi de nutreţ ş.a. Silozuri pentru depozitat cerealele. Staţie de epurare a apei. Cămin Cultural. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1957, cu un fond de carte de 2 400 de exemplare, care a funcţionat în incinta Căminului Cultural până în anul 1974 – an după care a funcţionat sporadic, apoi cu un program zilnic, iar din 26 octombrie 2006 este adăpostită într-un sediu nou, cu un total de peste 10 000 de volume (în anul 2024). Școală gimnazială. Stadion. În perimetrul comunei Dridu, pe cursul râului Ialomiţa, a fost construit (în anii 1981-1987) un lac de acumulare cu o suprafaţă de 90 ha şi cu un volum de apă de 50 de miloane m³, cu scopul atenuării viiturilor râului Ialomiţa, pentru irigaţii, agrement ş.a. La sfârşitul anilor 1990, lacul a fost lăsat în părăsire, neîngrijit, malurile sale au început să se prăbuşească, fiind pline de gunoaie menajere, iar apa s-a infectat cu cadavre de animale şi păsări, cu sticle din plastic, trunchiuri de copaci, diverse alte obiecte etc., având un aspect şi conţinut insalubru, în continuă degradare. În perimetrul satului Dridu, în punctul numit „La Metereze”, au fost descoperite (în anii 1957–1962 şi 1974-1980) vestigiile unei aşezări rurale cu circa 300 de bordeie, datând din secolele 8–11, aparţinând populaţiei autohtone, cu un bogat inventar de ceramică striată şi ceramică cenuşie (oale sferice, urcioare globulare cu gura treflată etc.), constituind o cultură caracteristică, definită cu numele de Cultura materială Dridu, răspândită pe o arie largă a teritoriului României, precum şi urmele altei aşezări din secolele 13-18. Tot în perimetrul satului Dridu au fost scoase la iveală urmele unei aşezări datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-450 î.Hr.), iar în arealul satului Dridu-Snagov au fost identificate urmele unei aşezări omeneşti datând din Epoca bronzului (mileniul 3 î.Hr.), extinsă pe o suprafaţă de un hectar. Satul Dridu apare menţionat documentar, prima oară, la 28 octombrie 1464 cu numele Dridrih (uneori Didrih), într-un document prin care Radu cel Frumos, Domn al Țării Româneşti în anii 1462-1473, dăruia mănăstirii Snagov „… sate, munţi, vii, sălaşe de ţigani şi patru mori de la Didrih/Dridrih”, iar apoi este amintit în anul 1482, ca fiind în judeţul Elhov (azi Ilfov), şi ulterior în anii 1614, 28 mai 1668, 1778, 1780 (consemnat pe o hartă a Țării Româneşti), 1835 (pe o hartă rusă), în catagrafia din anul 1838 etc. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Dridu-Sărindarele (nume purtat, până în anul 1945, atât de comuna, cât şi de satul Dridu), în cadrul judeţului Ilfov, plasa Mostiştea, alcătuită din satele Dridu-Movila, Dridu-Snagov, Moviliţa, Sărindaru de Jos şi Sărindaru de Sus, avea 2 677 de locuitori, adăpostiţi în 625 de case, o moară cu aburi pentru măcinat cerealele, o maşină de treierat cerealele, trei biserici (în satele Dridu-Movila, Dridu-Snagov şi Sărindaru de Jos) şi o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Ilfov, plasa Fierbinţi, a comunei Dridu-Sărindarele, cu 4 318 locuitori şi cu aceeaşi componenţă a satelor ca mai înainte, cu excepţia satului Moviliţa care la acea dată s-a desprins din comuna Dridu-Sărindarele şi a format o comună de sine stătătoare. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Ilfov, a comunei Dridu-Sărindarele, formată din satele Dridu-Movila, Dridu-Snagov, Pătrimea din Luncă (sat care a intrat în componenţa comunei Coşereni în anul 1950 şi la 17 februarie 1968 a fost desfiinţat şi unificat cu satul Coşereni, comuna Coşereni, judeţul Ialomiţa), Sărindarul-de-Jos/sic! (reşedinţa comunei Dridu-Sărindarele) şi Sărindarul-de-Sus/sic! (numit în vechime Dridu-Moară, iar la 17 februarie 1968 a fost desfiinţat şi uniicat cu satul Dridu), cu un total de 5 410 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Dridu-Sărindarele în cadrul judeţului Ilfov, alcătuită din aceleaşi sate ca în anul 1931, cu un total de 5 290 de locuitori şi 1 174 de case. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Dridu a făcut parte din judeţul Ilfov, după care a intrat în componenţa judeţului Ialomiţa. Până la 25 martie 2005, în componenţa comunei Dridu s-a aflat şi satul Moldoveni, care la acea dată s-a desprins din comuna Dridu, devenind comună de sine stătătoare. În perimetrul comunei Dridu, în locul numit „La Metereze”, se află mănăstirea Dridu (de maici), înfiinţată în anul 1991, iniţial cu o biserică din lemn, construită în anul 1992, care în prezent slujeşte ca paraclis. Biserica de zid, cu triplu hram – „Acoperământul Maicii Domnului”, „Sfiinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, a fost construită în perioada 1997–2002, prin osârdia monahiei Haraga Gabriela-Maria, pictată imediat după zidire de Dumitru Macovei din Bacău şi sfinţită la 1 octombrie 2002. În cadrul mănăstirii Dridu funcţionează ateliere de pictură a icoanelor pe sticlă, pe lemn şi pe pânză, ateliere de croitorie şi de broderie. Mănăstirea are o importantă livadă cu pomi fructiferi. În satul Dridu-Snagov se află casa Virgil Tănase, datând din anul 1924 şi biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în perioada 1774–1782 pe cheltuiala lui Neagu – Căpitan de Roşiori, reparată în anii 1834, 1879, 1895, 1964 şi 1980, declarată monument istoric şi de arhitectură în anul 2015. Biserica nu posedă picturi pe pereţii interiori, ci sunt împodobiţi cu icoane. În urma construirii lacului de acumulare, în anii 1981-1987, biserica a fost demontată şi reasamblată pe locul actual. Tot în satul Dridu-Snagov există o biserică nouă, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, construită din cărămidă şi beton în perioada 2007-2018, pictată ulterior şi sfinţită la 19 mai 2019. Biserica este dominată de o trulă octogonală, plasată pe naos, luminată de patru ferestre înalte şi înguste, terminate la partea superioară cu arcade, iar intrarea în biserică se face prin intermemdiul unui pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminati la partea superioară cu arcade largi, întreg peretele pridvorului fiind pictat. În perimetrul fostului sat Dridu-Movila, numit în trecut Dridu Dealului, iar în anul 1872 apare consemnat cu denumirea Cioflec – sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dridu, există biserica având dublu hram – „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” şi „Sfânta Treime”, construită în perioada 1909-1912, prin osârdia preotului Dumitru Sachelarie (cunoscut cu numele Popa Dumitrache) pe locul unei biserici sfinţită la 15 decembrie 1868, construită de moşierul Ioan Marghiloman (tatăl omului politic Alexandru Marghiloman). Biserica actuală a fost construită după planurile arhitectului Ștefan Păltineanu (născut în satul Dridu-Movila), cu unele reparaţii executate după sfârşitul Primului Război Mondial sub coordonarea arhitectului Gheorghe Simionescu din Ploieşti şi sfinţită în anul 1922. Biserica a fost supusă unor reparaţii capitale atât după stricăciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi replicile sale au durat 90 de secunde, cât şi în anii 2007-2011. Biserica a fost pictată iniţial în anii 1914-1916 de Alexandru Dumitrescu din Ploieşti, refăcute în 1957 de Ioan Toflan din Bucureşti, iar pridvorul a fost pictat în 1975 de Andrei Vlăduţ. Picturile murale interioare au fost restaurate în anul 1982 de Grigore Neagu şi apoi de Gabriel Teodorescu în 1995-1996 şi resfinţită la 21 aprilie 1996.

DUBOVA, comună în extremitatea de Vest a judeţului Mehedinţi, alcătuită din 3 sate, situată pe stânga fluviului Dunărea, la graniţa cu Serbia, în regiunea geografică numită clisura Dunării, între Cazanele Mici şi Cazanele Mari, respectiv pe malul lacului de acumulare Porţile de Fier I, la poalele M-ţilor Almăj, la 100-400 m altitudine, în bazinetul depresionar omonim, la 53 km Vest de municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi; 943 loc. (1 ian. 2019): 452 de sex masc. şi 491 fem. Zăcăminte de crom, antracit şi huilă (în satul Baia Nouă), de azbest şi serpentină (în satul Eibenthal); exploatări de caolin şi de argilă caolinoasă; mina de exploatare a antracitului de la Baia Nouă, deschisă în anul 1890, a fost dezafectată şi închisă în luna august 2006. Exploatări de azbest, în perioada 1948-1994. Prelucrarea cuarţului şi a serpentinei. Creşterea bovinelor, ovinelor şi caprinelor. Pesciut, Recoltarea fructelor de pădure (căpşuni, fragi, mure, măceşe, alune de pădure). Cămine Culturale, în satele Dubova şi Eibenthal. Bibliotecă publică, în satul Dubova, cu peste 11 000 de exemplare. Club de Yachting. Agroturism (din anul 2008), cu un punct de belvedere la 809 m altitudine, numit Znamána, şi un altul la Cuculova (754 m altitudine). Numeroase trasee turistice, marcate în anul 2022. Nenumărate pensiuni şi case de vacanţă.

Comuna Dubova (jud. Mehedinţi) — Vedere parţială asupra comunei Dubova, judeţul Mehedinţi, situată pe malul stâng al Dunării în bazinetul tectonic Dubova (Photo by Dan V on Unsplash)

Festivalul estival al Banatului (din anul 2012), cu foarte mulţi participanţi veniţi din Cehia. În anii 1826-1827, în această zonă s-au stabilit numeroşi cehi veniţi din mai multe localităţi din Cehia (Plzeň, Klatovy, Čáslav şi Beroun) care au întemeiat satele Eibenthal şi Dubova. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Severin, a comunei Dubova, formatã din satul omonim, cu 508 locuitori, în timp ce satele Baia-Nouã şi Eibenthal se aflau în componenţa comunei Tisoviţa, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Severin atât a comunei Dubova, formatã din satul omonim, cu 505 locuitori adãpostiţi în 120 de case, precum şi a comunei Tisoviţa, alcãtuitã din satele Tisoviţa (reşedinţa comunei omonime), Baia-Nouã şi Eibenthal, cu 991 locuitori şi 291 de case. În satul Eibenthal, cu numeroşi locuitori de origine cehă, se află o biserică romano-catolică, având hramul „Sfântul Ioan Nepomuk”, construită la începutul secolului 20 şi sfinţită la 16 martie 1912. Biserica posedă o orgă construită în anii 1841-1850 de către meşterul vienez Joseph Seyberth. În perioada 17 februarie 1968 – 29 octombrie 1977, satul şi comuna Dubova s-au numit Plavişeviţa. În perimetrul comunei Dubova se află mănăstirea Mraconia sau Mrăcunea. În satul Dubova există o biserică din lemn, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1847 pe cheltuiala unei Companii locale de grăniceri, precum şi o biserică nouă, cu acelaşi hram – „Naşterea Maicii Domnului”, construită din cărămidă şi beton, în anii 1979-1981, pictată de Constantin Dumitraşcu şi sfinţită la 3 octombrie 1982. În apropierea de Nord Est a satului Dubova (circa 4 km), în zona numită Cazanele Mici, pe malul românesc al fluviului Dunărea, se află “Monumentul Regelui dac Decebal” (Regele Daciei în anii 87-106 d.Hr.), sculptat în stâncă (în situ), în perioada 1994-2004 de o echipă de alpinişti, pe cheltuiala istoricului şi omului de afaceri român, Iosif Constantin Drăgan, fiind cea mai mare lucrare sculpturală de acest fel din România şi din Europa, având 55 m înălţime, 25 m lăţime, 4,30 m lăţimea orbitelor ochilor, 7 m lungimea nasului, 4 m lăţimea nasului la bază şi circa 5 m lăţimea buzelor.

Chipul lui Decebal la Cazane (Credit: Cătălin Nicolae Buzea)

DUDA-EPURENI, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Vaslui, alcătuită din 4 sate, situată în zona de Est-Nord Est a Podişului Central Moldovenesc, la 180 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Prut şi pe stânga cursului superior al pârâului Lohan, la poalele Dealurilor Bobeşti (248 m altitudine) şi Duda (330 m altitudine), la graniţa cu Republica Moldova, la 51 km Nord Est de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 4 408 loc. (1 ian. 2019): 2 266 de sex masc. şi 2 142 fem. Reşedinţa comunei Duda-Epureni este satul Epureni. Producţie de încălţăminte. Prelucrarea lemnului. Ateliere de sculptură în lemn (Ticu Ungureanu şi Viorel Alexa), de tâmplărie şi de croitorie. Apicultură. Cămine Culturale în satele Epureni (în cadrul căruia funcţionează o bibliotecă publică) şi Duda. În perimetrul satului Valea Grecului a fost descoperită (mai 1997) o necropolă dacică, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (secolele 4–3 î.Hr.), iar în arealul satului Epureni au fost scoase la iveală vestigiile unei aşezări de la sfârşitul primei Epoci a fierului/Hallstatt ( 1200-450 î.Hr.). Satul Duda apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1634, iar satul Epureni apare consemnat, prima dată, la 20 decembrie 1414, într-un act semnat de Alexandru cel Bun (Domn al Moldovei în intervalul 1400-1432) prin care acesta dăruia zugravilor Dobre şi Nichita două sate pe Drisliviţa. Ulterior, satul Epureni mai apare consemnat la 5 martie 1493, într-un zapis semnat de Ștefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 august 1457 – 2 iulie 1504) prin care acesta se adresa cneaghinei Dumitra. Fostul sat Novaci, atestat documentar în anul 1622, a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Duda. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Fălciu, a comunelor, separate, Duda, alcătuită din satele Duda (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Fundătura Pâlmeşti (sic!), Novaci şi Pâlmeşti (sic!), cu un total de 3 095 locuitori, şi Epureni, formată din satele Epureni (reşedinţa comunei omonime), Chersecosu/sic!/(azi sat cu grafia Chersăcosu al comunei Stănileşti, judeţul Vaslui) şi Valea Grecului, cu un total de 2 083 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Fălciu, a aceloraşi două comune, respectiv – comuna Duda, alcătuită din satele Duda (reşedinţa comunei omonime), Fundătura Pâhneşti (sic!), Novaci şi Pâhneşti (sic!), cu un total de 3 460 de locuitori, adăpostiţi în 820 de case, şi comuna Epureni, formată din satele Epureni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Chersăcosu (sic!) şi Valea-Grecului, cu un total de 2 470 de locuitori şi 581 de case. Configuraţia actuală a comunei Duda-Epureni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Duda se află o biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1803, reparată în anii 2019-2020 şi resfinţită la 23 august 2020, precum şi o biserică din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din secolul 17, aflată în cadrul fostului sat Novaci, desfiinţat şi înglobat în satul Duda la 17 februarie 1968, iar în satul Epureni există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1834, si conacul boierului Iamandi (secolul 19). În satul Bobeşti este biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (secolul 20), iar în satul Valea Grecului există biserica „Sfânta Treime” (secolul 20).

DUDEŞTI, comună în partea de Sud Vest a judeţului Brăila, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Bărăganului de Mijloc sau Bărăganul Ialomiţei, pe interfluviul Călmăţui – Ialomiţa, la 45 m altitudine, într-o zonă cu dune de nisip, crovuri, movile şi lacuri sărate (Unturosu şi Tătaru), cantonate în depresiuni de tasare în loess, numite lacuri clastocarstice, la 78 km Sud Vest de municipiul Brăila, reşedinţa judeţului Brăila; 3 571 loc. (1 ian. 2019): 1 834 de sex masc. şi 1 737 fem. Staţie de cale ferată, în satul Dudeşti, construită în etape, respectiv în anii 1872-1875 (tronsonul Buzău – Făurei), 1876-1885 (sectorul Făurei -Țăndărei) şi 1886-1887 (Țăndărei – Feteşti şi în continuare către Constanţa), cu o gară inaugurată la 21 noiembrie 1887 – linie care a fost dublată şi electrificată în anii 1974-1982. Nod rutier. Producţie de confecţii textile pentru femei şi bărbaţi. Staţie de preparare a mixturilor asfaltice pentru drumurile judeţene. Moară pentru măcinat cereale. Siloz pentru depozitarea cerealelor, cu o capacitate de 80 000 de tone. Ferme agricole, Culturi de grâu, porumb, plante tehnice şi de nutreţ, de legume ş.a, pe bază de irigaţii. Creşterea bovinelor. Cămine Culturale (în satele Dudeşti şi Tătaru). Bibliotecă publică (în satul Dudeşti) cu peste 10 000 de volume. Club sportiv de oină (din anul 2010), numit „Speranţa Tătaru”. Târg săptămânal de produse agricole şi de larg consum. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna înfiinţarea satului Nicoleşti-Jianu (nume purtat până la 1 ianuarie 1965 când i s-a schimbat numele în Dudeşti), în cadrul judeţului Brăila, în timp ce exista, separat, şi comuna Tătaru, formată din satul omonim, care avea 2 598 de locuitori, o biserică din anul 1830 şi o şcoală mixtă. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna înfiinţarea comunei Nicoleşti-Jianu, în cadrul judeţului Brăila, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 848 de locuitori. În anul 1931, în cadrul judeţului Brăila exista şi comuna Tătaru, formată din satul omonim (sat menţionat documentar, prima oară, în anul 1457 ca fiind pe moşia boierului Roşu, iar apoi, atestat din nou la 8 iunie 1538), cu 2 775 de locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa celor douã comune în cadrul judeţului Brãila, respectiv, comuna Nicoleşti-Jianu, cu 894 de locuitori, adãpostiţi în 192 de case, şi comuna Tãtaru, cu 3 299 de locuitori şi 632 de case. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru desfiinţarea judeţelor şi plăşilor şi înfiinţarea regiunilor şi raioanelor prevedea schimbarea grafiei comunei Nicoleşti-Jianu în Niculeşti Jianu. Configuraţia actuală a comunei Dudeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 (când comuna Tătaru a fost desfiinţată şi înglobată în comuna Dudeşti), a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Tătaru se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1902-1909, cu picturi murale interioare originare, restaurate în anii 1985-1986 şi 2013-2017, resfinţită la 24 septembrie 2017, iar în satul Dudeşti există biserica „Sfnţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în perioada 1980-1983.

DUDEŞTII NOI, comună în partea central-nordică a judeţului Timiş, în provincia istorică Banat, alcătuită din satul cu acelaşi nume, situată în Câmpia Timişului, la 87 m altitudine, pe drepta râului Bega Veche şi pe stânga pârâului Surduc, la 16 km Nord Vest de municipiul Timişoara, reşedinţa judeţului Timiş; 3 608 loc. (1 ian. 2019): 1 778 de sex masc. şi 1 830 fem. Haltă de cale ferată pe linia Timişoara – Dudeştii Noi – Biled – Lovrin – Sânnicolau Mare – Cenad (78 km), inaugurată în 1895. În perimetrul comunei Dudeştii Noi a fost descoperit un fragment dintr-un vas decorativ, numit de arheologi „Cerbul de la Dudeştii Noi”, aparţinând Culturii materiale Starčevo (Neoliticul inferior, 5000–3500 î.Hr.). Culturi de grâu, secară, porumb, orz, orzoaică, floarea-soarelui, rapiţă, cartofi, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, păsărilor ş.a. Plantaţii de duzi, ale căror frunze erau folosite în trecut pentru creşterea viermilor de mătase şi producţia de mătase naturală. Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (peste 10 000 de volume). Casă de Cultură cu o clădire nouă, modernă, inaugurată în anul 2009, în cadrul căreia funcţionează Trupa de dans modern „Extrem” şi Ansamblul de dansuri populare „Dudeşteanca” (din noiembrie 2008). Arenă sportivă. Festivalul-concurs, anual, „Rapsodia Neamului” (din anul 2021), cu participarea corurilor şi ansablurilor corale, şi Festivalul Euro-regional „Hora” cu participarea ansamblurilor de dansuri populare (din anul 2019). Satul Dudeştii Noi apare menţionat documentar, prima oară, în anii 1331-1332, cu numele Bessenovo, în registrele de dijme papale, iar în anul 1455 se afla în posesia familiei maghiare de origine valahă, Huniade, şi ulterior (în secolul 17) în cea a familiei de nobili secui din Transilvania, Bornemisza. În anul 1494, aşezarea apare consemnată cu numele Nagbeseny, iar în anul 1498 cu grafia Besenyew/Besenyő. Prin anul 1690, se presupune că aici s-au stabilit câteva familii de sârbi, fapt consemnat în anul 1717, când în această aşezare locuiau 20 de familii de sârbi. Pe o hartă franceză întocmită în anii 1723-1725 (Carte des Temeswarer) aşezarea apare înscrisă cu numele sarbesc Besenovo. Ulterior, sârbii care locuiau în acest sat au părăsit locul din cauză ca nu puteau să mai plătească birurile. În perioada 1741-1748, la Besenovo s-au stabilit 60 de familii (circa 300 de persoane) venite din zonele Mainz, Trier şi Lothringen, căreia aceştia îi spuneau Besseneva, iar în anii 1750-1751, aceştia au construit biserca romano-catolică “Sfântul Vendelin”. În anii 1758-1760, la Besseneva s-au stabilit mai multe familii de unguri, iar în anul 1770, aici s-au aşezat mai multe familii de francezi şi italieni. În a doua jumătate a secolului 18, satul apare consemnat pe harta Josephină a Banatului, întocmită în perioada 1769-1773, cu grafia Beschenowa. În anul 1779, Beschenowa, împreună cu tot Banatul au intrat în componenţa Ungariei, iar în perioada 1788-1790 s-a aflat sub ocupaţie otomană. La 9 august 1849, în zona dintre Beschenowa şi Timişoara a avut loc bătălia dintre armata maghiară revoluţionară, comandată de generalul Józef Zachariasz Bem şi cea austriacă de sub comanda generalului Juluius Jacob von Haynau, în care maghiarii au fost înfrânţi, printre aceştia numărându-se şi 49 de bărbaţi din satul Beschenowa. În anul 1834 a fost construită şcoala din sat, iar în anul 1873, clădirea Primăriei. În perioada 1906-1908, din acest sat au emigrat în S.U.A. 325 de persoane, dintre care s-au întors în sat doar 65. Faţă de anul 1880, când la Beşenova-Nouă (numele românesc al satului, derivat din cel german), din cei 2 743 de locuitori, doar 12 persoane erau români, restul erau germani (2 662), maghiari (6) şi 63 de suflete erau de alte etnii, în luna iulie 1945, la Beşenova-Nouă s-au stabilit mai multe familii de români, care în curs de 20 de ani, respectiv în anul 1966, românii au ajuns majoritari, respectiv, din totalul de 2 672 de persoane, 1 360 erau români şi 1 277 de etnie germană, restul (35 de persoane) aparţineau altor etnii. Din anii ’70 ai secolului 20 şi până în prima decadă a secolului 21, numeroase persoane de etnie germană au emigrat în Germania, astfel încat în anul 2012, din totalul de 3 048 de locuitori, 2 697 erau români, 38 de etnie germană, 45 maghiară, 169 de etnie rromă şi 99 aparţinând altor etnii. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Beşenova-Nouã, în cadrul judeţului Timiş Torontal, alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 2 400 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Beşenova-Nouã, formată din satul omonim, cu 2 309 locuitori, adăpostiţi în 650 de case. În anul 1951, din acest sat au fost deportate în Bărăgan 62 de familii, în majoritate germani. La 1 ianuarie 1965, numele satului Beşenova Nouă, care atunci se afla în componenţa comunei Becicherecu Mic, a fost schimbat în Dudeştii Noi, iar la 7 mai 2004, în urma unui referendum, satul Dudeştii Noi s-a desprins din comuna Becicherecu Mic, judeţul Timiş, şi a devenit o comună de sine stătătoare. În comuna Dudeştii Noi se află biserica romano-catolică „Sfântul Vendelin”, construită de coloniştii germani în anii 1750–1751, declarată monument istoric în anul 2015. Biserica posedă o orgă construită în 1764 de meşterul Ochsenreiter din Timişoara, restaurată în 1864 de Richard Wegenstein din Timişoara, iar în Turnul-clopotniţă, cu un ceas, există un clopot turnat în anul 1767, în oraşul Graz din Austria. Biserica a fost renovată şi extinsă în anul 1774, şi din nou restaurată în anii 2000; Tot în comuna Dudeştii Noi există biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, sfinţită în anul 1971, iar în iunie 2021 a fost sfinţită piatra de temelie a unei noi biserici ortodoxe. În centrul comunei Dudeştii Noi există o Troiţă construită de Iosif Tasi, sfinţită la 26 octombrie 2007, iar la intrarea în comună se află un monument realizat tot de Iosif Tasi, sfinţit la 26 octombrie 2008. În comună se mai află un Obelisc, realizat de sculptorul Kapfer Gyorgy, dezvelit în anul 1905, închinat eroilor din comuna Dudeştii Noi, căzuţi în bătălia din 9 august 1849.

DUDEŞTII VECHI, comună în partea central-nordică a judeţului Timiş, în provincia istorică Banat, alcătuită din 3 sate, situată în Câmpia Timişului, la 78 m altitudine, pe drepta râului Aranca (afluent drept al râului Tisa pe teritoriul Serbiei), şi pe stânga pârâului Ciarda Roşie (satele Cheglevici şi Colonia Bulgară), la 77 km Nord Vest de municipiul Timişoara, reşedinţa judeţului Timiş; 4 400 loc. (1 ian. 2019): 2 200 de sex masc. şi 2 200 fem. Haltă de cale ferată pe linia Periam – Vălani, inaugurată în anul 1870. Nod rutier. Exploatări de petrol şi gaze naturale. Produse chimice (carburanţi, pesticide); producţie de articole de voiaj şi de marochinărie; prelucrarea lemnului. Fermă de creştere a vacilor pentru carne, rasa Limousin, şi fermă agricolă, înfiinţată în anul 2000, pe o suprafaţă de 8 000 ha, care dispune de un sistem modern de irigaţii (inaugurat la 30 iunie 2020). Siloz pentru cereale, cu o capacitate de 90 000 de tone, în satul Valcani. Plantaţie de aluni. Fond cinegetic. Cămin Cultural şi Bibliotecă publică (peste 11 000 de volume), în satul Dudeştii Vechi. Muzeul etniei bulgare, inaugurat în anul 1973. Sală de sport (în satul Dudeştii Vechi). Satul Dudeştii Vechi apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1213 cu numele Terra castri Boseneu (uneori şi cu denumirea Besenyő) şi apoi în iulie 1331, când a primit dreptul de a organiza şi ţine târguri săptămânale. În perioada 1738-1742, în această zonă s-au stabilit peste 200 de familii venite din Bulgaria, din regiunea Nicopole, numind aşezarea Stár Bešenov sau Stara Beschenova (în româneşte, Beşenova Veche), iar în anul 1773 au fost construite încă 200 de case necesare noului val de migratori bulgari. În anul 1787, satul Stár Bešenov a fost ridicat la rang de oraş de către Împăratul Joseph al II-lea al Austriei. În anul 1845 a fost întemeiat satul Colonia Bulgară, aflat la 15 km Nord Vest de satul Dudeştii Vechi, iar în anii 1842-1844 a fost înfiinţat satul Cheglevici, aflat la 9 km Nord-Nord Vest de satul Dudeştii Vechi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa a patru comune separate, în cadrul judeţului Timiş Torontal, respectiv Beşenova-Veche (sic!), alcătuită din satul cu acelaşi nume, cu 6 073 locuitori, Chegleviciu (sic!), formată din satul omonim, cu 1 288 de locuitori, Colonia Bulgară, alcătuită din satul omonim, cu 830 de locuitori, şi Vălcani cu satul omonim şi 3 429 de locuitori (satele Vălcani şi Colonia Bulgară au intrat în componenţa comunei Beşenova-Veche la 1 ianuarie 1965 – dată la care comuna Beşenova-Veche şi-a schimbat numele în Dudeştii Noi). Indicatorul localiăţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Timiş Torontal, a aceloraşi patru comune, cu aceeaşi componenţă a satelor ca în anul 1931, respectiv, Beşenova-Veche, cu 6 311 locuitori, adăpostiţi în 1 404 case, Cheglevici (sic!), cu 1 186 de locuitori şi 347 case, Colonia Bulgară, cu 729 de locuitori şi 177 de case, şi Vălcani, cu 3 108 locuitori şi 907 case. De remarcat faptul că satul Colonia Bulgară s-a depopulat rapid la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, atât pe cale naturală, cât mai ales prin părăsirea satului şi mutarea multor persoane în oraşul apropiat Sânnicolau Mare, astfel încat în anul 2002, în acest sat mai locuiau 34 de persoane, din care doar două persoane erau de etnie bulgară, iar în anul 2016 a decedat ultimul locuitor bulgar, după care în acest sat s-au aşezat, în casele foştilor locuitori, două familii de ciobani venite de prin părţile Sibiului. Până la 1 ianuarie 1965, satul şi comuna Dudeştii Vechi s-au numit Beşenova Veche, iar până la 25 martie 2005, comuna Dudeştii Vechi a avut în componenţă satul Vălcani, care la acea dată a devenit comună de sine stătătoare. În satul Dudeştii Vechi se află clădirea Primăriei, zidită în anul 1840, şi biserica romano-catolică având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (45 m lungime şi 15 m lăţime), construită de etnicii bulgari, în stil baroc, în perioada 20 aprilie 1801–11 noiembrie 1804 (când a fost sfinţită) pe locul unei biserici mai vechi zidită în anii 1764–1767 şi dezafectată în 1790. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în 1883 de Gyöngyösi Rezsö şi o orgă instalată în 1812, cu 20 de registre şi 980 de tuburi. Biserica a fost renovată în anul 1992 şi declarată monument istoric în anul 2015. În satul Colonia Bulgară, în afara caselor rămase fără locuitori, există şi biserica romano-catolică „Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca”, rămasă şi ea fără enoriaşi, construită la începutul secolului 20, în stil neogotic, sfinţită în anul 1912. În această biserică se oficiază slujba o singură dată pe an, la 18 octombrie, de ziua hramului, când numeroşi enoriaşi de etnie bulgară, veniţi din alte sate şi oraşe, sunt prezenţi la această slujbă. În satul Cheglevici există o capelă romano-catolică, având hramul „Schimbarea la Faţă”, construită în anul 1986, şi o capelă ortodoxă cu hramul „Sfântul Ilie”.

DULCEŞTI, comună în partea de Est a judeţului Neamţ, alcătuită din 6 sate, situată în zona Subcarpaţilor Neamţului, în lunca şi pe terasele de pe dreapta râului Moldova şi pe pârâul Valea Neagră, la 221 m altitudine, la 35 km Vest-Nord Vest de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 2 562 loc. (1 ian. 2019): 1 285 de sex masc. şi 1 277 fem. Centru de împletituri populare. Moară de cereale (din 1928), cu utilaj german original (1928), declarată monument istoric. Prelucrarea lemnului; Produse lactate şi de panificaţie. Culturi de grâu, porumb, cartofi, legume ş.a. Creşterea ovinelor, caprinelor, bovinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămin Cultural (reabilitat în anii 2014-2015), cu bibliotecă publică (peste 17 000 de volume), în satul Dulceşti. Complexul turistic “Condor Resort”, cu 45 de camere, două restaurante, sală de conferinţe, cu 100 de locuri, saloane pentru diferite evenimente, SPA ş.a. Motel cu 102 locuri (3 stele). La circa 2 km Vest de satul Dulceşti, în punctul numit “La Grădinărie”, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi ale alteia din secolele 6-7, iar în arealul satului Poiana, în punctul numit “Săliştea”, au fost scoase la iveală urmele unei aşezări din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Noua (seolele 14-12 î.Hr.), a alteia din a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr.- secolul 1 d.Hr.) şi a uneia din secolele 6-8, precum şi o aşezare cu necropolă din secolele 2-3 (în punctul Varniţa). Satul Roşiori apare menţionat documentar, prima oară, la 17 ianuarie 1438, într-un zapis semnat de Ștefan al II-lea (Domn al Moldovei în perioada 8 martie 1436 – 1 august 1442), prin care acesta dăruia lui Tudor Limbă Dulce (fiul lui Duma Neguţătorul) satul Roşiori, iar satul Dulceşti apare menţionat documentar, prima oară, la 23 august 1455, într-un act prin care Petru Aron (Domn al Moldovei, a treia oară, în intervalul 25 martie 1455 – 12 apilie 1457) dăruia lui Tudor Limbă Dulce satele Dulceşti, Bărboşi, Beşcureni şi Frăteşti pe pârâul Negru. Satul Corhana apare consemnat, în anul 1790, pe harta celor cinci ţinuturi moldoveneşti (mai puţin cunoscută) a lui Hora von Otzellowitz din Viena, întocmită în anii 1788-1790, intitulată „Brouillon oder Original Aufname der fünf Moldavischen Districten”. La sfârşitul secolului 19, Dulceşti era o comună rurală în judeţul Roman, plasa Siretul de Jos, alcătuită din satele Dulceşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Corhana şi Roşiori, avea 1 240 de locuitori şi 335 de case, două biserici şi o şcoală mixtă, iar Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa aceleeaşi comune ca mai înainte, în acelaşi judeţ şi aceeaşi plasă, formată din satele Dulceşti (reşedinţa comunei omonime), Briţcani, Cârligi (sic!), Corhana, Poiana şi Roşiori, cu un total de 2 504 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Dulceşti în judeţul Roman, alcătuită din satele Dulceşti (reşedinţa comunei omonime), Briţcani, Cârligul (sic!), Corhana, Poiana şi Roşiori, cu un total de 2 694 de locuitori, iar Indicatorul localiăţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Roman, a comunei Dulceşti, alcătuită din satele Dulceşti (reşedinţa comunei omonime), Briţcani, Cârligu (sic!), Corhana, Poiana (sat înfiinţat în anul 1912 prin împroprietărirea ţăranilor cu pământ, care au luptat în timpul Războiului de Independenţă din anii 1877-1878) şi Roşiori, cu 3 235 locuitori, adăpostiţi în 739 de case. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968 prevedea existenţa comunei Dulceşti în cadrul judeţului Neamţ, formată din satele Dulceşti (reşedinţa comunei omonime), Bozienii de Sus (sat preluat de la comuna Bozieni-Balş, judeţul Neamţ, desfiinţată la 17 februarie 1968), Briţcani, Cârlig (sic!), Corhana, Poiana (sat înfiinţat în anul 1912 prin împroprietărirea ţăranilor cu pământ, care au luptat în timpul Războiului de Independenţă din anii 1877-1878), Roşiori şi Ruginoasa (sat preluat de la comuna Bozieni-Balş, judeţul Neamţ, desfiinţată la 17 februarie 1968). Până la 17 iulie 2003, comuna Dulceşti a avut în componenţă satele Bozienii de Sus şi Ruginoasa, care la acea dată s-au desprins din comuna Dulceşti şi au format comuna Ruginoasa, judeţul Neamţ. În satul Dulceşti se află biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, construită în intervalul 26 aprilie – 20 august 1605 (când a fost sfinţită), cu transformări din secolele 18 şi 19). Afectată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, biserica a fot supusă unor lucrări de consolidare şi reabilitare în anii 1990-1994. Catapeteasma, realizată din lemn de tei şi pictată în ulei, datează din secolul 18. În această biserică, declarată monument istoric şi de arhitectură în anul 2015, se află piatra de mormânt a logofătului Constantin Hurmuzachi (n. 1823 – m. 1871), publicist şi om politic, membru fondator al Academiei Române în anul 1866. Tot în satul Dulceşti există şi o biserică din lemn, cu dublu hram – „Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului” şi „Sfântul Gheorghe Pelerinul”, situată în curtea Complexului turistic “Condor Resort”, ctitorie din anul 2020 a familiei Romică Rotaru, pictată de Alina Georgiana Teodorescu şi sfinţită la 7 iulie 2020. În satul Corhana, consemnat în anul 1790, pe harta celor cinci ţinuturi moldoveneşti, mai puţin cunoscută, a lui Hora von Otzellowitz din Viena, întocmită în anii 1788-1790, intitulată „Brouillon oder Original Aufname der fünf Moldavischen Districten”, există o biserică romano-catolică având hramul „Sfânta Fecioară Maria, Îndurerată”, construită la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, extinsă în perioada 1948-1952 şi renovată în anii 1988-1992, 1999 şi 2008-2009. În satul Roşiori se află biserica „Izvorul Tămăduirii”, ctitorie din anul 1892 a agăi Gheorghe Hermeziu şi soţia sa Smaranda, construită din bârne de stejar şi brad pe temelie de piatră, pe moşia lor. Pereţii exteriori ai bisericii au fost acoperiţi, integral, cu tablă în anul 1938.

DUMBRAVA, comună în partea de Est-Sud Est a judeţului Mehedinţi, extinsă pe 35 km lungime de la Est la Vest şi pe circa 8 km lăţime de la Nord la Sud, alcătuită din 11 sate, situată în zona Piemontului Bălăciţei, la 200-280 m altitudine, pe râul Argetoaia, la 44 km Sud Est de municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi; 1 313 loc. (1 ian. 2019): 671 de sex masc. şi 642 fem. Reşedinţa comunei Dumbrava este satul Dumbrava de Jos. Ateliere de tâmplărie şi de zidărie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, orz, orzoaică, rapiţă, soia, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, păsărilor ş.a. Apicultură. Pomicultură. Lac piscicol (în satul Dumbrava de Jos), cu o suprafaţă de 13 ha şi o adâncime de 6 m. Cămin Cultural (în satul Dumbrava de Jos) şi bibliotecă publică (peste 11 000 de volume). În anii 2008-2009 a fost construit sediul nou al Primăriei. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931 consemna existenţa, în cadrul judeţului Mehedinţi, a comunelor Albuleşti, formată din satele Albuleşti (reşedinţa comunei omonime) şi Valea-Marcului (sic!), Bălţaţi (denumirea până la 1 ianuarie 1965 a comunei Dumbrava şi a satelor Dumbrava de Jos/Bălţaţii de Jos, Dumbrava de Mijloc/Bălţaţii de Mijloc, şi Dumbrava de Sus/Bălţaţii de Sus), alcătuită din satele Bălţaţii-de-Jos (sic!), reşedinţa comunei Bălţaţi, Bălţaţii-de-Mijloc, Bălţaţii-de-Sus, Giura-Vlădica, Golineasa şi Higiu-Ursoaia, şi comuna Rocşoreni, cu satele Rocşoreni (reşedinţa comunei omonime), Brăgleasa (sic!) şi Varodia. Indicatorul localiăţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Mehedinţi, a aceloraşi comune, cu aceeaşi componenţă ca în anul 1931, situaţie care s-a menţinut până la 1 ianuarie 1965, când denumirea comunei Bălţaţi a fost schimbată în Dumbrava – comună alcătuită din satele Dumbrava de Jos (reşedinţa comunei Dumbrava), Dumbrava de Mijloc, Dumbrava de Sus, Giura, Golineasa, Higiu, Ursoaia şi Vlădica (sat care a aparţinut comunei Bâcleş, judeţul Mehedinţi, până la 25 martie 1980) – comună inclusă în raionul Strehaia, regiunea Oltenia. Configuraţia actuală a comunei Dumbrava, alcătuită din satele Dumbrava de Jos, reşedinţa comunei Dumbrava, Albuleşti, Brâgleasa, Dumbrava de Mijloc, Dumbrava de Sus, Golineasa, Higiu, Rocşoreni, Valea Marcului, Varodia şi Vlădica, datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Satul Albuleşti apare menţionat documentar, prima oară, la 1 septembrie 1607, într-un hrisov al lui Radu Șerban (Domn al Țării Româneşti în anii 1602-1610) prin care acesta „întărea Paraschivei şi fiului ei, Alexei, ….. satul Albuleşti, împreună cu rumânii şi viile”. Ulterior, satul Albuleşti mai apare consemnat în diferite acte din 27 mai 1623, din anii 1642, 1659, 1 iunie 1674 etc. În satul Albuleşti se află o cruce din piatră pe care este încrustat anul 1750, precum şi biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1804, declarată monument istoric în anul 1955, în apropierea căreia există o biserică de zid, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită la începutul secolului 20 şi sfinţită în anul 1908. În satul Rocşoreni există biserica din lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, datând din anul 1787, refăcută din temelie în anii 1891-1892 şi declarată monument istoric în anul 2015, iar în satul Dumbrava de Sus se află o biserică din lemn, cu dublu hram – „Sfântul Ioan Botezătorul” şi „Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul”, construită în anii 1820-1824, declarată monument istoric în anul 2015 şi o biserică de zid, aflată încă în construcţie (în anul 2025). În satul Dumbarava de Jos, menţionat documentar, prima oară, în anul 1483 cu numele Bălţaţi şi apoi în anii 1597, 1725 etc., se află o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1740, reparată în anii 1912 şi 1926 şi o altă biserică din lemn cu dublu hram „Sfânta Cuvioasă Parascheva” şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, datând din anul 1710, restaurată în anii 1831, 1909 şi 1927, iar în satul Higiu, menţionat documentar, prima oară, în anul 1702, există biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ctitorie din anul 1865 a lui Stanciu Cioc, reparată în anul 1880, când a fost şi pictată.

DUMBRAVA, comună în partea de Sud a judeţului Prahova, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a Câmpiei Ploieştilor cu Câmpia Gherghiţei, în lunca şi pe terasele de pe stânga cursului inferior al râului Teleajen, la 87-96 m altitudine, pe autostrada Bucureşti – Ploieşti, la 19 km Sud Est de municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova; 4 467 loc. (1 ian. 2019): 2 250 de sex masc. şi 2 217 fem. Halte de cale ferată (în satele Trestieni/Dumbrava şi Zănoaga) pe linia Ploieşti – Dâmbu – Corlăteşti – Râfov – Trestieni – Zănoaga – Drăgăneşti – Ciorani – Fulga – Armăşeşti – Bărbuleşti – Urziceni – Alexeni -Broşteni – Malu – Căzăneşti – Perieţi – Slobozia, inaugurată la 14 aprilie 1910. Producţie de băuturi răcoritoare. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ etc. Legumicultură. Cămine Culturale (în satele Dumbrava şi Zănoaga); Bibliotecă publică (în satul Dumbrava) cu peste 15 000 de volume. Bază sportivă. Parc fotovoltaic, în curs de realizare (2024-2026). Pădure de stejari. Satul Trestienii de Jos apare menţionat documentar, prima oară, la 23 martie 1482, într-un hrisov al lui Basarab cel Tânăr/Țepeluş (Domn al Țării Româneşti în perioadele 1477-1481 şi 1481-1482) prin care acesta întărea mănăstirii Snagov stăpânirea mai multor sate, printre care şi Bârseştii (azi Trestienii de Jos) ….”, iar la 26 septembrie 1594 şi februarie 1597, Mihai Viteazul (Domn al Țării Româneşti în perioada septembrie 1593 – 9/19 august 1601) dăruia mai multe ocine (bucată de pământ stăpânită prin moştenire) din Trestieni (de Jos) şi ţigani unuia numit Drăgan. Ulterior satul Trestienii de Jos apare consemnat în documentele din 20 aprilie 1629, 4 noiembrie 1630, 15 octombrie 1636 etc. Satul Dumbrava apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1564, cu numele Netoţi, iar la 6 iulie 1585 apare consemnat într-un zapis al lui Mihnea Turcitul (Domn al Țării Româneşti în anii 1585-1591), prin care acesta întărea mai multe ocine (bucată de pământ stăpânită prin moştenire) şi sate (printre care şi satul Netoţi) unor boieri. Ulterior, satul Netoţi figura în unele acte din 15 iulie 1586, din 20 martie 1696, iar în anii 1871-1872, Netoţi figura ca o comună rurală în cadrul judeţului Prahova, plasa Campu, alcătuită din satele Netoţi (reşedinţa comunei omonime), Trestienii de Sus şi Zănoaga şi avea 1 040 locuitori. Aceeaşi configuraţie a comunei Netoţi exista şi în anul 1898, când avea 1 216 locuitori. În aceeaşi perioadă, în apropierea comunei Netoţi existau două comune separate, respectiv comuna Ciupelniţa, formată din satele Ciupelniţa (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Trestieni, care avea 693 de locuitori şi două biserici (câte una în fiecare sat), şi comuna Cornurile, formată din satele Cornurile şi Cornu de Sus, în care exista o şcoală. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Prahova, plasa Drăgăneşti, a comunelor Dumbrava (noul nume, din anul 1912, al comunei şi al satului Netoţi), cu 1 598 locuitori, Ciupelniţa, cu 1 478 locuitori, ambele comune cu aceeaşi componenţă a satelor ca mai înainte, şi Cornurile, cu 2 060 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Prahova, a comunelor Dumbrava, alcătuită din satele Dumbrava (reşedinţa comunei omonime), Trestienii-de-Sus (sic!) şi Zănoaga, cu un total de 1 927 locuitori, Ciupelniţa, formatã din satele Ciupelniţa şi Trestienii-de-Jos (sic!), cu 1 197 locuitori, şi Cornurile, formată din satele Cornu-de-Jos (sic!), Belciug şi Cornu-de-Sus (sic!), cu un total de 2 344 locuitori, iar Indicatorul localiăţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa, în cadrul judeţului Prahova, a aceloraşi comune, cu aceeaşi componenţă a satelor ca în anul 1931. Configuraţia actuală a comunei Dumbrava, datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Zănoaga, menţionat documentar în a doua jumătate a secolului 16 (perioada 1568-1577), se află biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 şi refăcută în anii 1880-1885, declarată monument istoric în anul 2015, în curtea căreia există o cruce din piatră pe care este încrustat anul 1835, declarată monument funerar/memorial, iar în satul Ciupelniţa, atestat documentar în anul 1636, se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1901. În satul Dumbrava există biserica „Sfântul Nicolae” (1909), iar în satul Trestienii de Jos, menţionat documentar în anul 1482, este biserica „Sfânta Treime”, datând din anul 1894.

DUMBRAVA, comună în extremitatea de Est a judeţului Timiş, alcătuită din 3 sate, situată în zona de contact a Câmpiei Lugojului cu Dealurile Lugojului, la 147-217 m altitudine (satul Bucovăţ), pe cursul superior al râului Bega şi pe afluenţii acestuia (Bucovăţ, Bălăşiua, Priba şi Livezi), la 75 km Est-Nord Est de municipiul Timişoara, reşedinţa judeţului Timiş.; 2 756 loc. (1 ian. 2019): 1 403 de sex masc. şi 1 353 fem. Haltă de cale ferată (în satul Răchita), pe linia Lugoj – Balinţ – Cliciova – Traian Vuia – Mănăştiur – Răchita – Făget – Margina – Coşteiu de Sus – Lăpugiu de Jos – Dobra – Ilia (83 km), inaugurată la 17 septembrie 1898. Prelucrarea lemnului. Producţie de ţuică din prune. Atelier de ceramică modernă. Centru de ţesut covoare populare şi de împletituri din niele. Culturi de cereale, legume ş.a. Pomicultură (meri, peri, pruni, cireşi, caişi, vişini, nuci ş.a.). Cămine Culturale, în satele Dumbrava, Bucovăţ şi Răchita, reabilitate în anii 2008-2010. Bibliotecă publică, în satul Dumbrava, înfiinţată în anul 1911, cu peste 10 000 de volume (în anul 2010). Sală de sport (în satul Dumbrava) şi baze sportive (în satele Dumbrava şi Răchita). În satul Răchita există o formaţie populară de dubaşi (persoane de sex masculin care bat tobele, numite popular dobe sau dube), acompaniată de o orchestră de muzică populară. În zona dealurilor din perimetrul satului Bucovăţ există păduri de amestec (stejar, fag, carpen, frasin ş.a.). În arealul satului Bucovăţ au fost desoperite numeroase monede emise în perioada secolului 2 î.Hr. – secolul 2 d.Hr. Satul Dumbrava a fost întemeiat în anul 1893 prin colonizarea cu mai multe familii de maghiari, venite din zona Szeged, pe locul unei vechi aşezări, menţionată documentar, prima oară, în anul 1453 cu numele Alsó Igazfalwa şi numită Igazfalwa în Evul Mediu, iar satul Bucovăţ apare consemnat documentar, prima oară, în anul 1440, cu numele Bujocz, ca aparţinând Cetăţii Șoimoş – cetate care se afla în posesia lui Iancu de Hunedoara (voievodul Transilvaniei) şi pe care acesta a refăcut-o în anii 1440-1446. Ulterior, satul Bucovăţ a apărut frecvent cu diferite grafii: Bukócz (1514), Bukuvetz (1596), Bukowetz (consemnat pe harta Josephină a Banatului, realizată în anii 1769-1772), Bukovecz (1880), Bucovăţ (1909-1919), Bucoveţi (1924-1925) şi Bucovăţ după 1924. Satul Răchita apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1393, cu numele Rekettyés, apoi în anul 1435 şi pe harta Josephină a Banatului (Josephinische Landesaufnahme), cu grafia Ragitta, întocmită în perioada 1769-1772. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, comunei Bucovăţ, în cadrul judeţului Timiş-Torontal, alcătuită din satele Bucovăţ (reşedinţa comunei omonime) şi Albina (azi, 2025, sat în comuna Moşniţa Nouă, judeţul Timiş, menţionat documentar, prima oară, în anul 1925), cu un total de 774 locuitori, iar în judeţul Severin existau comuna Dumbrava (numită Igazfalva până în anul 1910), formată din satul cu acelaşi nume, cu 1 487 locuitori, cu 346 de case, o moară şi o şcoală, şi comuna Răchita, alcătuită din satul omonim, cu 1 609 locuitori. Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa, in cadrul judeţului Severin, a comunelor Bucovăţ, formată din satul omonim, cu 780 de locuitori, adăpostiţi în 161 de case, Dumbrava (numită Igazfalva până în anul 1910), cu satul omonim, 1 354 de locuitori şi 387 de case, şi comuna Răchita, cu satul omonim, cu 1 629 de locuitori şi 361 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumbrava datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumbrava se află o biserică reformată, construită în perioada 1893-1903, după planurile arhitectului Ignác Alpár din Budapesta, şi o biserică ortodoxă, construită la începutul anilor ’90 ai scolului 20 şi sfinţită în anul 1996. Turnul bisericii reformate din Dumbrava, înalt de 17 m, a fost dărâmat de o furtună puternică la 17 septembrie 2017, iar o porţiune a acoperişului bisericii a fost distrus, acestea fiind refăcute ulterior; în satul Bucovăţ există biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii ’20 ai secolului 20 pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1780, iar în satul Răchita este biserica „Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1894, renovată şi reabilitată în anii ’20 ai secolului 21.

DUMBRAVA ROŞIE, comună în partea central-sudică a judeţului Neamţ, alcătuită din 4 sate, situată în zona de Nord Vest a Depresiunii Cracău-Bistriţa, din arealul Subcarpaţilor Neamţului, la 298 m altitudine, pe stânga cursului inferior al râului Bistriţa, la 8 km Sud Est de municipiul Piatra-Neamţ, reşedinţa judeţului Neamţ; 8 596 loc. (1 ian. 2019): 4 318 de sex masc. şi 4 278 fem. Haltă de cale ferată pe linia cu ecartament îngust (1 000 mm) Piatra-Neamţ – Buhuşi – Bacău – Bicaz, inaugurată la 15 februarie 1885. Confecţii metalice; materiale de construcţii; prelucrarea lemnului (mobilă); producţie de articole de îmbrăcăminte din piele şi de articole de îmbrăcăminte pentru lucru. Fermă de creştere a bovinelor. Culturi de cartofi, cereale ş.a. În arealul comunei Dumbrava Roşie se întâlneşte o plantă rară, numită popular Cârcelul de mare sau Iarba de mare (Seseli hippomarathrum) – arbust de circa 30 – 100 cm înălţime, cu frunze mici, solzoase şi flori de culoare galbenă sau verde-brumărie, cu proprietăţi antialergice. Pe teritoriul satului Izvoare au fost descoperite urmele unei aşezări neolitice cu cinci niveluri de locuire, aparţinând culturilor materiale Precucuteni şi Cucuteni, datând din mileniile 4-3 î.Hr. (vase ceramice cu bogat decor spiralic, incizat, figurine feminine şi zoomorfe schematizate), a unei necropole de tip Sântana de Mureş (secolele 3–4), în care s-au găsit un pahar de sticlă, un pahar ceramic cu decor, piepteni din os, mărgele, fibule din argint, precum şi o necroplă din secolele 13-14. La sfârşitul secolului 19, Dumbrava Roşie era o comună rurală în cadrul judeţului Neamţ, plasa Piatra-Muntele, alcătuită din satele Dumbrava Roşie (reşedinţa comunei omonime), Cutu (sic!), Isvoarele (sic!), Poeni, Văleni şi Vânători, care avea 1 725 de locuitori, patru mori de apă, două biserici şi o şcoală, iar Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa aceleeaşi comune ca mai înainte, în acelaşi judeţ, plasa Bistriţa, formată din satele Dumbrava Roşie, Cutu (sic!), Isvoare (sic!) şi Vânători. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Neamţ, a comunei Săvineşti, formată din satele Săvineşti (reşedinţa comunei omonime), Brăşăuţi, Dumbrava-Roşie-din-Deal, Dumbrava-Roşie-din-Vale şi Vânători, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, menţiona existenţa comunei Dumbrava-Roşie (sic!), alcătuită din satele Dumbrava-Roşie (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Brăşăuţi, Cut (sic!), Isvoare (sic!) şi Vânători, cu un total de 4 283 de locuitori, adăpostiţi în 934 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumbrava Roşie datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumbrava Roşie se află o biserică având hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în intervalul 1903-1919, una cu hramul – „Sfinţii Ioachim şi Ana”, construită în etape, în perioada 1937-1949, precum şi o biserică-paraclis cu dublu hram – „Înălţarea Sfintei Cruci” şi „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în timpul Postului Paştelui din anul 2010 şi sfinţită în Duminica Floriilor acelaşi an, iar în satul Brăşăuţi există biserica din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, datând din anii 1770-1771, când a fost cumpărată de credincioşii din Brăşăuţi, demontată, transportată şi reasamblată la Brăşăuţi în perioada 1920-1928 şi sfinţită în 1928. Biserica este dominată de un trun-clopotniţă construit din lemn, de formă cilindrică, în care se află un clopot turnat la Bucureşti la 10 noiembrie 1910. Intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor de 2,70 m lungime şi 3,10 m lăţime, luminat de o fereastră. Pronaosul este de formă pătrată cu laturile de 4,50 m, iar naosul are 9,80 m lungime şi 7,20 m lăţime. Pereţii interiori sunt acoperiţi cu scânduri de brad, vopsiţi în culoarea crem (în anul 2003), iar pereţii exteriori au fost tencuiţi, în anul 1965, cu un amestec de ciment, var şi nisip. Catapeteasma, cu o lungime de 4,10 m, a fost pictată în anul 1926 de către C. Popescu. În satul Izvoare este biserica având dublu hram – „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în perioada 1913-1918, sfinţită la 27 aprilie 1918, consolidată, reparată şi reabilitată în anii 2008 2018 şi resfinţită la 25 august 2018. În anul 1972 au fost întreprinse unele lucrări de înlocuire a bârnelor putrede, precum şi de construire a unui pridvor şi pronaos din cărămidă, iar în anii 1992-1994, biserica a fost tencuită atât în interior, cât şi la exterior şi sfinţită la 1 octombrie 1995. În satul Cut, întemeiat în perioada 1774-1776 de câteva familii venite din satele Troiţa (1774) şi Nicoreşti (1776), se află biserica „Sfinţii Voievozi” (34 m lungime, 8 m lăţime şi 24 m înălţime), construită din piatră în anii 1903-1919, după planurile arhitectului italian Giovanni Maricici, pe locul unei biserici din lemn care data din a doua jumătate a secolului 18, mistuită de un incendiu în anul 1900. Actuala biserică posedă picturi murale interioare originare, realizate în ulei de către Nicolae Kraft din Iaşi, iar în intervalul 2009-2022 a fost construită o nouă biserică având hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, sfinţită la 2 octombrie 2022.

DUMBRĂVENI, comună în extremitatea de Sud a judeţului Constanţa, alcătuită din 2 sate, situată în partea de Sud a provinciei istorice Dobrogea, în zona de Sud Vest a Podişului Cobadin, la 130 m altitudine, la graniţa cu Bulgaria, la 69 km Sud Vest de municipiul Constanţa, reşedinţa judeţului Constanţa; 542 loc. (1 ian. 2019): 287 de sex masc. şi 255 fem. Carieră de exploatare a pietrei pentru construcţii. Produse lactate. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ etc. Apicultură. Cămine Culturale (în satele Dumbrăveni şi Furnica). Bibliotecă publică, în satul Dumbrăveni. Centru de ţesături populare. În arealul satului Dumbrăveni au fost descoperite urmele unui complex monahal rupestru, paleocreştin, datând din secolele 4-6 şi continuat în secolele 9-11, în cadrul căruia a fost găsită o monedă din bronz din secolul 4 d.Hr., ceea ce întăreşte existenţa acestui complex monahal rupestru. În prima jumătate a scolului 19, când provincia istorică Dobrogea se afla în posesia Imperiului Otoman, în această regiune s-au stabilit câţiva ciobani (oieri) veniţi cu turmele de oi din Transilvania unde au găsit păşuni bogate, propice creşterii ovinelor. Aceştia au fost acceptaţi de oficialităţile otomane în schimbul achitării unui tribut, fapt care le-a permis să întemeieze micile aşezări cu denumiri turceşti, respectiv Hayran köy (azi Dumbrăveni) şi İskender/în româneşte scris Schender (Furnica) – nume purtate până în anul 1912. În urma Războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, când Congresul de la Berlin din 13 iunie – 13 iulie 1878 a recunoscut Independenţa României şi restabilirea autorităţii statului roman asupra provinciei istorice Dobrogea (străvechi teritoriu românesc), zona actuală a satului Dumbrăveni, precum şi cea a satului Furnica, au fost colonizate cu mai multe familii de români venite din provinciile istorice Oltenia şi Muntenia (respectiv, din judeţele Romanaţi, Teleorman şi Vlaşca). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Constanţa, a comunei Dumbrăveni (numită Hayran köy în limba turcă şi scris Hairanchioi, în limba română, până în anul 1912), alcătuită din satele Dumbrăveni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Olteni şi Periş, în timp ce satul Furnica (numit İskender în limba turcă şi scris Schender în limba română, până în anul 1912) se afla în componenţa comunei Independenţa, judeţul Constanţa. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, apoi Decretul Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, precum şi prevederile Legii nr. 2 din 1989, ale Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, şi a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018, consemnau existenţa comunei Dumbrăveni, în cadrul judeţului Constanţa, alcătuită din satele Dumbrăveni (reşedinţa comunei omonime) şi Furnica. În perimetrul comunei Dumbrăveni se află Rezervaţia naturală forestieră Pădurea Dumbrăveni (345,70 ha), înfiinţată în anul 1980 şi declarată arie protejată, botanică şi faunistică la 24 octombrie 2007. Pădurile din cadrul acestei rezervaţii sunt alcătuite din arbori de cer (Quercus cerris), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria – arbust decorativ) ş.a. În pădurile din comuna Dumbrăveni au fost identificate 26 de sprcii de ciuperci, dintre care 14 specii sunt comestibile şi două specii otrăvitoare. Printre plantele specifice acestei rezervaţii se remarcă planta ierbasă numită popular buruiana cu cinci degete (Potentilla emilii-popii), Centaurea jankae – plantă endemică întâlnită în Podişul Dobrogean şi în Bulgaria, Capul șarpelui (Echium russicum) – specie caracteristică stepei, Paeonia peregrina mill. var. romanica – plantă rară, specifică Dobrogei, Crocus pallasii, Stipa capillata, plantă perenă, numită popular năgară ş.a. Dintre numeroasele păsări care vieţuiesc în această rezervaţie naturală se remarcă o pasăre rară, emblematică, numită popular Dumbăveanca (Coracias garrulus), apoi şorecarul mare (Buteo rufinus), gaia brună (Milvus migrans), acvila pitică (Hieraetus pennatus), heretele vânăt (Circus cyaneus), acvila ţipătoare (Aquila pomarina), pupăza (Upupa epops), viesparul (Pernis apivorus) ş.a., iar în parterul pădurilor mişună numeroase insecte, rozătoare, reptile – printre care Balaurul dobrogean (Elaphe sauromates) – şarpe de mari dimeniuni, de până la 3 m lungime, şopârle, vipere cu corn ş.a., iar dintre mamifere se remarcă grivanul dobrogean (Mesocricetus newtoni) – mamifer mic (hamster) întâlnit doar în Dobogea, dihorul pătat (Vormela peregusna) ş.a. Comuna Dumbrăveni dispune de un important fond cinegetic. În satul Dumbrăveni, în apropierea complexului monahal rupestru, există mănăstirea cu acelaşi nume, cu obşte de călugări, înfiinţată la 1 iulie 2001, pe o suprafaţă de 10 ha de teren. Biserica mănăstirii, cu dublu hram – „Acoperământul Maicii Domnului” şi „Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum” a fost construită în perioada 2006 – 2009 şi sfinţită la 13 septembrie 2009, iar cele două corpuri de chilii au fost construite în anii 2004-2010. Biserica mănăstirii (16 m lungime, 6,50 m lăţime şi 16 m înălţime) a fost zidită în stilul bisericilor din Bucovina, asemănător bisericii mănăstirii Voroneţ, pe cheltuiala familiei Bălănescu şi a enoriaşilor. Tot în satul Dumbrăveni se află biserica parohială cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită din piatră şi cărămidă în anii 1894-1896 (sfinţită în 1896) din iniţiativa şi pe cheltuiala câtorva oieri veniţi din judeţele Teleorman şi Vlaşca, printre care Ion Bârsu, Petre Gheorghe, Ștefan Bălăneanu şi Ion Clinciu. Catapeteasma a fost realizată de meşterul Ilie Marsavela, iar picturile murale interioare au fost executate în, stil Renascentist, de către Mlădineanu din Bucureşti. În satul Furnica există biserica „Sfântul Nicolae”, construită pe cheltuiala sătenilor în anii 1904-1909 (sfinţită la 26 septembrie 1909), renovată în anul 1968 şi resfinţită la 15 decembrie 1968. În anii 2010-2011, biserica a fost supusă unor lucrări de restaurare şi reabilitare, iar pereţii interiori au fost acoperiţi cu picturi executate de Ionel Cristescu, pe cheltuiala lui Gheorghe Ciocoiu şi a enoriaşilor şi resfinţită la 9 mai 2011.

DUMBRĂVENI, comună în extremitatea de Nord Est a României, alcătuită din 2 sate, situată la marginea de Est a judeţului Suceava, la hotarul cu judeţul Botoşani, în zona de contact a Podişului Sucevei cu terasele de pe dreapta râului Siret, la 283-342 m altitudine, pe pârâul Sălăgeni, la 17 km Est de municipiul Suceava, reşedinţa judeţului Suceava; 9 912 loc. (1 ian. 2019): 5 088 de sex masc. şi 4 824 fem. Nod rutier. Producţie de rafturi metalice. Culturi de grâu, secară, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr ş.a. Legumicultură în câmp şi în solarii (în satul Sălăgeni). Seră pentru răsaduri. Apicultură. Iaz piscicol. Cămin Cultural (în satul Dumbrăveni). Două biblioteci publice – una în satul Dumbrăveni, cu peste 21 000 de volume (în anul 2014) şi alta în satul Sălăgeni, cu circa 18 000 de volume. Bazin de înot, acoperit. Sala Sporturilor din Dumbrăveni. Policlinică. Satul Dumbrăveni apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1430, în legătură cu o pădure de stejari, numită „Dumbrava”, în interiorul căreia exista schitul de călugări „Trestioare”, cunoscut mai târziu cu denumirea „Dumbrăvioara”. Ulterior, satul Dumbrăveni mai apare consemnat în documente în anul 1643. În urma aplicării Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/ 5 mai 1865, satul Dumbrăveni a fost trecut în rândul comunelor rurale, care era alcătuită din satele Dumbrăveni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Sălăgeni, Văratec şi Vereşti, iar în anul 1903, comuna Dumbrăveni era formată din satele Dumbrăveni, Sălăgeni şi Văratec şi avea 3 390 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Botoşani, a comunei Dumbrăveni, formată din satele Dumbrăveni (reşedinţa comunei omnime) şi Văratec, care avea 5 047 locuitori, în timp ce satul Sălăgeni se afla în componenţa comunei Siminicea, judeţul Botoşani, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dumbrăveni, formată din satele Dumbrăveni şi Văratec, care avea 5 743 de locuitori, adăpostiţi în 1 316 case, în timp ce satul Sălăgeni se afla tot în componenţa comunei Siminicea, judeţul Botoşani. Configuraţia actuală a comunei Dumbrăveni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumbrăveni se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1801 a marelui vistiernic Iordache Balş (proprietarul moşiei Dumbrăveni), restaurată în anul 1987, precum şi biserica având dublu hram – „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”, construită din cărămidă pe temelie de beton, în perioada 2019-2022, după planurile arhitectelor Magdalena Simion şi Angela Macovei, pictată în anii 2022-2024 de către preotul Dimitrie Mihoc şi sfinţită la 14 iulie 2024, iar în satul Sălăgeni există biserica „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1914. O casă ţărănească din satul Dumbrăveni, datând din secolul 19, a fost demontată, transportată şi reasamblată în anul 1961 la Muzeul Naţional al satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, fiind casa săteanului Nicolae Biciuşcă, în care sunt expuse piese de mobilier, originare, între care se remarcă lada tradiţională de zestre, pictată, piese de port popular, ţesături din cânepă şi lână, ştergare, vase de lut, pleduri, perne etc.

DUMBRĂVENI, comună în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Vrancea, alcătuită din 4 sate, situată în zona de contact a Dealurilor Deleanu şi Căpăţânii din Subcarpaţii Vrancei, cu Câmpia Râmnicului, la 96-180 m altitudine, pe râul Râmna şi afluenţii acestuia, Recea şi Bulibaşa, la 19 km Sud-Sud Vest de municipiul Focşani, reşedinţa judeţului Vrancea; 4 433 loc. (1 ian. 2019): 2 167 de sex masc. şi 2 266 fem. Nod rutier. Morărit şi panificaţie. Reparaţii auto. Prelucrarea produselor agricole. Viticultură. Producţie de vin, de băuturi răcoritoare, de var şi de ipsos. Culturi de porumb, de grâu, secară, floarea-soarelui, rapiţă, soia, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Apicultură. Pomicultură. Cămine Culturale, în satele Dumbrăveni şi Cândeşti (acesta din urmă construit în anul 1956, reabilitat şi modernizat în anii 2000 şi 2016-2017, cu o sală de festivităţi cu 110 locuri). Bibliotecă publică (în satul Dumbrăveni). Bază sportivă şi Spital de psihiatrie cronică (construit în anii 1894-1897 şi reabilitat de mai multe ori), ambele în satul Dumbrăveni. În perimetrul satului Cândeşti au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Starčevo-Criş (5000-3500 î.Hr.), a alteia aparţinând Culturii materiale Boian (mileniul 4 î.Hr.), precum şi a alteia aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.). Tot în arealul satului Cândeşti, în zona Coasta Nacului, în punctul Cetăţuia, au fost scoase la iveală urmele unei aşezări fortificate din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Monteoru (mileniul 2 î.Hr.), a alteia din a doua perioadă a Epocii fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), precum şi o necropolă cu peste 800 de morminte de înhumaţie şi incineraţie din perioada mijlocie a Epocii bronzului. În perimetrul satului Dumbrăveni a fost descoperit un tezaur monetar, din care s-au recuperat 263 de piese de argint, datând din secolul 11 d.Hr., emise în spaţiul carpato-danubian – în prezent (2025) aflate în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti. În satul Dragosloveni au fost descoperite urmele unui atelier de feronerie, datând din secolele 9-10, precum şi ale unui depozit de arme şi unelte (suliţe, topoare, piese de harnaşament (scăriţe, pinteni, zăbale), datând din aceeaşi perioadă. Satul Dumbrăveni apare menţionat documentar, prima oară, în octombrie 1609 cu numele Cucu, apoi cu denumirea Târgu-Cucului, iar în anul 1772 apare înscris pe o hartă franceză cu denumirea Targu Cocou (Cucu) – nume purtat până în anul 1865 când denumirea a fost schimbată în Plăgineşti şi ulterior în Plăineşti (după numele proprietarului moşiei, Alexandru Plaino). La sfârşitul secolului 19, Plăineşti era o comună rurală în judeţul Râmnicu Sărat, plasa Râmnicul de Sus, alcătuită din satele Plăineşti (reşedinţa comunei omonime), Cândeşti şi Gugeşti şi avea 3 040 locuitori, trei biserici, un schit şi două şcoli mixte. În acea perioadă exista şi comuna Dragosloveni, tot în judeţul Râmnicu Sărat, plasa Marginea de Sus, formată din satele Dragosloveni şi Tercheşti şi avea 1 071 locuitori, două biserici şi două şcoli mixte. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa în cadrul judeţului Râmnicu Sărat a comunei Plăineşti, alcătuită din satele Plăineşti (reşedinţa plăşii şi comunei cu acelaşi nume), Cândeşti şi Gugeşti, cu un total de 3 627 locuitori, precum şi a comunei Dragosloveni, situată în judeţul Râmnicu Sărat, plasa Plăineşti, formată din satele Dragosloveni şi Tercheşti, cu un total de 1 200 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Râmnicu Sărat a comunelor Plăineşti, formată din satele Plăineşti (reşedinţa comunei omonime) şi Cândeşti ; Dragosloveni, cu satele Dragosloveni (reşedinţa comunei omonime), Nemţari (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Dragosloveni) şi Tercheşti ; Gugeşti, cu satele Gugeşti (reşedinţa comunei omonime) şi Oreavul (numit Dărâmaţi până la 1 ianuarie 1965). Între 1949 şi 31 decembrie 1964, satul şi comuna Plăineşti s-au numit Generalissimul Suvorov , iar din 1 ianuarie 1965 poartă numele Dumbrăveni. Configuraţia actuală a comunei Dumbrăveni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Cândeşti (menţionat documentar, prima oară, la 22 mai 1549, într-un zapis al lui Mircea Ciobanul, Domn al Țării Româneşti în anii 1545-1552, prin care acesta “întărea stăpânirea lui Neagu şi a fiilor săi asupra unor ocine din satele Tâmboeşti şi Cândeşti) se află conacul lui Alexandru Plagino (fost Prefect al Poliţiei oraşului Bucureşti), datând din secolul 19, precum şi mănăstirea Recea (de maici), cu biserica având triplu hram – „Naşterea Maicii Domnului”, “Sfânta Treime” şi „Sfântul Nicolae”, construită în perioada 1685–1692, reparată în 1710, şi reconstruită în anii 1802–1804 după avariile grave provocate de cutremurul devastator din 14 octombrie 1802, care a avut magnitudinea de 7,9-8,2 grade pe scara Richter (cel mai puternic cutremur din toate timpurile). Biserica a mai fost consolidată şi reparată după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. Biserica a fost repictată în anii 1985-1990. Mănăstirea a fost desfiinţată în anul 1865, după aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, intrată în vigoare la 17/29 decembrie 1863, şi reînfiinţată abia în anul 1948, până atunci funcţionând ca biserică de parohie (→ şi mănăstirea Recea, judeţul Vrancea, Capitolul Lăcaşuri spirituale/ Mănăstiri, litera R). În satul Plăgineşti (numit Dumbrăveni din 1 ianurie 1965) s-a născut scriitorul Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Plăgineşti – m. 3 iunie 1922, Agapia, judeţul Neamţ), fiul lui Lascăr Zamfirescu şi al Sultanei (născută Mincu), iar în satul Dragosloveni există Muzeul memorial al poetului Alexandru Vlahuţă, inaugurat în anul 1958, organizat în casa în care a trăit şi a creat, în perioada 1905-1916, poetul Alexandru Vlahuţă. Acesta a devenit cetăţean al satului Dragosloveni la 1 aprilie 1905, în urma căsătoriei cu Alexandrina Ruxandra Gâlcă, fiica unui moşier din Dragosloveni (poetul Alexandru Vlahuţă s-a născut la 5 septembrie 1858 în satul Pleşeşti, sat desfiinţat şi unificat cu satul Alexandru Vlahuţă, comuna Alexandru Vlahuţă, judeţul Vaslui – m. 19 noiembrie 1919, Bucureşti). În satul Dragosloveni, atestat documentar în anul 1602, se află mai multe obiective, printre care biserica „Sfântul Nicolae”, construită în etape, în perioada 1931-1949, consolidată, reabilitată şi repictată în frescă în anii 2010-2021, biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită din cărămidă în anii 1789-1796, pe cheltuiala boierului Constantin Sihleanu (pe locul unei vechi biserici din lemn), reparată în anul 1892 când i s-a adăugat şi două turle false, din lemn, situate pe pronaos şi când a fost repictată, conacul boierului Alexandru Z.(amfir) Zmfirescu (persoană care nu are legătură cu familia scriitorului Duiliu Zamfirescu), datând din secolul 19, precum şi statuia ecvestră a Generalului rus Aleksandr Vasilievici Suvorov, dezveliă la 6 noiembrie 1913, plasată pe un soclu de granit roşu – operă ridicată în amintirea victoriei dobândite asupra turcilor la 22 septembrie 1789 pe Câmpia Râmnicului de către armata rusă de sub comanda Generalului rus Aleksandr Suvorov. Statuia a fost demontată în anul 1916, transportată şi remontată la Odessa, iar apoi la Ismail unde se află şi în prezent (2025). Pe locul vechii statui, dezvelită în anul 1913, a fost ridicată o statuie nouă, realizată de sculptorul român Marius Butunoiu, dezvelită în anul 1959, declarată monument istoric în anul 2004, restaurată şi redezvelită la 24 noiembrie 2021. Comuna Dumbrăveni face parte din Aria de protecţie specială, avifaunistică, înfiinţată la 5 octombrie 2011, extinsă pe o suprafaţă totală de 35 735,50 ha, în perimetrele localităţilor Bisoca, Buda, Grebănu, Murgeşti, Pardoşi, Podgoria, Topliceni, Valea Salciei (din judeţul Buzău), Bordeşti, Broşteni, Cârligele, Dumbrăveni, Dumitreşti, Gura Caliţei, Jitia, Mera, Poiana Cristei, Popeşti, Slobozia Bradului, Tamboeşti, Urecheşti şi Vârteşcoiu (judeţul Vrancea). Această zonă naturală, cu păduri de foioase, pajişti naturale, râuri, fâneţe, livezi, vii etc. oferă condiţii prielnice de hrană şi cuibărit pentru numeroase păsări migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care se remarcă uliul păsărilor (Accipiter nisus), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), fâsa de câmp (Anthus campestris), cucuveaua (Athene noctua), bufniţa (Bubo bubo), acvila pitică (Hieraaetus pennatus), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cucul (Cuculus canarus) şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), rândunica (Hirundo rustica), ciocănitoarea verde (Picus viridis), piţigoiul moţat (Parus cristatus), pupăza (Upupa epops) ş.a.

DUMBRĂVEŞTI, comună în partea central-sudică a judeţului Prahova, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Prahovei cu Câmpia Ploieştiului, la 230 m altitudine, pe cursul inferior al râului Vărbilău, la vărsarea acestuia în râul Teleajen, în lunca şi pe terasele celor două râuri, la 52 km Nord de municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova; 3 679 loc. (1 ian. 2019): 1 823 de sex masc. şi 1 856 fem. Halte de cale ferată, în satele Plopeni, Găvănel şi Mălăeştii de Jos, pe linia Buda – Slănic (derivaţie a liniei principale Ploieşti – Braşov), inaugurată la 10 decembrie 1883. Exploatări de petrol şi gaze naturale (în satul Sfârleanca). Zăcămnte de sare şi de cărbune. Producţie de motoare hidraulice, de materiale feroase forjate, de materiale de construcţii semifabricate, de parfumuri şi produse cosmetice, de băuturi alcoolice, de produse alimentare ş.a. Balastieră şi staţie de betoane (în satul Mălăeştii de Jos). Exploatarea şi prelucrarea lemnului (mobilier panel şi mobilier sculptat). Arelier de tâmplărie în lemn şi de producere şi instalare a termopanelor. În perioada 1883-1924, la Plopeni a funcţionat o fabrică de prelucrare a cafelei importată din Brazilia, iar in 1873 a fost inaugurată rafinăria de producere a gazului lampant. Culturi de grâu, porumb, secară, plante tehnice şi de nutreţ, cartofi, legume ş.a. Pomicultură (meri, peri, pruni, gutui, nuci, vişini). Livadă cu meri, în satul Sfârleanca. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, păsărilor ş.a. Parc fotovoltaic cu o putere instaltă de 12,5 kw, dat în folosinţă în anul 2016. Muzeu de istorie şi arheologie “Valea Slănicului”, în satul Dumbrăveşti. Cămine Culturale cu biblioteci publice, în satele Dumbrăveşti (construit în anul 1988) şi Plopeni. Stadion (în satul Găvănel). Bază sportivă, multifuncţională, construită în anii 2009-2014. Clădirea Primăriei din satul Dumbrăveşti a fost construită în anul 1936 şi folosită iniţial ca dispensar şi maternitate, iar în anul 1968 a fost transformată ca sediu al Primăriei. În satul Sfârleanca, atestat documentar, prima oară, în 1693, au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice (în care s-au găsit fragmente de vase ceramice, statuete antropomorfe şi zoomorfe din lut ars), precum şi urmele unui castru roman (din care s-au recuperat o statuetă din bronz a unui gladiator, cărămizi ştampilate ş.a.) şi ale unor terme (băi romane) din anul 101 d.Hr., declarate (în anul 1997) sit arheologic cu valoare de monument istoric. Aici au fost găsite monede romane din bronz, vase din sticlă şi ceramică, amfore, arme, cărămizi cu ştampila Legiunii a V-a Macedonica ş.a. În castrul roman de aici, cu dimensiunile de 180 x 150 m, a staţionat şi trupa auxiliară a armatei romane al cărei nume nu se cunoaşte. În satul Mălăeştii de Jos (menţionat documentar, prima oară, în anul 1429), în punctul “La Bughiu”, au fost descoperite vestigiile unei aşezări eneolitice din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice (unele din piatră), statuete antropomorfe şi zoomorfe ş.a., iar la Vest de această aşezare a fost identificată prezenţa unei mari aşezări getice din secolele 3-2 î.Hr. Tot aici au fost scoase la iveală vestigii din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr) şi din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). La 14 aprilie 2015, săteanul Grigore Ion Vasile din Mălăeştii de Jos a descoperit, întâmplător, în curtea casei sale, un tezaur monetar (67 de piese), două lingouri din argint, o fibilă, cinci brăţări din argint, o cană din bronz ş.a. Satul Dumbrăveşti apare consemnat pe o hartă austriacă, întocmită de cartograful Specht în anul 1790, cu grafia Dombrojestie, iar satul Mălăeşti (de Jos) apare înscris în anul 1790, pe aceeaşi hartă, cu grafia Malojestie. Satul Plopeni a fost menţionat documentar, prima oară, la 10 septembrie 1486, într-un zapis al lui Vlad Călugărul (Domn al Țării Româneşti în anii 1481 şi 1482-1495), prin care acesta “întărea mănăstirii Mărgineni părţi de ocină (bucată de pământ moştenită ereditar) în satul Plopeni şi un vad de moară pe Teleajen”, iar satul Sfârleanca apare menţionat ca moşie în anul 1693 şi ulterior ca sat pe harta întocmită de Institutul Geografic al Armatei, publicată în anul 1904. Tot în anul 1904 apare consemnată, în documente, scindarea în două a satului Mălăeşti, respectiv Mălăeştii de Jos şi Mălăeştii de Sus, iar în anul 1624 apare menţionat documentar satul Ciobăneşti, dispărut ulterior, unde a existat un schit ca metoc al mănăstirii Zamfira. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Prahova a comunelor Mălăeşti, alcătuită din satele Sfârleanca (reşedinţa comunei Mălăeşti), Dumbrăveşti, Mălăeştii-de-Jos (sic!) şi Mălăeştii-de-Sus (sic!) cu 1 584 de locuitori, şi respectiv Plopeni, formată din satele Plopeni (reşedinţa comunei omonime) şi Țipăreşti, azi (2025) sat în comuna Cocorăştii Mislii, judeţul Prahova, cu 1 011 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Prahova a comunei Dumbrăveşti, alcătuită din satele Dumbrăveşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Găvănel (sat declarat ca atare în anul 1939, iar până atunci fusese cătun înglobat în satul Plopeni), Mălăeştii-de-Jos (sic!), Mălăeştii-de-Sus (sic!), Sfârleanca şi Plopeni, cu un total de 2 992 de locuitori, adăpostiţi în 733 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumbrăvesti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Mălăeştii de Jos există mănăstirea Mălăeşti (de călugări), înfiinţată în anul 1995, cu o biserică nouă, având triplu hram – „Sfântul Antonie cel Mare”, “Sfântul Mucenic Fanurie” şi “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, zidită în perioada 17 septembrie 1995-2004 (sfinţită la 24 iunie 2004) prin grija ieromonahului Antonie Liţă, pictată în ulei, în stil neobizantin, de către Adrian şi Nicoleta Voicu. Iconostasul a fost confecţionat din lemn de stejar de către o echipă de meşteri din satul Humuleşti, judeţul Neamţ. În satul Dumbrăveşti se află biserica având dublu hram – “Înălţarea Domnului” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1902, şi Bustul sergentului Grigore Ion, erou al Războiului de Independenţă din anii 1877-1878, dezvelit în anul 1971; în satul Mălăeştii de Jos există biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită la începutul secolului 19, pe locul uneia din lemn, sfinţită în anul 1816, iar în satul Sfârleanca este biserica având dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1970.

DUMBRĂVIŢA, comună în partea central-estică a judeţului Braşov, alcătuită din 2 sate, situată în zona de Vest a Depresiunii Bârsa (sau Țara Bârsei), la poalele de Sud Est ale M-ţilor Perşani şi cele de Nord-Nord Vest ale Măgurii Codlea, la 531 m altitudine, pe pâraiele Hămăradia şi Valea Caselor şi pe râul Homorod (care străbate regiunea de Sud Vest a comunei), la 25 km Nord Vest de municipiul Braşov, reşedinţa judeţului Braşov ; 5 209 loc. (1 ian. 2020): 2 597 de sex masc. şi 2 612 fem. Halte de cale ferată (la Dumbăviţa Bârsei şi Vlădeni Ardeal) pe linia Bucureşti – Ploieşti – Braşov – Ghimbav – Codlea – Dumbrăviţa Bârsei – Vlădeni Ardeal – Șinca Veche – Perşani – Șercaia – Făgăraş…. – tronsonul Șinca Veche – Făgăraş fiind inaugurat la 28 iulie 1908. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Producţie de tricotaje. Moară pentru măcinat cereale (din 1887); produse de panificaţie. Atelier de tâmplărie PVC. Fermă de creştere a păsărilor şi fermă piscicolă. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Culturi de grâu, porumb, cartofi ş.a. Muzeu etnografic (în satul Vlădeni). Ansamblu folcloric; Cor parohial cu activitate neîntreruptă din anul 1969. Cămin Cultural; Bibliotecă publică (peste 7 000 de volume). Agroturism. Satul Dumbrăviţa apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1377, apoi în 1462, la 18 octombrie 1470, într-un document semnat de Matia Corvin (Matthias Corvinus), fiul lui Iancu de Hunedoara (Voievod al Transilvaniei în 1441 şi Guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453), rege al Ungariei şi al Croaţiei în anii 1458-1490, prin care acesta “întărea posesia fraţilor Forro şi Zekel asupra satelor Bodela (azi Budila, atestat documentar în anul 1211) şi Szúnyogszék (azi Dumbrăviţa), iar mai târziu, aceste sate au intrat în proprietatea familiei nobiliare de români Mailat. În anul 1531, Ioan Zápolya (Voievod al Transilvaniei în perioada 1526-1540) i-a confiscat satul Szúnyogszék (azi Dumbrăviţa) lui Ștefan Mailat şi l-a donat oraşului Braşov, care l-a stăpânit până în anul 1541. Recâştigat de familia Mailat în anul 1546, satul Szúnyogszék (azi Dumbrăviţa) a fost din nou confiscat şi cedat de către Sigismund Báthory oraşului Braşov. În perioada 1607-1618, satul a fost stăpânit de familia Schonkbenk, după care a intrat din nou în posesia oraşului Braşov. În anii 1658 şi 1683, satul Szúnyogszék a fost devastat de invaziile tătarilor, iar în intervalul 1765-1851 satul Szúnyogszék a fost sediul Companiei a XII-a de graniţă de la Orlat, care făcea parte din Regimentul I românesc de graniţă de la Orlat, înfiinţat în anul 1765 în urma Decretului Imperiului Habsburgic pentru înfiinţarea miliţiei naţionale grănicereşti. Satul Szúnyogszék apare consemnat pe harta austriacă Josephină (Josephinische Landaufnahme, pag. 258) a Transilvaniei, întocmită în perioada 1769-1773. La sfârşitul secolului 19, satul era numit Țânţari, în perioada 1876-1918 a făcut parte din Comtatul Făgăraş şi după această dată din judeţul Făgăraş. Satul Vlădeni apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1570, iar apoi figura pe harta austriacă Josephină (Josephinische Landaufnahme, pag. 258) a Transilvaniei, întocmită în perioada 1769-1773. Satul Vlădeni a fost jefuit de invazia turco-tătară din anul 1658, şi a fost afectat grav de epidemia de ciumă din anii 1718-1719, când au murit peste 1/3 dintre săteni. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Braşov, a comunelor, separate, Țânţari, formată din satul cu acelaşi nume, cu un total de 2 416 locuitori, şi respectiv, Vlădeni, alcătuită din satul omonim, cu 1 101 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Braşov a aceloraşi două comune, separate, Țânţari, cu satul omonim şi 2 490 de locuitori, adăpostiţi în 633 de case, şi respectiv, comuna Vlădeni, cu satul omonim, 1 040 de locuitori şi 338 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumbrăviţa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. Până la 1 ianuarie 1965, satul şi comuna Dumbrăviţas-au numit Ţânţari. În satul Dumbrăviţa se află o Troiţă din secolul 18 şi biserica având dublu hram – “Sfântul Nicolae” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în perioada 1864-1868, pe locul uneia din lemn, sfinţită în anul 1868 de Andrei Șaguna, Mitopolitul Ardealului, repictată în anii 1984-1986. Iconostasul bisericii a fost pictat de către Mişu Popp. În satul Vlădeni există biserica “Sfântul Vasile cel Mare” (secolul 19), în faţa căreia, la 1 iunie 2017, a fost dezvelit bustul părintelui Dumitru Stăniloae, operă a sculptorului Claudiu Moldoveanu din municipiul Codlea, şi Casa memorială “Dumitru Stăniloae” (n. 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni şi decedat la 4 octombrie 1993 la Bucureşti) – preot, teolog, membru al Academiei Române, dogmatist şi scriitor, canonizat la 12 iulie 2024. În zona de Est a satului Dumbrăviţase află lacul de acumulare Dumbrăviţa, extins pe o suprafaţă de 414 ha, rezultat în urma construirii unui baraj pe pârâul Hămăradia. Lacul cuprinde un sitem de heleşteie, unde vegetează numeroase specii de plante rare, printre care bulbucii de munte (Trollius europaeus), şapte degete (Comarum palustre), bumbăcariţa (Eriophorum latifolium), odoleanul (Valeriana simplicifolia) etc. Totodată, acest lac şi sistemul lui de heleşteie reprezintă o zonă propice de cuibărit şi de hrană pentru numeroase păsări migratoare, de pasaj sau sedentare – zonă cunoscută local cu numele “Delta din Carpaţi”. Acest complex piscicol a fost declarat (la 30 noiembrie 2004) arie de protecţie specială avifaunistică, iar în anul 2006 a fost trecut în categoria unei zone umede de importanţă internaţională, în care luciul de apă, împreună cu vegetaţia abundentă asigură condiţii optime de cuibărit şi de hrană pentru numeroase varietăţi de păsări, printre care se remarcă stârcul roşu (Cinerea purpurea) – pasăre protejată de lege, stârcul cenuşiu (Ardea cinerea), cormoranul mare (Phalacrocorax carbo), piţigoiul de stuf (Panurus biramicus), egreta mare (Egretta alba), egreta mică (Egretta garzetta), barza neagră (Ciconia nigra), raţa roşie (Aythya nyroca), gârliţa mare (Anser albifrons), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) ş.a.

DUMBRĂVIŢA, comună în partea de Sud Vest a judeţului Maramureş, alcătuită din 6 sate, situată în zona de contact a regiunii de Sud Est a Depresiunii Baia Mare cu cea de Nord Vest a Depresiunii Copalnic, la poalele de Nord Vest ale Dealului Copalnic, la 496 m altitudine, pe cursul inferior al pârâului Chechiş (afluent al râului Lăpuş), la 13 km Sud Est de municipiul Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş; 4 341 loc. (1 ian. 2020): 2 140 de sex masc. şi 2 201 fem. Exploatări forestiere, de gips, de marmură şi de granit. Prelucrarea lemnului, a marmurei (la Cărbunari) şi a granitului (la Cărbunari). Fabrică de componente pentru fuselajul avioanelor, construită cu capital american, intrată în funcţiune în luna noiembrie 2009 (la Dumbrăviţa). Producţie de mobilier şi de lumânări (la Dumbrăviţa), de ţuică (palincă), numită local horincă, de brichete din rumeguş de lemn (în satul Rus), de preparate din lapte şi de panificaţie, de uşi din lemn (la Șindreşti) ş.a. Fermă de creştere a păsărilor (în satul Rus). Pomicultură (meri, peri, pruni, cireşi, nuci). Culturi de grâu, porumb, plante tehnice şi de nutreţ, de ovăz, legume, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor, porcinelor, ovinelor, caprinelor, cabalinelor şi păsărilor. Cămine Culturale (în fiecare sat). Bibliotecă publică (în sediul Primăriei). Bază sportivă şi sală de sport. Cor mixt. Ansambluri de dansuri populare (în satele Dumbrăviţa şi Chechiş). Festival anual al portului popular, al dansului şi al cantecului popular de pe Ficulaş. Agroturism. Staţiune balneoclimaterică, în satul Cărbunari (→ Capitolul Obiective turistice/Staţiuni climaterice şi balneoclimaterice, litera C). Satul Dumbrăviţa apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1411, cu grafia Dobrawyosa, apoi în anii 1566 (Dobrawicza), 1601 (Dobravicza) etc., şi pe harta austriacă militară Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme, pag.007.jpg), întocmită în perioada 1769-1773. În intervalul 1913-1918, Dumbrăviţa a purtat numele Szakalaszdomba, impus de Imperiul Austro-Ungar. Satele Dumbrăviţa şi Chechiş au fost colonizate cu mai multe familii de unguri în anii 1540-1550. Satul Rus apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1411, cu grafia Orozfalwa, apoi în anul 1620 şi ulterior apare consemnat pe harta austriacă Josephină a Comitatului Sătmar, întocmită în anii 1782-1785, şi în legătură cu epidemia de holeră din anul 1872 şi cu epidemia de tifos din anii 1893-1894, iar satul Șindresti a fost menţionat documentar, prima oară, în anul 1411, cu numele Sandorfalwa, iar apoi pe harta austriacă Josephină a Comitatului Sătmar, realizată în anii 1782-1785. Celelalte sate au fost menţionate documentar, prima oară, în anii 1424 (satul Cărbunari), 1405 (satul Chechiş, jefuit de otomani în anul 1566) şi 1463 (satul Unguraş, jefuit de otomani în anul 1566). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Satu Mare, a comunelor, separate, Cărbunari, Chechiş, Dumbrăviţa, Rus, Șindreşti şi Unguraş, fiecare dintre ele alcătuite doar din satul cu acelaşi nume. Configuraţia actuală a comunei Dumbrăviţa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumbrăviţa se află biserica ortodoxă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în anii 1871-1873, cu pridvor deschis adăugat în anul 1988, renovată în anii 1953-1958 şi pictată în anii 1994-1997 de către Marcel Pop din satul Buşag, comuna Tăuţii-Măgherăuş, judeţul Maramureş, şi sfinţită la 4 octombrie 1998. Unele lucrări de refaceri exterioare şi interioare au fost executate în anul 2011 şi resfinţită la 17 iulie 2011. În satul Cărbunari există biserica „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anii 1880-1888, sfinţită la 8 septembrie 1894, pictată în anul 1936 de către fraţii Eugen şi Eremia Profeta din Cluj şi sfinţită la 24 iunie 1942. Biserica a fost supusă unor reparaţii capitale în anii 1996-2005, repictată de Arunel Pop-Tătăranu în 2001-2005 şi sfinţită la 24 iulie 2005. În satul Chechiş se află biserica „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în perioada 1803-1815, renovată şi pictată de mai multe ori, ultima renovare la exterior datează din anul 1984, iar la interior din anul 1993. Biserica a fost repictată, în frescă, în anii 1995-1996 de către Cristian Corneanu din oraşul Hârşova, iconostasul construit din lemn de stejar în aceeaşi perioadă, donat de familiile Ion Mociran şi Alexandru Mociran, toate acestea fiind sfinţite la 8 iunie 1997. Clopotniţa a fost construită în anii 2004-2007 şi sfinţită la 15 iunie 2007. La Chechiş a existat o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, datând din anul 1630, cumpărată în anul 1939 de către Episcopia Greco-Catolică, prin episcopul Alexandru Rusu, demontată, transportată şi reasmablată în cadrul Muzeului judeţean de etnografie şi artă populară/Muzeul satului de pe Dealul Florilor din municipiul Baia Mare, restaurată în anul 1990 şi declarată monument istoric şi de arhitectură. În satul Rus există biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1805-1815, cu iconostas din lemn pictat în 1850-1851 de Mezei Josef. Biserica a fost renovată în anii 1907, 1960, 1983 şi 1997 (consolidată, reparată şi reabilitată). În satul Șindreşti se află biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând din anul 1908, cu portic adăugat în anul 1938, la intrarea în biserică. Picturile murale interioare, originare, au fost realizate de către Cadar Gheza din municipiul Baia Mare. Biserica a fost renovată în 1954, 1968 şi 2008. Ample lucrări de consolidare, reparare şi reabilitare au fost executate în anii 2010-2011. În satul Unguraş există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anii 1904-1906, pictată în 1979-1980 de Aurel Mureşan şi soţia sa din municipiul Satu Mare, restaurate în anii 2010-2012 şi resfinţită la 22 iulie 2012. Iconostasul nou a fost construit în anul 1980. Biserica posedă o bibliotecă cu peste 2 000 de exemplare, înfiinţată în anul 2009.

DUMBRĂVIŢA, comună în partea central-nordică a judeţului Timiş, formată dintr-un sat, situată în Câmpia Timişului, la 85-108 m altitudine, pe râul Beregsău şi pe pârâul Behela (afluent al Canalului Bega), la 7 km Nord de municipiul Timişoara, reşedinta judeţului Timiş; 12 838 loc. (1 ian. 2020): 6 152 de sex masc. şi 6 686 fem. Prelucrarea lemnului (mobilier); producţie de prefabricate din beton, de echipamente sanitare, de lacuri şi vopsele, de adezivi pentru lemn, de solvenţi şi detergenţi, de articole de uz casnic, de tacâmuri, de produse cosmetice şi parfumerie, de ulei, preparate din lapte, băuturi alcoolice ş.a. Măcelărie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Cămin Cultural cu o clădire construită în perioada 27 august 2018 – 2021, inaugurată la 9 septembrie 2021, având o sală cu suprafaţa de 1 772 m² şi o capacitate de 800 de locuri. Sală polivalentă/Centru de afaceri, construită în anii 2007-2015, cu o suprafaţă de 2 127 m² şi o capacitate de 500 de locuri. Bază sportivă, inaugurată în anul 1990, cu un stadion cu o mie de locuri şi cu o tabelă electronică cu LED-uri, inaugurată la 27 august 2025. Echipa de football „Stăruinţa”/CSC Dumbrăviţa, înfiinţată în anii 1949-1950. La Dumbrăviţa s-a născut celebrul fotbalist Ștefan Dobay (n. 26 septembrie 1909, Dumbrăviţa – m. 7 aprilie 1994, Târgu Mureş). Bibliotecă publică (peste 7 000 de volume). Agroturism (pensiuni, hoteluri, Oriental Spa ş.a.). Lacul de acumulare Dumbrăviţa este amenajat pe pârâul Behela ca loc de agrement. Pâdurile Țuţea, Terra, Parcul Central ş.a., iar Pădurea Verde, extinsă pe o suprafaţă de 700 ha, situată în perimetrul comunei Dumbrăviţa şi la marginea de Nord Est a municipiului Timişoara, străbătută de pârâul Behela (afluent al Canalului Bega) are statut de parc public. În cadrul acestei păduri, alcătuită predominant din arbori de stejar/Quercus robur (mulţi dintre ei seculari), precum şi din arţar (Acer platanoides), paltin (Platanus occidentalis), ulm (Ulmus carpinifolia) ş.a., se află Liceul Silvic din Timişoara (numit din anul 2015 Colegiul de Silvicultură şi Agricultură “Casa Verde”), inaugurat la 27 octombrie 1885 cu numele Școala Silvică. Satul Dumbrăviţa a fost înfiinţat în anul 1891, în timpul ocupaţiei Transilvaniei de către Imperiul Austro-Ungar, prin colonizarea cu 133 de familii de maghiari de religie reformată, venite din zona localităţii Szentes din Ungaria, cu numele Újszentes (Zentea Nouă) şi menţionat documentar, prima oară, cu numele Újszentes. În anul 1920, în acest sat s-au stabilit mai multe familii de români din Banat, după care, Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Timiş-Torontal, a satului cu nume romanizat Uisenteş – nume purtat până în aprilie 1941 când a fost schimbat în Dumbrăviţa. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Timiş-Torontal, a comunei Uisenteş, alcătuită din satul cu acelaşi nume, care avea 1 490 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa în cadrul judeţului Timiş-Torontal a comunei Dumbraviţa (numele satului Uisenteş, schimbat în aprilie 1941), alcătuită din satul omonim, care avea 1 491 de locuitori, adăpostiţi în 338 de case (numărul caselor înregistrate în anul 2021 a fost 2 443). Configuraţia actuală a comunei Dumbrăviţa datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În comuna Dumbrăviţa se află biserica reformată, construită în perioada 1897-1901, în stil neogotic, după planurile arhitectului Ignác Alpár, biserica romano-catolică, având hramul „Sfânta Fecioară, Regina Rozariului”, zidită în anii 1976–1979 după planurile arhitectului Hans Facklman, sfinţită la 7 octombrie 1979, biserica având dublu hram – „Prea Sfânta Treime” şi „Naşterea Maicii Domnului” a Parohiei greco-catolice (parohie înfiinţată la 25 inauarie 2007) zidită în perioada 22 iunie 2014 – 2022 şi sfinţită la 21 iunie 2021, şi bisericile ortodoxe „Sfântul Vasile cel Mare”, zidită în perioada 26 iunie 1996–2005 (sfinţită la 27 decembrie 2005) după planurile arhitectului Nicolae Dancu, şi biserica din lemn cu dublu hram – „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „ Sfântul Mucenic Mina” a Parohiei Dumbrăviţa Banat II, construită în stil maramureşan în anii 2008-2010 şi sfinţită la 20 noiembrie 2010. Noua clădire a Primăriei comunei Dumbrăviţa a fost inaugurată în anul 1990.

DUMEŞTI, comună în partea central-estică a judeţului Iaşi, alcătuită din 5 sate, situată în zona Coastei Iaşilor (→), la contactul Podişului Central Moldovenesc cu Câmpia Moldovei, la 54-94 m altitudine, pe dreapta cursului inferior al râului Bahlui (afluent drept al râului Jijia), la 23 km Vest de municipiul Iaşi, reşedinţa judeţului Iaşi; 5 034 loc. (1 ian. 2020): 2 621 de sex masc. şi 2 413 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Atelier de tâmplărie (în satul Păuşeşti). Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Viticultură. Apicultură. Sere de flori şi de legume. Parc eolian cu 22 de turbine eoliene, cu o putere instalată, totală, de 92,4 MW. Cămine Culturale (în satele Dumeşti, Hoiseşti şi Păuşeşti). Bibliotecă publică (în satul Dumeşti), cu peste 12 000 de volume. Două iazuri piscicole (unul la Dumeşti şi altul la Păuşeşti). La Dumeşti a existat o fanfară civilă până prin anii ’40 ai secolului 20, precum şi o echipă de dansuri populare, care a activat în perioada 1970-1980. Echipă de football. În perimetrul satului Chilişoaia, în locul numit „Fundătura”, au fost descoperite vestigiile unor aşezări din secolele 4 d.Hr., 6-7, 14-15, iar în punctul „Siliştea” urmele unor aşezări din secolele 4-5, 7-8, 9-12 şi 14-15. În arealul satului Dumeşti, în punctul „Coasta Viei” au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări eneolitice, aparţinând Culturilor Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.) şi Horodiştea-Folteşti (sfârşitul mileniului 3 şi începutul mileniului 2 î.Hr.), iar pe teritoriul satului Păuşeşti au fost identificate urmele unor aşezări din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), precum şi din cea de-a doua Epocă a fierului/La Tène (450 î.Hr.-secolul 1 d.Hr.) şi din secolele 2-3, 4-6, 14-15. Satul Dumeşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1619, satul Hoiseşti este atestat documentar, prima oară, în anul 1450 şi apoi în anii 1493, 1615, iar satul Păuşeşti apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1426, într-un act semnat de Alexandru cel Bun (Domn al Moldovei în perioada 1400-1432) prin care acesta dăruia un teritoriu lui Șerban Păuşescu pentru merite ostăşeşti. Ulterior, satul Păuşeşti apare frecvent în documentele anilor 1545 (4 aprilie), 1547, 1607, 1667 şi 1700 (în lucrarea Domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, cu grafia Pauszeszty). Până în anul 1900, actuala comună (Dumeşti) s-a numit Păuşeşti, se afla în judeţul Iaşi, plasa Cârligătura, şi era alcătuită din satele Păuşeşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Buţulucu (sat desfiinţat la 17 februarie 1968, când era înscris cu grafia Buţuluc, şi unificat cu satul Româneşti, comuna Româneşti, judeţul Iaşi), Căcărăzeni (numit Banu din anul 1931), Chilişoaia, Dumeşti, Hoiseşti, Holm, Frumuşelele (sat desfiintat la 17 februarie 1968 si unificat cu satul Mădârjac, comuna Mădârjac, judeţul Iaşi), şi Scobâlţeni (azi/2025/ sat component al oraşului Podu Iloaiei, judeţul Iaşi), avea 2 497 de locuitori, şase mori de apă şi două mori cu aburi, cinci biserici şi două şcoli. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna schimbarea numelui comunei Păuşeşti în Dumeşti, care se alfa în judeţul Iaşi, plasa Bahlui, şi era formată din satele Dumeşti (reşedinţa comunei omonime),Căcărăzeni, Hoiseşti şi Păuşeşti, cu un total de 2 383 de locuitori, în timp ce satele Holm şi Scobâlţeni fuseseră transferate la comuna Podu Iloaiei. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Iaşi, a comunei Dumeşti, alcătuită din satele Dumeşti (reşedinţa comunei omonime), Banu (numit Căcărăzeni până în anul 1931), Bogonos (numit Leţcanii-Vechi până în anul 1912), Chilişoaia, Cogeasca-Veche, Cucuteni, Hăsnăşeni, Hoiseşti şi Păuşeşti, cu un total de 5 575 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa în cadrul judeţului Iaşi a comunei Dumeşti, alcătuită din sateleDumeşti (reşedinţa comunei omonime), Banu (numit Căcărăzeni până în anul 1931), Bogonos (numit Leţcanii-Vechi până în anul 1912), Chilişoaia, Cogeasca-Veche, Cucuteni, Hoiseşti şi Păuşeşti, cu un total de 6 921 de locuitori, adăpostiţi în 1 453 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumeşti se află biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 (reparată în anii 1820, 1924, 1956) în stilul arhitecturii populare moldoveneşti, declarată monument istoric şi de arhitectură, şi biserica de zid cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ctitorie din anii 1790-1791 a boierului Costache Paşcanul şi finalizată în anul 1802, când a fost sfinţită. Afectată de un incendiu în anul 1871, biserica a fost reparată ulterior şi resfinţită în anul 1873. Unele reparaţii şi adăugiri au fost efectuate în anii 1937 (s-a adăugat turla mare, centrală, şi s-a construit cafasul – încăpere deschisă la etajul din interiorul bisericii unde cântă corul), 1985, 1988-1990, 1999-2003, când s-au repictat pereţii interiori de către Oprea Olteanu, şi în anul 2012 (lucrări de consolidare ş.a.), resfinţită la 6 octombrie 2012. În satul Păuşeşti există o biserică din lemn de stejar pe temelie de piatră, nepictată, iniţial cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anul 1643 (sfinţită la 14 iulie 1643) a lui Ieremia Murguleţ şi a soţiei sale Candachia, declarată monument istoric şi de arhitectură în anul 2004. Biserica a fost reparată în anii 1900, 1950 şi consolidată în anul 1986 – an în care a primit şi un al doilea hram – „Sfântul Gheorghe”, şi când a fost descoperită piatra de mormânt a fiicei lui Ieremia Murguleţ, numită Biliuşca, înmormântată în luna mai 1654. Biserica posedă cărţi vechi, printre care o Evanghelie din anul 1693, un Penticostar din 1753, o Evanghelie tipărită la Iaşi în anul 1764, un Octoih tipărit la Bucureşti în 1774 – toate legate în piele şi scrise cu litere chirilice. Clopotul bisericii a fost turnat la Viena în anul 1796. Tot în satul Păuşeşti se află şi o biserică din zid cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ctitorie din 24 martie 1805 a lui Iancu Miclescu şi Ruxandra Rosetti, cu catapeteasmă datând din anul 1811. În satul Hoiseşti există biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, ctitorie din anul 1870 a boierului Vasile N. Cantacuzino (n. 13 iulie 1816 – m. 21 septembrie 1906), pictată în primul deceniu al secolului 21 de către Gheorghe Vartic şi resfinţită la 23 iunie 2013, iar în satul Banu este biserica având dublu hram – „Sfânta Cuvioasă Parascheva” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, cu pridvor deschis, sfinţită în anul 1935 şi reparată în anul 1946 după ce turla fusese distrusă de un obuz în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Biserica a fost restaurată în anul 1958 şi în perioada 1984-2003. În satul Chilişoaia, menţionat documentar, prima oară, în anul 1456, există biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. În perimetrul comunei Dumeşti se află Rezervaţia naturală de tip floristic „Sărăturile de la Valea Ilenei”, extinsă pe o suprafaţă de 5,90 ha, înfiinţată în anul 1994 şi declarată arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000. În cadrul acestei rezervaţii vegetează mai multe specii de plante higrofile şi halofile, printre care se remarcă garofiţa (Dianthus guttatus), hreanul sălbatic (Lepidum crassifolium), patlagina (Plantago schwarzenbergiana), mătriţa (Zannichellia palustris), rogozul (Carex secalina) ş.a

DUMEŞTI, comună în extremitatea de Nord Vest a judeţului Vaslui, la hotarul cu judeţul Iaşi, alcătuită din 4 sate, situată în zona de Nord Vest a Podişului Bârlad, la contactul cu prelungirile de Sud ale Culmii Dealului Tansa (466 m altitudine) din partea de Vest a Podişului Central Moldovenesc, la 150-216 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe dreapta cursului superior al râului Bârlad, la 49 km Nord Vest de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 3 801 loc. (1 ian. 2020): 1 978 de sex masc. şi 1 823 fem. Haltă de cale ferată (în satul Dumeşti) pe linia Roman – Sagna – Vulpăşeşti – Stăniţa – Piscu Rusului – Dagâţa – Băluşeşti – Suhuleţ – Dumeşti – Rafaila – Negreşti – Buhăieşti (nod feroviar cu o derivaţie spre municipiul Vaslui) şi o alta spre Rebricea – Ciurea – municipiul Iaşi, inaugurată la 1 mai 1892. Centru de olărit. Parc eolian. Cămin Cultural. Bibliotecă publică (peste 12 000 de volume). Parc public (în satul Schinetea). Satul Dumeşti apare menţionat documentar, prima oară, la 9 februarie 1469, într-un uric al lui Ștefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 august 1457 – 2 iulie 1504) prin care acesta întărea fraţilor Petrea, Oană şi Duma Brudur stăpânirea asupra a opt sate şi selişti/silişti (loc necultivat) aflate pe valea râului Bârlad, printre care şi Andrieştii (numit ulterior Dumeşti, după numele lui Duma Brudur, şi atestat cu acest nume prima oară în anul 1621). La sfârşitul secolului 19, Dumeşti era o comună rurală în judeţul Vaslui, plasa Fundăturile, alcătuită din satele Dumeştii-Noi sau Dumeştii-Mari (reşedinţa comunei Dumeşti), Armăşeni, Buhlii, Dumeştii-Vechi,Iezeru, Schinetea şi Țibăneşti, cu un total de 2 017 locuitori, trei biserici şi două şcoli (una de fete şi alta de băieţi). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna schimbarea numelui satului Dumeştii-Noi înDumeşti, acesta rămânând reşedinţa comunei Dumeşti, în cadrul judeţului Vaslui, plasa Negreşti, alcătuită din satele Dumeşti, Armăşeni, Buhlii, Dumeştii-Vechi, Satu Nou, Schinetea şi Țibăneşti, cu 2 397 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Vaslui, a comunei Dumeşti, alcătuită din satele Dumeşti, reşedinta comunei omonime, Armăşeni, Dumeştii-Vechi, Schinetea şi Țibăneştii-Buhlii, cu 3 319 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma prezenţa comunei Dumeşti în cadrul judeţului Vaslui, alcătuită din satele Dumeşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume – sat format din contopirea cătunelor Cartieru Nou şi Schinetea), Armăşeni (sat intrat în componenţa comunei Băceşti, judeţul Vaslui, la 17 februarie 1968), Dumeştii-Vechi (format din contopirea cătunelor Satu-Vechiu/sic!/ şi Valea-Mare) şi Țibăneştii-Buhlii (sat intrat în componenţa comunei Băceşti, judeţul Vaslui, la 17 februarie 1968), cu un total de 3 831 de locuitori, adăpostiţi în 921 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumeşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumeşti se află biserica „Sfânta Treime” a Parohiei Dumeşti I, precum şi biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, ctitorie din anii 1761-1762 a comisului Constantin Grecu, refăcută în anul 1820, reparată în anul 1924, cu pridvor adăugat în anul 1956 şi declarată monument istoric în anul 2004, iar în satul Schinetea există biserica având dublu hram – „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ștefan”, construită în anii 1810-1818 pe locul unei vechi biserici din lemn, reparată în anii 1882-1884 şi pictată de zugravii I. Gherasim şi M. Costache Mutu. Pridvorul bisericii a fost ruinat de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, şi refăcut ulterior. Biserica a fost repictată în anii 1985-1986. Tot în satul Schinetea se află ansamblul conacului mareşalului Constantin Presan/Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Butimanu, judeţul Dâmboviţa – m. 27 august 1943, Bucureşti), erou al Primului Război Mondial, construit în anii 1897-1901 (corpul vechi al conacului, casa administratorului, beciul ş.a.), cu un corp nou, cu 25 de camere, adăugat în anul 1939, întreg ansamblu aflat în cadrul unui parc amenajat la începutul secolului 20, cu o fântână din piatră. Moşia mareşalului Constantin Presan/Prezan din acest sat avea o suprafaţă de circa 11 000 ha. În apropierea conacului se află mormântul mareşalului Constantin Presan/Prezan şi al soţiei sale, Olga, a căror cruce a fost refăcută din ciment în anul 1993. Conacul a fost naţionalizat la 11 iunie 1948 şi transformat în cămin-spital pentru persoane adulte cu handicap psihic sever, iar la 6 ianuarie 1999, dr. Olga Macarie, nepoata mareşalului, a devenit proprietara de drept a conacului şi a terenului înconjurător, bolnavii neuropsihici fiind transferaţi, în august 2001, la spitalul din satul Mălăieşti, comuna Vutcani, judeţul Vaslui. La 1 octombrie 2002, dr. Olga Macarie a donat conacul, împreună cu parcul de stejari (3 ha) şi o livadă cu pomi fructiferi (25 ha) Muzeului judeţean „Ștefan cel Mare” din municipiul Vaslui, în care acesta a organizat un muzeu memorial, în anul 2002, în care sunt expuse arme, medalii, documente, uniforme militare, fotografii, obiecte originale ale mareşalului Constantin Presan/Przan ş.a. În satul Valea Mare există biserica „Sfântul Ilie”, construită şi pictată în perioada 2000-2014 şi sfinţită la 19 octombrie 2014.

DUMITRA, comună în partea centrală a judeţului Bistriţa-Năsăud, alcătuită din 3 sate, situată în depresiunea omonimă din zona de Nord Vest a Dealurilor Bistriţei, dominată de Dealul Dumitra (411 m altitudine), la 325-350 m altitudine, pe pârâul Rosua (afluent al râului Șieu, la 13 km Nord-Nord Vest de municipiul Bistriţa, reşedinţa judeţului Bistriţa-Năsăud; 5 575 loc. (1 ian. 2020), adăpostiţi în 1 437 de case, din care 2 852 de locuitori de sex masc. şi 2 703 fem. Ferme horticole şi zootehnice. Important centru pomicol (meri, din soiurile Jonathan şi Parmen auriu, pruni, peri ş.a.). Satul Dumitra apare menţionat documentar, prima dată, în perioada 1317–1320 cu numele Villa Demetrii, iar apoi (în anul 1332) cu acela de Sacerdos de Villa Demetrii, iar satul Cepari, înemeiat la începutul secolului 13 de către coloniştii germani şi menţionat documentar, prima oară, în anul 1269, ca sat în componenţa comitatului Dăbâca, şi apoi în anul 1380 cu numele german Tschippendorf sau Tscheppan, şi în 1407 ca „ecclesia sanguinis Christi”. Satul Tărpiu, cunoscut de-a lungul timpului cu mai multe grafii (Terpiu, Tărpiiu, Târpiu, Tărpeni şi în dialect săsesc Träppen sau în limba germană Treppen) apare menţionat documentar, prima oară în perioada 1332-1337 în Registrul Dijmelor papale şi locuit, până în anul 1870, în exclusivitate numai de germani/saşi, iar din anul 1992 aici nu mai există nici o familie de saşi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Năsăud, a trei comune separate, respectiv comunele Dumitra, alcătuită din satul cu acelaşi nume, Cepari, formată din satul omonim, şi Tărpiu, cu satul omonim. Configuraţia actuală a comunei Dumitra datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumitra există o biserică în stil gotic, reconstruită în anii 1895–1899 pe locul unei vechi biserici din secolul 15, cu un turn de poartă, fortificat, datând din anul 1488, numit „Turnul slăninilor” (deoarece aici sătenii îşi păstrau pe timpul anului produsele din carne de porc). Biserica şi turnul de poartă, care au aparţinut cultului evanghelic, au fost vândute cultului ordodox în anul 1977, o dată cu emigrarea saşilor în Germania şi renovate în perioada 1998–2001. În satul Tărpiu se află o biserică tip sală, iniţial romano-catolică, apoi evanghelică-luterană, fortificată, construită în stilul goticului târziu la sfârşitul secolului 15 şi finalizată în anul 1504. Biserica a fost vândută cultului ortodox în anii ’60 ai secolului 20, aceştia atribuindu-i hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, pe care au renovat-o în anii 1991-2000 şi declarată monument istoric în anul 2005. Biserica a avut o orgă construită în anul 1904 de către austriacul Carl Leopold Wegenstein, distrusă în anul 1945. În satul Cepari există o biserică evanghelică din secolul 15, înconjurată de un zid de incintă, refăcută în anii 1894-1895 în stil neogotic, iar casa parohială datează din anul 1524. Biserica a fost cumpărată de către comunitatea ortodoxă din satul Cepari, după emigrarea saşilor în Germania, renovată şi modificată la interior în anii 1990-1993, conform cerinţelor cultului ortodox, atribuindu-i hramul „Buna Vestire”. Biserica a fost declarată monument istoric în anul 2015. În satul Dumitra există şi un Monument închinat eroilor Primului Război Mondial.

DUMITREŞTI, comună în partea de Sud Vest a judeţului Vrancea, alcătuită din 16 sate, situată în depresiunea subcarpatică omonimă din Subcarpaţii Vrancei, la hotarul cu judeţul Buzău, la 363-425 m altitudine, în zona de confluenţă a pârâului Motnău cu râul Râmnic, la poalele Dealului Roşu în Nord Vest şi a Dealului Căpăţânii (592 m atitudine) în Sud-Sud Est, la 36 km Sud Vest de municipiul Focşani, reşedinţa judeţului Vrancea; 4 463 loc. (1 ian. 2020): 2 226 de sex masc. şi 2 237 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (cherestea); prelucrarea primară a fructelor. Produse lactate, de panificaţie şi de patiserie. Centru pomicol (meri, pruni, peri) şi viticol. Spital (dat în folosinţă în anul 2008. Cămin Cultural, construit în anul 1980 pe locul fostei Școli de fete, care data din anul 1892, demolată în urma stricăciunilor provocate de cutremurul din 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter. Clădirea Căminului Cultural „Alexandru Dobrescu”, cu două săli, având o capacitate de 120 de locuri, a fost supusă unor ample lucrări de reabilitare şi modernizare în anul 2019 şi inaugurată la 24 ianuarie 2020, iar biblioteca publică din incinta acestuia posedă peste 9 000 de volume. Stadion de football. Ansamblul folcloric „Sânzienele”. Satul Dumitreşti apare menţionat documentar, prima oară, într-un act din „18 Maiu 1762″, în care se aminteşte de un „uncheş numit Stan Dumitresc (sic!) de 90 de ani”, precum şi de numele moşiei acestuia („parte a noastră moşie din Dumitreşti de Jos”/sic!). Alte surse amintesc că numele satului Dumitreşti provine de la un mocan (oier) transilvănean, numit Dumitru Borcan, care s-a stabilt pe aceste locuri (împreună cu fraţii lui, Sandu, Ion, Gheorghe şi Neculai) în prima jumătate a secolului 18, satul fiind menţionat ulterior cu numele Dumitreşti, într-un zapis din 13 mai 1824. În acest act se menţionează că aceşti fraţi au vândut moşia lor unor moşneni din satele Stănileşti, Roşculeşti şi Tiruleşti. La sfârşitul secolului 19, Dumitreşti era o comună rurală în judeţul Râmnicu Sărat, plaiul Râmnic, alcătuită din satele Dumitreştii de Jos, Dumitreştii de Sus, Biceştii de Jos, Biceştii de Sus, Blidari, Lăstuni şi Poeniţa (sic!), cu un total de 2 681 de locuitori, care avea o moară cu aburi, şapte mori de apă, o pivă, trei biserici, la Biceşti (1848), Dumitreştii de Sus (1829) şi Lăstuni (1868), o şcoală de băieţi şi una de fete. În anul 1857, moşnenii din satul Dumitreştii de Jos au fost împroprietăriţi cu pământ, iar în anul 1865 au fost împroprietăriţi cu pământ moşnenii din satul Biceştii de Jos. Satul Biceştii de Sus apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1752, într-un act de horărnicie semnat de Matei Ghica (Domn al Țării Româneşti în anii 1752-1753). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa în cadrul judeţului Râmnicu Sărat a comunei Dumitreşti, ca reşedinţă a comunei omonime şi, totdată, ca reşedinţă a plasei Dumitreşti, alcătuită din sateleDumitreştii-de-Jos (sic!), Dumitreştii-de-Sus (sic!), Biceştii-de-Jos (sic!), Bildarele (sic!), Lăstuni, Motnău şi Poeniţa (sic!), cu un total de 4 050 locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Râmnicu Sărat a comunei Dumitreşti, formată din satele Biceştii-de-Jos (sic!), Biceştii-de-Sus (sic!), Blidari, Dumitreştii-de-Jos (sic!), Dumitreştii-de-Sus (sic!),Lăstuni, Motnău, Poeniţa (sic!) şi Tinoasa, cu un total de 4 900 locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941 menţiona existenţa comunei Dumitreşti în judeţul Râmnicu Sărat, alcătuită din satele Dumitreştii-de-Jos (sic!), reşedinţa comunei Dumitreşti, Dumitreştii-de-Sus, Biceştii-de-Jos (sic!), Biceştii-de-Sus (sic!), Blidari, Lăstuni, Motnău, Poieniţa (sic!) şi Tionasa, cu un total de 4 977 de locuitori, adăpostiţi în 1 365 de case. Configuraţia actuală a comunei Dumitreşti datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Dumitreştii de Jos se află Monumentul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în timpul Războiului de Independenţă din anii 1877-1878, dezvelit în anul 1909, precum şi biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în prima jumătate a secolului 19, reparată în anul 1865 şi refăcută în perioada 4 iunie 1874-22 octombrie 1898, când a fost sfinţită, pe cheltuiala enoriaşilor din satele Dumitreştii de Jos şi Dumtreştii de Sus, iar în satul Biceştii de Sus există biserica „Sfântul Nicolae”, zidită în intervalul 1933-1944 de către arhitectul ţăran Stan Calotă din satul Giurcari (sat desfiinţat în anul 1968 şi unificat cu satul Biceştii de Sus) pe locul unei vechi biserici construită în anii 1911-1913, mistuită de un incendiu în anul 1931, provocat de un fulger. Picturile murale interioare au fost executate de către C. N. Constantinescu din Râmnicu Sărat. În satul Lăstuni există biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, construită în etape, în perioada 1866 – 1 decembrie 1871, sfinţită la 5 decembrie 1871, ctitorie a preotului Stan C. Datcu, a lui C. Datcu (persoană diferită de Stan C. Datcu) şi a moşierului A. Damian. În satul Motnău există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, iar în satul Poieniţa se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, dezvelit în anul 1936. Comuna Dumitreşti face parte din Aria de protecţie specială, avifaunistică, înfiinţată la 5 octombrie 2011, extinsă pe o suprafaţă totală de 35 735,50 ha, în perimetrele localităţilor Bisoca, Buda, Grebănu, Murgeşti, Pardoşi, Podgoria, Topliceni, Valea Salciei (din judeţul Buzău), Bordeşti, Broşteni, Cârligele, Dumbrăveni, Dumitreşti, Gura Caliţei, Jitia, Mera, Poiana Cristei, Popeşti, Slobozia Bradului, Tâmboeşti, Urecheşti şi Vârteşcoiu (judeţul Vrancea). Această zonă naturală, cu păduri de foioase, pajişti naturale, râuri, fâneţe, livezi, vii etc. oferă condiţii prielnice de hrană şi cuibărit pentru numeroase păsări migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care se remarcă uliul păsărilor (Accipiter nisus), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), fâsa de câmp (Anthus campestris), cucuveaua (Athene noctua), bufniţa (Bubo bubo), acvila pitică (Hieraaetus pennatus), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cucul (Cuculus canarus) şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), rândunica (Hirundo rustica), ciocănitoarea verde (Picus viridis), piţigoiul moţat (Parus cristatus), pupăza (Upupa epops) ş.a. În satul Poieniţa s-a născut matematicianul Grigore Gheba (n. 15 august 1912, satul Poieniţa – m. 6 septembrie 2044, Bucureşti), iar în satul Dumitreşti s-a nascut eseistul şi criticul de film Mircea Dumitrescu (n. 3 septembrie 1926, Dumitreşti – m. 11 martie 2005, Bucureşti).

DUMITRIŢA, comună în partea de Sud Est a judeţului Bistriţa-Năsăud, alcătuită din 3 sate, situată în zona Dealurilor Bistriţei, la poalele de Nord Vest ale Piemontului Călimani, la 455-527 m altitudine, pe valea pârâului Budacu, pe interfluviul dintre văile râurilor Bistriţa ardeleană şi Mureş, la hotarul cu judeţul Mureş, la 14 km Sud Est de municipiul Bistriţa, reşedinţa judeţului Bistriţa-Năsăud; 3 320 loc. (1 ian. 2020): 1 709 de sex masc. şi 1 1 611 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (în satul Budacu de Sus). Colectarea şi prelucrarea fructelor de pădure (în satul Budacu de Sus). Pomicultură (meri, peri, pruni ş.a.). Cămin Cultural (în satul Budacu de Sus), inaugurat la 2 iunie 2024. Centru de informare turistică (în satul Dumitriţa). Stadion de football (în satul Ragla). În perimetrul satului Ragla a fost descoperit un topor de luptă, confecţionat din piatră şlefuită, aparţinând Culturii materiale Horodiştea-Folteşti, datând din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului (sfârşitul mileniului 3 – începutul mileniului 2 î.Hr.), iar în arealul satului Budacu de Sus au fost scoase la iveală urmele unor aşezări omeneşti, ale unor cimitire, ale unor fortificaţii şi depozite de arme şi unelte, datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). În arealul satului Dumitriţa au fost identificate urmele unor locuinţe sub formă de semibordeie, datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), precum şi urmele unei cetăţi de pământ, întărită cu valuri de apărare şi şanţuri, datând din Evul mediu timpuriu. Satul Dumitriţa apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1333, satul Budacu de Sus este atestat documentar, prima oară, în anul 1345, apoi, în anul 1440 apare consemnat cu grafia Budak sau Budag ca posesiune nobiliară în cadrul comitatului Dăbâca, iar în anul 1443 figura cu grafia Olah Budak sau Walah Budak (Budacul Românilor sau Budacul Românesc) şi uneori cu numeleBuduş. În a doua jumătate a secolului 18, Budacu de Sus apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme, pag. 077), realizată în perioada 1769-1773. Satul Ragla apare menţionat documentar, prima oară, la 13 mai 1319, cu grafia Radla, într-o Diplomă a regelui Ungariei, Carol I Robert de Anjou. În anul 1762, Împărăteasa Austriei, Maria Tereza, a înfiinţat, la Năsăud, Regimentul II de graniţă, care cuprindea 44 de sate româneşti (inclusiv satele Budacu de Sus şi Ragla) situate pe văile râurilor Someş, Bârgău şi Șieu, ai căror grăniceri purtau numele “cătanele negre” (după culoarea sumanului pe care-l purtau), fiind obligaţi să apere hotarele Imperiului Habsburgic pe timp de pace şi să lupte pe timp de război. Aceşti grăniceri români (numiţi “cătanele negre”) s-au afirmat ca ostaşi viteji în bătălia din 15-17 noiembrie 1796 de la Arcole, din zona de Nord a Italiei, în luptele dintre armatele conduse de Napoleon Bonaparte şi cele austriece, comandate de feldmareşalul austriac József Alvinczi de Borberek (în limba germană: Joseph Alvinczy, Freiherr von Berberek), încheiate cu victoria lui Napoleon Bonaparte – lupte în care au căzut eroic mulţi grăniceri români. Regimentul II de graniţă a funcţionat până în anul 1851, după care satele Dumitriţa, Budacu de Sus şi Ragla s-au aflat sub dominaţie habsburgică până în anul 1866 şi apoi sub dominaţie maghiară până în anul 1918, când au intrat în componenţa Regatului României. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial al României Mari nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Năsăud, a comunelor separate Budacu-de-Sus (sic!), Dumitriţa şi Ragla, fiecare alcătuită din satul cu acelaşi nume. În urma Dictatului fascist de la Viena, din 30 august 1940, satele Dumitriţa, Budacu de Sus şi Ragla, alături de numeroase alte sate şi oraşe au intrat în componenţa Ungariei horthyste până în octombrie 1944 când acestea au fost eleiberate de armatele române. Configuraţia ulterioară a comunei Dumitriţa, stabilită o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, şi a altor Decrete, a continuat să existe până la 27 septembrie 2002, când satele Dumitriţa, Budacu de Sus şi Ragla, care până atunci făceau parte din comuna Cetate, judeţul Bistriţa-Năsăud, s-au desprins din această comună şi au fost trecute în categoria comunelor sub numele de comuna Dumitriţa, alcătuiă din satele Dumitriţa (reşedinţa comunei omonime), Budacu de Sus şi Ragla. În satul Dumitriţa se află o biserică evanghelică, zidită în stil gotic, în secolul 15, cu refaceri şi renovări din anii 1791 şi 1870, care a avut o orgă construită în anul 1831 de către Johann Graef, dar care a fost distrusă în anul 1945. O dată cu emigrarea saşilor din comuna Dumitriţa, biserica evanghelică a fost vândută comunităţii ortodoxe şi transformată de aceştia, în interior, în anii 1988-1999, conform cu cerinţele cultului ortodox, şi sfinţită în anul 2007, atribuindu-i-se hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Biserica este dominată de un Turn-clopotniţă, de formă pătrată, luminat de patru ferestre, situat deasupra intrării în biserică. În satul Budacu de Sus există biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, finalizată şi sfinţită în anul 1907, iar în satul Ragla este biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1882-1886. Biserica posedă o copie a Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, realizată la Schitul românesc Prodromu de pe Muntele Athos, adusă de un călugăr. În perimetrul satulu Budacu de Sus se află Rezervaţia naturală, paleontologică, Piatra Corbului, înfiinţată în anul 1976 şi declarată arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000, extinsă pe o suprafaţă de 6 ha. Situată pe valea superioară a pârâului Budacu, în locul numit Piatra Corbului, într-o zonă de marne, această rezervaţie apare sub forma unui abrupt stâncos, pe o ruptură de straturi geologice, în structura cărora sunt imprimate numeroase specii de faună acvatică, datând din Pliocen (epocă geologică, aparţinând Miocenului, care a durat între circa 5,3 şi 2,6 milioane de ani în urmă). Cele mai frecvente specii de faună fosilă sunt ostracodele (specii de crustacee inferioare, mici, cu corpul adăpostit într-o cochilie bivalvă, netedă, fină, precum şi forme de valve mai groase, ornamentate). În concavităţile pereţilor stâncoşi din această rezervaţie există numeroase cuiburi ale corbului comun (Corvus corax), specie de pasăre protejată la nivel european (din 30 noiembrie 2009) privind conservarea păsărilor sălbatice.

DUNĂRENI, vechea denumire (până la 20 mai 1996) a satului Cârna din comuna Goicea, judeţul Dolj, sat care s-a desprins din comuna Goicea la 7 aprilie 2004, devenind comună de sine stătătoare.

DURNEŞTI, comună în extremitatea de Nord Est a României, în partea de Sud Est a judeţului Botoşani, alcătuită din 6 sate, situată în zona de Sud Est a Câmpiei Jijiei Superioare, la 160 m altitudine, dominată de Dealul Guranda (227 m altitudine), pe văile pâraielor Corogea, Ponoara şi Guranda, la 46 km Est de municipiul Botoşani, reşedinţa judeţului Botoşani; 3 984 loc. (1 ian. 2020): 2 049 de sex masc. şi 1 935 fem. Fabricarea elementelor din beton (în satul Guranda). Producţie de vase ceramice (în satul Broşteni); fabricarea articolelor din plută, din lemn şi din paie (la Durneşti); ateliere de tâmplărie şi de dulgherie (la Durneşti); fabricarea hranei pentru animale (la Durneşti, Băbiceni şi Guranda). Morărit şi panificaţie. Fermă apicolă (în satul Cucuteni). Creşterea bovinelor, ovinelor (rasa karakul), porcinelor şi păsărilor. Culturi de porumb, grâu, ovăz, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, legume ş.a. Zece iazuri piscicole, mari, cu o suprafaţă totală de 110 ha, din care cel mai mare este iazul Cucuteni (28 ha), urmat de iazurile Durneşti, Băbiceni, Guranda ş.a. Plantaţie particulară de nuci (20 ha) aparţinând lui A. C. Lupaşcu şi crescătorie de iepuri, căprioare şi porci mistreţi. Canton silvic (în satul Bârsăneşti). Centre Culturale, în satele Durneşti („Doruleţ”) şi Guranda. Bibliotecă publică (peste 16 000 de volume), în satul Durneşti. Pădurea Guranda, cu exemplare multiseculare de gorun (Quercus petraea), declarată rezervaţie forestieră. Agroturism. În perimetrul satului Cucuteni au fost descoperite vestigiile unor aşezări datând din Neolitic (mileniile 4-3 î.Hr.); în arealul satului Bârsăneşti au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări aparţinând Culturii materiale Sântana de Mureş (sfârşitul secolului 3 – începutul secolului 4 d.Hr.) şi ale altora din secolele 8-9 şi 14, iar în locul numit „Hârtopu Mic” din satul Durneşti au fost identificate urmele unor aşezări omeneşti din secolele 4-5 d.Hr. Satul Durneşti apare menţionat documentar, prima oară, într-un act emis în anul 1433 la Cancelaria Curţii Domneşti din Suceava, apoi apare consemnat, în anul 1480, ca moşie în posesia boierului Petru Durnea, iar în documentele anului 1867 figura ca sat. Satul Bãbiceni apare consemnat documentar, prima oarã, într-un zapis din 2 august 1629 prin care „Miron din Bãbiceni, ţinutul Suceava……, au vândut (sic!) a sa dreaptã ocinã (bucatã de pãmânt stãpânitã prin moştenire, n.n.) şi moşie, toatã partea lui…… ot Bãbiceni…. lui Strãtulat Dobrenchie ot Bãbiceni….”, iar apoi figura ca sat în documentele anilor 20 decembrie 1630, 20 februarie 1642, 22 iunie 1724, 1780, 1803, 1832, 1854, 1907 etc. Satul Cucuteni apare menţionat documentar, prima oarã, într-un act de vânzare din anul 1643, iar satul Guranda este menţionat documentar în anul 1835, dar locuit din timpuri stăvechi. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial al României Mari nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Botoşani, a comunei Durneşti, alcătuită din satele Durneşti (reşedinţa comunei omonime), Băbiceni, Bârsăneşti, Bivolari, Broşteni, Cucuteni-Răzeşi, Cucuteni-Tufescu şi Dobârceni, cu un total de 3 693 de locuitori, iar Indicatorul localităţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Durneşti în cadrul judeţului Botoşani, formată din aceleaşi sate ca în anul 1931, cu o populaţie totală de 4 702 locuitori, adăpostiţi în 980 de case. Configuraţia actuală a comunei Durneşti datează o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, şi a altor Decrete. În satul Durneşti se află biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anii 1874-1875 pe cheltuiala preotului Iconom Gheorghe Teodoru şi a colonelului Ion Brănişteanu pe locul unei vechi biserici din lemn, ctitorie din anul 1793 a lui Crocodil Teodosie şi a soţiei sale, demolată în anul 1874. Tot în satul Durneşti există bustul poetului Mihai Eminescu, dezvelit în amintirea poetului, care a locuit în acest sat, împreună cu părinţii lui, în perioada 23 aprilie 1850-februarie 1852, când s-au mutat la Botoşani. Această perioadă scurtă de şedere la Durneşti se datorează faptului că tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, a arendat (la 11 octombrie 1849) moşia Cleopatrei Caţichi (1 000 ha), printr-un contract care a intrat în vigoare la 23 aprilie 1850, care cuprindea teren arabil, 3 ha cu viţă de vie, o livadă cu diverşi pomi fructiferi, o moară, o cârciumă, un iaz piscicol, o casă veche, grajduri ş.a. În satul Guranda există conacul boierului Alexandrescu, datând de la sfârşitul secolului 19 (azi/2025 găzduieşte un sanatoriu pentru bolnavii T.B.C.), declarat monument istoric, şi biserica „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1874 din bârne de stejar, din nuiele şi vălătuci din lut, precum şi mănăstirea „Eroii Neamului” (de maici), întemeiată în 1945 prin strădania maicii stareţe Teodora Voloşincu, cu biserica având dublu hram „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfânta Treime”, construită prin colectă publică şi închinată eroilor români căzuţi pe câmpurile de luptă. Biserica şi chiliile au fost demolate în anul 1960, ca urmare a desfiinţării mănăstiri prin aplicarea Decretului Consiliului de Stat nr. 410 din 28 octombrie 1958. După Revoluţia/Lovitura de stat din 22 decembrie 1989, aceeaşi maică, Teodora Voloşincu, a iniţiat o colectă publică şi a depus toate eforturile pentru reînfiinţarea mănăstirii. Prin osârdia ei au fost reconstruite biserica şi chiliile în perioada 1990–1991. În satul Cucuteni se află biserica „Sfântul Nicolae”, zidită în anii 1920-1927, pe locul unei vechi biserici construită din nuiele şi vălătuci din lut, acoperită cu şindrilă, care data din anul 1850. Biserica a fost reparată la zidărie, s-au executat picturile murale interioare de către Ștefan Stroiny şi s-au spălat picturile catapetesmei în anul 1932. Biserica a mai fost reparată şi renovată în anul 1959 după avarierea acesteia în anii celui De-al Doilea Război Mondial. Tot în satul Cucuteni este şi biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în anii 1992-1995 pe cheltuiala lui Zaharia Crainiciuc (stabilit în S.U.A., la Ney York) şi prin grija epitropului Gheorghe Boca, vărul acestuia, sfinţită la 8 octombrie 1995. În satul Băbiceni se află conacul Luciei Apostoleanu, cu 13 camere, datând din secolul 19, retrocedat urmaşilor în anul 1992, precum şi biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1889-1891, din cărămidă pe temelie de piatră, pe un teren donat de soţii Gheorghe şi Eufrosina Cosmovici şi pe cheltuiala acestora şi a enoriaşilor. Biserica (18 m lungime şi 11 m lăţime) a fost reparată în anii 1924, 1938, 1975, 1983 şi a fost supusă unor reparaţii capitale în anii 2010-2017, când au fost spălate şi picturile murale interioare. În satul Broşteni există biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, construită din cărămidă în anii 1990-1992, prin osârdia monahiei Teodora Voloşincu, stareţa mănăstirii „Eroii Neamului” din Guranda, iar în satul Bârsăneşti este biserica „ Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Share this:

Like this: